Marcus Antonius – pacea dintre triumviri si Sextus Pompei (episod 10)

Marcus Antonius si Octavius fac pace cu Sextus Pompei la Messina.

Dupa ce si-au reinoit alianta si si-au reimpartit teritoriile, triumvirii – in fapt, Octavian ca sa fim mai precisi – si-au indreptat atentia catre ultimul rebel ce le ameninta autoritatea Sextus Pompeius.

Sextus Pompeius – seful piratilor din Mediterana

Sextus Pompeius, fiul cel mic al generalului Pompei, nascut in anul 67 i. Hr., se afla dupa moartea tatalui sau, generalul Pompei, intre opozantii lui Iuliu Cezar. Nimic surprinzator in asta. Insa aceasta opozitie isi pierdea din membrii incet dar sigur.

Cat timp triumvirii isi consumau energia luptand si invingand contra lui Cassius si Brutus, Sextus Pompeius, de la baza sa din Sicilia, isi construi o armata si, mai important, o flota ce deveni imbatabila in regiune. Alaturi de capitanii sai, fost sclavi eliberati si priceputi pirati de origine greaca, Menas și Menecrates, flota de pirati a lui Sextus Pompeius facea dese incursiuni în Italia, ajungand sa nu mai poate trece o corabie fara controlul lor.

Asta crea pentru triumviri complicatii, dat fiind ca flota lui Sextus strangula aprovizionarea Romei cu indispensabilele provizii de grane si nu numai.

La Brundisium, Antonius, manat de o oarecare prietenie pe care o purta lui Pompei, incercase o prima impacare a lui Octavius cu Sextus. Cum insa fix atunci, oamenii lui Pompei ii creau probleme cu Sardinia. Exasperat, Ovidius refuza sa duca impacarea pana la capat. In timp ce se duceau tratativele de la Brundisium, “Helenus, un locotenent Octavius, care recapatase Sardinia printr-un atac scurt, a fost izgonit din nou de Menodorus, locotenentul lui Pompei. Octavius a fost asa exasperat de asta incat a respins eforturile lui Antonius de a-l convinge sa ajunga la o intelegere cu Pompeius.” (Appian)

In anul urmator insa, blocada insistenta a flotei lui Pompei impotriva aprovizionarii Romei incepu sa dea niste roade foarte concrete. La Roma izbucni o foamete cumplita. Oamenii incepeau sa faca presiune pentru o impacare a lui Octavius cu Pompei. Pe de alta parte, Antonius, vazand opozitia acestuia la ideea reconcilierii cu Sextus, il sfatuia ca, de nu vrea impacare, ar fi cazul sa porneasca un razboi. Situatia trebuia sa se rezolve intr-un fel sau altul. Octavius ar fi pornit un razboi….. doar ca nu mai avea bani.

Incercand sa faca rost de bani, Octavius dadu un edict in care se prevedea ca proprietarii de sclavi sa plateasca o taxa pentru fiecare sclav in parte dar si ca cei ce au dobandit proprietati prin mosteniri ar trebui sa contribuie cu o cota din acestea. Oamenii intampinara edictul cu furie intrucat – considerau ei – sunt impovarati cu taxe “nu pentru vreun razboi in strainatate, nu pentru extinderea imperiului ci pentru vrajmasii personale si pentru a-si creste puterea….. S-au unit, strigand lozinci zgomotoase, i-au ucis cu pietre pe cei ce nu li se alaturau, au amenintat sa jefuiasca si sa le arda casele tuturor (celor ce stateau deoparte), pana cand intreaga populatie fu starnita.” (Appian)

Revolta de la Forum

Vazand furia multimii in crestere, Octavius si cativa prieteni din anturajul lui, s-au dus in forum incercand sa le explice rasculatilor cat de nerezonabile le erau cererile. Dar, ne povesteste Appian, “de indata ce si-a facut aparitia, (rasculatii n.r.) aruncau cu pietre in el fara mila si nu erau rusinati cand l-au vazut indurand acest tratament cu rabdare, ramanand acolo si chiar sangerand din rani.” Cine stie ce s-ar fi intamplat in continuare daca Antonius, de indata ce auzi ce se intampla, nu fugi sa-l apere. “Cand oamenii l-au vazut coborand pe Via Sacra, nu au aruncat cu pietre in el, de vreme ce era in favoarea unui tratat cu Pompei dar i-au spus sa plece. Cand el refuza, au inceput sa arunce cu pietre si in el.”

Antonius nu era insa genul care sa stea si sa indure asa ceva. Isi chema imediat trupele care se aflau in afara orasului si pentru ca oamenii nu ii ingaduiau sa inainteze, soldatii facura un culoar spre forum, culoar pe care il protejau, omorand pe oricine incerca sa le iasa in cale. Blocara si iesirea din piata asa incat “oamenii nu mai gaseau o evadare in baza multimii si nici nu mai era cale de iesire din forum.” (Appian cartea VIII, 68) In timp ce soldatii atacau si strigatele si gemetele celor raniti se auzeau pretutindeni, Antonius inainta cu dificultate spre forum si il lua pe sus pe Octavius de acolo si il duse acasa in siguranta. Multimea fu imprastiata si corpurile celor morti fura aruncate in rau, nu inainte insa ca soldatii sa ii deposedeze si sa-si insuseasca orice haina de calitate pe care o vedeau. Corpurile celor morti lunecand in jos pe apa erau un spctacol dezolant si un nou prilej de lamentatii.

“Aceasta insurectie a fost suprimata – concluziona Appian, cartea VIII, 68 – dar cu teroare si cu ura pentru triumviri. Foametea s-a agravat. Oamenii sufereau dar nu s-au mai revoltat.”

Tratative si negocieri

Insa dupa aceasta intamplare, triumvirii ajunsera la concluzia ca ar putea fi mai avantajos pentru moment sa faca pace cu Sextus decat sa fie in conflict cu acesta. Pentru inceput, Antonius vorbi cu rudele lui Libo, rugandu-le sa-l cheme pe Pompei din Sicilia si garantandu-i securitatea. Cand Libo sosi in insula Pithecusa (actuala Ischia) din golful Neapolelui, incepura presiunile asupra lui Octavius pentru a-i asigura siguranta lui Libo si Murciei, mama lui Sextus, care fu amenintata cu incendierea casei daca nu va media pacea intre Octavius ci fiul ei.

Sextus Pompeius, pe de alta parte, putea fi tentat sa iasa din ilegalitate, mai ales prin recuperarea a mare parte din averea tatalui. Toti prietenii lui il sfatuiau sa faca pace cu triumvirii. Toti cu exceptia lui Menodorus.

Pacea de la Misenum (Miseno)

Un fel de pace fiind toti trei de acord ca este necesara, s-au intalnit toti pe munte la Misenum (actualul Miseno), langa mare.

Sextus aparu la intalnire fiind insotit de o flota mare din care faceau parte cele mai bune nave ale sale, el insusi aflandu-se pe “o magnifica ambarcatiune cu sase randuri de vasle” (Appian cartea VIII, 71). Pompei avu grija, de asemenea, sa isi ia toate masurile de precautie pentru a se feri de un eventual asasinat. Pare o paranoia dar este una de inteles dat fiind ca tatal sau, marele Pompei, fusese omorat fix pe plaja unde mergea pentru niste negocieri cu egiptenii. Pentru ca nu dorea sa se expuna la repetarea unei asemenea istorii, el insista pentru constructia a doua platforme la ceva distanta de coasta. Sextus si anturajul sau din care facea parte Libo s-a instalat pe platforma dinspre mare, in raza vizuala a flotei sale ce statea la ceva distanta. Octavian si Antonius cu suita lor se aflau pe platforma mai apropiata de tarm. Intre cele doua platforme era ceva distanta dar nu suficient de mare cat negocierile sa nu se poata duce, la un mod oarecum comic aceste negocieri s-au dus intre platforme prin…… strigate. In ciuda faptului ca suna extrem de ciudat si ca probabil negocierile au decurs greoi, totusi au fost un succes. O runda de discutii a inceput deindata si se finaliza convenindu-se ca Sextus Pompeius ar trebui sa aiba Sicilia si Sardinia. Octavian si Antonius au fost de accord sa ii acorde lui Sextus titlul de guvernator al tuturor teritoriile pe care pusese stapanire pana la acel moment, plus sudul Greciei. S-a mai convenit asupra cerintei lui Sextus de a ocupa functia de consul al Romei in anii viitori.

Dar toate cele de mai sus, erau aprobate cu niste conditii obligatorii: Sextus se obliga sa curete marea de hoti si pirati si sa isi asume garantarea unei navigatii sigure in zona, asigurand securitatea transporturilor pe mare, spre Roma.

S-a mai venit si cu un amendament cu privire la amnistierea tuturor celor ce fugisera de la Roma in anii anteriori si se aliara cu Pompei. Toti acesti refugiati erau iertati, triumvirii garantau ca nu vor exista razbunari, li se garanta siguranta si recuperarea a pana la un sfert din averea detinuta anterior.

In imaginea de mai jos vedeti un superb peisaj din zilele noastre al orasului Miseno, pe locul vechiului Miseno in care aceste negocieri s-au desfasurat.

La final, ambele parti erau multumite de rezultatele dialogului sau, in fine, al strigaturilor intre platformele de pe mare. Cele doua mame, Mucia lui Sextus si Iulia lui Antonius, ii aduse pe cei trei laolalta si niste concluzii clare fura puse in scris:

• razboiul va inceta atat pe mare cat si pe uscat.
• comertul va fi lasat liber, fara nici o interdictie.
• Pompei trebuie sa-si retraga orice trupe din Italia.
• Pompei va inceta sa mai primeasca sclavi fugiti.
• Pompei nu va mai face raiduri, atacand coastele Italiei.
• Pompei devine guvernator legal al Siciliei, Sardiniei, Corsicai si a oricarei insule pe care o mai avea la acel moment in posesie. De asemenea, i se oferta ca in viitor sa devina si guvernator al Peloponezului.
• Pompei se obliga sa trimita la Roma cerealele pe care insulele sale le datorau ca obligatie.
• Pompei va primi functia de consul in anii urmatori si aceasta functie putea fi exercitata si in lipsa prin unul din prietenii pe care el il va desemna.
• Pompei va fi desemnat intr-una din functiile preotesti de la Roma, normal o functie preoteasca de prim rang.
• Aristocratilor din jurul lui Sextus li se permitea revenirea la Roma cu exceptia acelora care participasera la asasinarea lui Cezar. Cei care fugisera de frica, vor primi inapoi bunurile imobile luate cu violenta. Cei care fugisera de frica proscriptiilor, urmau sa primeasca inapoi o patrime din avere.
• Sclavii care erau in armata lui Pompei urmau sa fie eliberati iar cei liberi care luptasera sub comanda lui Sextus, urmau sa primeasca cand ieseau din serviciu o suma egala cu a acelora care luptasera sub Antonius si Octavius.

Documentul scris in urma acestor negocieri a fost semnat, sigilat si trimis la Roma in custodia Vestalelor.

Era momentul sa se treaca la activitati mai placute. Pompei ii invita pe triumviri la masa. Plutarch relateaza: “Antonius a intrebat ” Si unde cinam?”. ” Acolo – a raspuns Pompei, aratandu-i nava amiral cu sase randuri de vase. – Aceasta este casa tatalui meu pe care mi-au lasat-o”. A spus asta ca sa-l batjocoreasca pe Antonius pentru ca avea casa tatalui sau, adica Pompei cel Mare.” Raspunsul lui Sextus Pompei era o mica intepatura la adresa lui Antonius care, pe vremea cand era tribun, a cumparat la licitatie impreuna cu Fulvia, casa lui Pompei cel Mare, tatal lui Sextus, actiune care a atras din partea opiniei publice romane, de la acel moment, multa dezaprobare.

Persoana lui Antonius paru, in continuare, in acea seara sa atraga cele mai multe glume si intepaturi caci Plutarch adauga ca “s-au urcat pe nava si, (in timpul mesei – n.r.) glumeau pe seama iubirii lui Antonius cu Cleopatra.”

Un episod interesant relateaza Plutarch in continuare: “Menas piratul veni la Pompei si ii sopti la ureche: “Sa tai cablurile ancorelor si sa te fac stapan nu numai ai Siciliei si Sardiniei ci al intregului imperiu al Romei?”

Propunerea lui Menas trebuie sa-i fi starnit, pentru cateva secunde, lui Pompei ambitii tainuite caci “tacu o vreme, apoi ii raspunse: “Trebuia sa o fi facut si ar fi trebuit sa nu-mi spui niciodata. Acum trebuie sa ne multumim cu ce avem. in ceea ce ma priveste, nu am fost niciodata invatat sa imi calc credinta nici sa fiu un tradator.”

Daca relatarea de mai sus este una reala sau rodul unei minti creative, greu de spus.

Si mai interesant este ca Appian relateaza ceva asemanator. “Menodorus (Menodorus si Menas sunt, in fapt, aceeasi persoana) a trimis un mesaj lui Pompeius sfatuindu-l sa-i prinda pe cei doi barbati, sa razbune raul facut tatalui si fratelui lui si sa se foloseasca de aceasta ocazie atat de favorabila penru a echilibra situatia pe care chiar tatal lui o stapanise, zicand ca el, cu propriile nave, va avea grija ca nimeni sa nu scape; dar ca Pompeius a raspuns, intr-o maniera demna de familia si pozitia sa: “Menodorus ar face asta fara stirea mea Menodorus. Juramantul fals il poate face Menodorus, dar nu Pompei.”

Se naste intrebarea daca vreuna in cele doua relatari este adevarata pentru ca intreaga povestire ar indica o anume stare de spirit in anturajul lui Pompei, stare ce inclina mai degraba spre fronda si nesupunere.

Oricum, petrecerea continua si intelegerea politica fu pecetluita – cum altfel? – si printr-o intelegere de casatorie, de data asta, intre Marcellus (ce, la acel moment, avea 8 ani), primul baiat al Octaviei si nepotul lui Octavius, cu Scribonia (ce avea doar 3 ani), fata lui Sextus Pompei cu Scribonia.

A doua zi, se intalnira pentru a fixa consulii pentru urmatorii patru ani. In urmatorul an fura desemnati Antonius si Libi, Antonius avand dreptul de a fi inlocuit cu o persoana pe care el insusi sa-l desemneze. Pentru anul 37, urma la rand Octavius si Pompei, pentru 36 Ahenobarbus si Sossius iar pentru 35 erau desmnati tot Antonius si Octavius. Cum in acel an urmau sa fie amandoi consuli pentru a treia oara, “era de asteptat ca in cel an, ei sa redea puterea oamenilor”. (Appian cartea VIII, 73)

Pompei fu invitat, dupa aceasta cina, sa fie, la randul lui, musafir la masa triumvirilor in tabara lor, eveniment social dupa care Sextus a ridicat ancora si s-a intors in Sicilia.

Mici rivalitati intre aliati

Triumvirii inca aveau chestiuni de discutat, asa ca Antonius nu se grabi sa se intoarca in est. In primul rand, cum problema parta continua sa fie de mare actualitate, Antonius l-a trimis pe Ventidius in Asia sa ii opreasca pe parti din inaintare.

Intre timp, la Roma, Octavian si Antonius au pus la punct impreuna strategia de rezolvare a celor mai importante probleme ale imperiului si, pentru a-i face pe plac lui Octavius, Antonius a acceptat invitatia acestuia de a deveni preot al lui nou zeificatului Iulius Caesar.

E interesant, la acest punct, al biografiei cum Plutarch, pe nesimtite, ne face sa intrevedem viitoarele probleme. Incepe sa sugereze mici rivalitati si disensiuni. Ba chiar ajunge a sustine ca “Antonius a fost inferior lui Cezar și a pierdut întotdeauna in mai toate exercitiile si sporturile” pe care le-au practicat impreuna in acea perioada, “ceea ce l-a întristat mult”.

Ba mai mult, superioritatea lui Octavian ar fi fost sustinuta insasi de profetii si un horoscop alcatuit de un nenumit prezicator sau un astronom al Egiptului care afla toate aceste taine ale viitorului facand vraji.

Acest prezicator i-ar fi spus ca “soarta lui (care, in sine, era foarte buna) era umbrita de soarta lui Caesar (n.r. Octavian)”. De aceea, il sfatuia sa ii paraseasca compania si sa se duca cat mai departe. “Caci ingerului tau ii este teama de al lui: caci e curajos cand e singur dar fricos si timorat cand e unul langa altul.” 

Ca pe o autoprofetie ce se implineste tocmai pentru ca este mult prea asteptata, “evenimentele care au urmat, – ne spune Plutarch – au dovedit cuvintele egipteanului adevărate: căci se spune că de câte ori au jucat la zaruri, Antonius a pierdut întotdeauna. De multe ori, când mergeau să vadă lupta cu cocoșii sau prepelițele care au fost învățate să se lupte unul cu altul, cocoșii sau prepelițele lui Cezar au invins tot timpul. Asta l-a deranjat in sinea lui pe Antonius, deși nu s-a arătat. A lasat treburile casei sale lui Cezar și a plecat din Italia împreună cu soția sa Octavia, mergand în Grecia după ce aceasta a nascut o fiica.”

O parere proprie

Nu ca as avea vreo pretentie sa ma pun eu cu un antic astrolog egiptean despre aceasta rivalitate barbateasca din care iesea mai tot timpul, cica, Antonius inferior dar eu am serioase indoieli ca evenimentele chiar s-au petrecut ca atare sau ca Octavian avea atat noroc incat Antonius sa se simta peste masura de invidios pe el. As spune ca mai degraba lucrurile se petreceau invers. Este drept ca in 10 ani, steaua lui Antonius va apune sub victoria categorica a lui Octavian dar lucrurile nu s-au petrecut atat din cauza vreunei superioritati a nepotului lui Cezar cat incapacitatii de focusare pe termen lung a lui Antonius pe problemele politice si militare ce cereau permanent atentie si determinare.

Pur si simplu, lui Antonius ii placea la putere dar nu pentru ea insasi ci pentru viata comoda si prospera pe care i-o oferea. Pentru un baiat care ani de zile a rostogolit datorii imense, trebuie sa fi fost o usurare sa se vada in varful piramidei puterii, de acolo permitandu-si orice distractii si arogante la care ar fi putut visa vreodata.

In schimb, Octavian iubea puterea. II dedica timp si energie, focusarea lui este deplina iar talentul de politician si abilitatea de a face eficient propaganda este de nivel geniu. Stiind ce urmeaza pe parcursul urmatorilor zece ani, desi Plutarch il arata pe Antoniu invidios “deși nu s-a arătat” (daca nu s-a aratat, atunci cum stii ca a fost invidios?), eu as spune ca mai degraba actiunile lui Octavian inca arata multa nesiguranta. Cand Antonius a facut cu Cleopatra daniile din Alexandria, Octavian s-a simtit foarte ofensat ca Caesarion a fost declarat urmas al lui Caesar desi Antonius nu a facut-o ca o provocare la adresa lui. Caesarion chiar era urmasul lui Caesar.

Nesiguranta lui Octavian nu era chiar nejustificata. Antonius avea o constitutie de fier, abilitati excelente de militar (atunci cand nu era prea lenes sa faca ceva), era fix genul de om care se impunea ca lider in Roma antica, dat fiind ca predecesorii lui toti erau generali dovediti in lupta. Octavian nu era militar si ii lipsea atat abilitatile in domeniu cat si datele fizice sa reziste in razboi. Era fragil, bolnavicios si, sincer, de asta ma indoiesc ca in sporturi l-ar fi depasit pe Antonius. In lupte ale mintii, se prea poate. Era foarte inteligent, un mult mai abil politician, un fin diplomat, chestiuni la care Antonius era, ca sa folosim o expresie din popor, coada de topor. Octavian a suplinit lipsa de abilitati militare, punand oamenii potriviti la locul potrivit si mentinandu-i loiali. Ir aceasta calitate este una extrem de importanta, in fond, pentru un lider adevarat.

In final, a castigat sangele rece si focusarea lui Octavian versus talentul militar erodat de delasarea naturala a lui Antonius. Dar despre asta vom vorbi in capitolele urmatoare.

Mi s-a parut totusi interesant modul in care Plutarch pentru a ne manipula mintile si simpatiile intr-o anumita directie, incerca insinuarea ca Antonius s-ar fi simtit inferior lui Octavian “deși nu s-a arătat“. Batrane Plutarch, am dubii ca a fost chiar asa!

Bibliografie

(1) Marcus Tullius Cicero – “Filipice – discursuri impotriva lui Marcus Antonius”, Editura pentru literatura universala, traducerea Dumitru Craciun, Bucuresti, 1968

(2) Plutarch, “Viata lui Marcus Antonius” – editie online, limba engleza