Revolta siciliana (40 -36) sau cum era sa ajunga un pirat seful Romei? (3)

Relatiile intre Octavius Caesar si Sextus Pompei devin tot mai incordate in ciuda tratatului de pace incheiat la Misenum.

tanarul Caius Octavius, viitorul Octavian Augustus
*photo credit: Gautier Poupeau from Paris, France, CC0, via Wikimedia Commons*

Pacea de la Misenum parea sa incheie o perioada de tulburari si instabilitate. In realitate, nici unul din semnatari nu par sa fi luat foarte in serios promisiunile facute prin acel acord. Si nici nu este neaparat un lucru de mirare, intrucat aceasta pace fusese incheiata mai mult la presiunea celorlalti decat din vointa celor trei puternici ai zilei. Antonius nu avea nici o intentie sa-l lase pe Pompei guvernator peste Pelopenez. Nici Octavian nu parea mai dornic de compromisuri, in fapt, el fusese cel mai reticent la orice fel de pace. Ca nu era impacat cu situatia asta, vedem si din faptul ca in urmatoarele luni, toata energia lui este dedicata masivei sarcini de a-si construi o flota cu care sa-l infrunte in lupta directa pe fiul lui Pompei.

Nu dura mult si navele lui Sextus incepura sa atace iar Italia, caci – ne povesteste Horia Matei in a sa carte “Pirati si Corsari” – “prost sfatuit de catre adjunctii sai – mai interesati in activitatea piratereasca decat in consolidarea avantajelor obtinute la Misenum – profita de o incalcare neinsemnata a clauzelor tratatelor de catre Octavian si incepu sa prade coastele Italiei, capturand din nou transporturile de cereale.”

Dinar de aur cu figura lui Sextus Pompei, dinar emis in Sicilia pe la 37/36 i.Hr.
photo credit: Siren-Com, CC BY-SA 3.0, via Wikimedia Commons

Conform lui Appian, toate neintelegerile au reinceput din cauza provinciei Peloponez pe care Antoniu i-o cedase lui Pompei cu conditia ca tributul datorat de provincie ori sa fie platit indata, ori sa fie garantat de Pompei. Acesta, dimpotriva, considera ca provincia ii fusese data incluzand tributul. Cand afla ca tributul trebuia platit, “nervos, fie de această stare a lucrurilor, fie din necredinţa lui generală, fie din a lui
gelozie pentru că ceilalţi aveau armate mari sau pentru că Menodor l-a facut să considere acordul mai degrabă ca un armistițiu decât ca o pace durabilă, (Pompei n.r.) a început să construiască nave și să recruteze echipaje instruindu-si soldații ca trebuie să fie pregătiți pentru orice.” (Apian cartea IX, 77) Jafurile si raidurile reincepura ceea ce starni nemultumirea populatiei care “se plangea ca tratatul nu le aduce vreo usurare de la suferinta ci doar adaugase un al patrulea partener la tiranie.” (Appian)

Menas, motiv de discordie

Una din aceste “incalcari neinsemnate” (cum ii spune Horia Matei) a fost dezertarea unuia din oamenii lui Sextus, in fapt unul din secunzii lui, Menas (numit la unii autori drept Menodorus), care fugi si i se alatura lui Caesar.

Menas dacă ne aducem aminte, fusese acel pirat care – potrivit lui Plutarch -, la cina de dupa pacea de la Misenum, îi sugerase în șoaptă lui Sextus să îi omoare pe propria corabie pe Antonius și Octavius și să se proclame stapanul Italiei.

Revenind din niste incursiuni de jaf pe continent, Menas debarca in Sardinia si avu niste confruntari armate cu guvernatorul insulei, Marcus Lurius. Initial, acesta i-a respins atacul dar ulterior Menas reusi sa castige iar Lurius pleca din insula. Menas acapara stapanirea insulei fara prea multa impotrivire, singura localitate care i s-a opus fiind capitala Caralis. Reusi sa dobandeasca si aceasta ultima reduta dar, dorind a se pune bine cu Octavian, elibera toti prinsii de razboi intre care se afla libertul Helenus, unul din apropiatii lui Octavian. Dio Cassius tine sa insinueze ca aceasta generozitate nu era fara tinta: “Binefacerea acordata lui Caesar avea rolul de a-l pregati pe acesta sufleteste in favoarea sa, cu mult inainte si de a-i asigura astfel un refugiu la caz de nevoie.” (cartea XLVIII, 30).

Acum, pornind de la niste discutii intre ei privitoare la granele si banii ce le avusese in administrare ca guvernator al Sardiniei si Corsicai, Menas ucise oamenii trimisi de Sextus pentru a-i transmite mesajul, isi preda tinutul si chiar pe sine insusi lui Octavius care-l privea “cu ochi buni”. Pompei se declară jignit de faptul că Caesar nu actionase “ca un om de onoare” și nu-i trimisese omul inapoi. Dio Cassius ia apararea lui Menas, sustinand ca acesta “era victima calomniilor nascocite de cei de un rang cu el, pizmasi pe puterea lui.” Octavius isi justifica sprijinirea lui Menas, sustinand ca “Sextus continua sa primeasca refugiati, sa construiasca vase de razboi si sa aiba garnizoane pe pamantul Italiei” (2). Ba mai mult, Octavian tinu sa il provoace pe fata, dand multa cinste lui Menas, “dandu-i voie sa poarte inele de aur si sa fie inscris in randul cavalerilor.” Ok, pretextul cu inelele de aur mi s-a parut chiar comic ca motiv de ofensare si, foarte probabil tuturor celor din secolul XXI, li se pare la fel. Dar ca sa fim foarte corecti, e cazul sa ascultam si explicatia lui Dio Cassius cu privire la motivul pentru care purtarea acestor inele era o provocare fatisa. “Nimeni, la romanii de odinioara, – ne spune el – nu numai dintre cei ce fusesera sclavi, dar si dintre cei de conditie libera, nu avea voie (….) cu exceptia senatorilor, sa poarte inele de aur.”

Appian invinovateste, la randul lui, de departarea lui Menocrates de Sextus pe nobilii ramasi in anturajul lui. Acestia ar fi fost gelosi pe Menas pentru ca acea functie de guvernator al Sardiniei si Corsicai pe care o detinea. La randul lor, libertii din anturajul lui Pompei erau bucurosi sa bage intrigi fiind “invidiosi pe puterea lui Menodorus”. (Appian capitol IX, 78)

Philadelphus, un libert al lui Octavius, facu o calatorie la Menas pentru a procura cereale iar Micylio, cel mai bun prieten al lui Menas, il cauta pe Octavius pentru a negocia dezertarea, oferind stapanirea Sardiniei, Corsicai, trei legiuni de soldati si un mare numar de trupe inarmate usor. “Fie ca a fost munca lui Philadelphus, fie ca acestea erau consecintele calomniilor contra lui Menodorus pe care Pompei le luase in seama, Octavius a acceptat oferta, nu imediat dar curand dupa, si considera pacea ca fiind deja incalcata.”

Octavius ceru ajutorul “partenerilor” de putere in lupta pe care o preconiza contra lui Sextus. Lepidus nici macar nu catadicsi sa raspunda mesajului iar Antonius reveni din Grecia pana la Brundisium dar nu statu mult, pretextand ca razboiul cu partii nu-i permiteau sa ramana.

Ca sa fiu sincera, il inteleg perfect pe Antonius. Deja depusese mult efort sa aduca pacea intre Octavius si Pompei si era probabil satul de ciorovaielile lor, ciorovaieli in spatele carora erau niste orgolii inflamate. Prin urmare, considerand cearta lor mai degraba una de copii decat de oameni seriosi si pleca spre est lasand instructiuni precis: lui Octavius ii atrase atentia sa nu incalce tratatul iar pe Menodorus il ameninta cu pedepsirea ca pe un sclav fugit, caci acesta fiind un sclav al lui Pompei ale carui proprietati Antonius le cumparase, se putea considera legal ca Menodorus era sclavul lui Antonius.

Vocea impaciuitioare a lui Antonius nu reusi insa a domoli spiritele. Caesar realiza ca aceasta dusmanie ce el i-o purta lui Sextus nu era impartasita de restul colegilor de triumvirat si era un razboi in care era pe cont propriu. Sextus, la randul lui, vroia sa creada ca Octavian nu era intr-o pozitie prea solida, ba chiar trambita in stanga si in dreapta ca plecarea lui Antonius fara a-l ajuta pe Octavian, era, in fapt, din cauza faptului ca nu era de acord cu actiunile colegului de triumvirat. Iar in timp ce purta aceasta propaganda contra lui Caesar, Sextus “se indrepta pe mare spre coastele Italiei si, aici, debarcand in diverse puncte, priciniu mult rau si suferi la randul sau pierderi grele.” (Dio Cassiua, vol 2, cartea XLVIII, 46)

Nici Octavian nu se lasa mai prejos. Il acuza pe Pompei de incalcarea tratatului prin incurajarea pirateriei si aceasta acuzatie a lui era sustinuta de Menodoros. Octavius mai preciza ca Antonius stia de actiunile pro-piraterie ale lui Sextus, motiv pentru care refuzase sa-i predea Peloponezul.

In aer plutea un miros greu de razboi…..