Revolta siciliana (40 -36) sau cum era sa ajunga un pirat seful Romei? (2)

Sextus Pompei devine stapan al Siciliei si Sardiniei si un rival periculos pentru liderii zilei, Octavian si Antonius. Acestia vor prefera sa incheie un tratat cu el decat sa-l infrunte in lupta.

Episodul trecut il paraseam pe Sextus Pompei in Sicilia unde in doar cativa ani, va ajunge o capetenie incontestabila a pirateriei timpului sau. Dar sa nu ne grabim cu povestirea…..

Povesteam episodul trecut ca Sextus Pompei ajungand comandant al flotei in urma unei intelegeri cu Lepidus, intelegere sustinuta si de Antonius, se tinu deoparte de Roma din cauza situatiei instabile ce a urmat asasinarii lui Cezar. Ca sa intelegem cat mai concret situatia din punctul de vedere al lui Sextus, asasinarea lui Caesar a survenit la nici un an dupa infrangerea de la Munda care fusese urmata de executia fratelui sau Cneaus. Este foarte drept ca, in intervalul dintre executarea fratelui sau si asasinarea lui Cezar, acesta din urma ii acordase imunitate, promitandu-i si recuperarea averii parintesti, hotarare sprijinita ulterior de Lepidus si de Antonius.

Asa se face ca, pentru o vreme, Sextus a sperat indreptatit si a asteptat momentul potrivit de a se reintoarce cu toate drepturile la Roma.

Un Sextus inca legal

Sextus, desi isi dorea, nu s-a grabit sa se intoarca la Roma nici cand a avut ocazia sa o faca fara teama (fara teama teoretic). Dupa moartea lui Cezar, “Senatul – ne povesteste Velleius – care inca era plin de simpatizanti pompeieni (adepti ai tatalui sau), chiar in perioada de dupa fuga lui Antoniu la Mutina si in timpul cand Brutus si Cassius au fost desemnati la provinciile de dincolo de mare, l-a rechemat pe Sextus, (…..) ii retrocedara averea tatalui sau si ii incredintara paza coastei.” Cu alte cuvinte, el, la acel moment, avea suficienti adepti in Roma, si simpla lui revenire l-ar fi plasat ca un lider necontestat al partidului anti-caesarian.  Aceasta constatare face putin ridicola descrierea lui Velleius potrivit careia Sextus i-ar fi invidiat pe cei din pozitii inalte dar s-ar fi supus celor din pozitiile cele mai joase – o noua aluzie la cat de mult se baza omul nostru pe subalternii lui, fosti sclavi. Este destul de clar ca, de ar fi vrut, ar fi putut accede la pozitii inalte dar, din prudenta sau neincredere, a preferat sa nu dea curs ocaziei.

Sextus Pompei prefera sa stea la Massilia (actuala Marsilia) si de acolo “urmari cursul evenimentelor de la Roma.” “Cand triumviratul a fost infiintat, a navigat spre Sicilia unde Bithynicus, guvernatorul, nu ii ceda insula, si fu asediat pana cand Hirtius si Fannius, doi barbati proscrisi si fugiti din Roma, il convinsera pe Bithynicus sa predea Sicilia lui Pompei.” (Appian cartea XI, 84)

Si pentru ca tot vedea Velleius numai sclavi si liberti in jurul lui Pompei, sa folosim prilejul sa il cunoastem pe unul din viitorii comandanti ai flotei sale, Menecrates. Acesta fusese unul din sclavii tatalui sau, eliberat din sclavie de acesta dar continuand sa fie alaturi familiei. Si ca el erau multi altii. Un alt nume care se distinge dintre oamenii lui este un anume Menas (numit in alte surse drept Menodorus) care alaturi de Menecrates a fost unul din comandantii de baza ai flotei lui Sextus.

O buna bucata de vreme, fiul lui Pompei “astepta cu nerabdare desfasurarea evenimentelor si isi procura subsistenta fara sa comita nici o samavolnicie.” El teoretic capatase deja imunitate de la Caesar, dupa batalia de la Munda iar Lepidus dusese o negociere cu el ca de la egal la egal, oferindu-i conducerea flotei in schimbul parasirii Hispaniei. Lucrurile pareau ca se indreapta intr-o directie in care Sextus putea spera ca la un moment dat situatia sa devina suficient de stabila cat sa se poata reintoarce acasa si sa-si recupereze mostenirea parinteasca, asa cum fusese intelegerea cu Lepidus. “Ca unul care nu avusese nici un amestec in complot, nadajduia ca va veni si ziua cand va fi rechemat de insusi Octavianus Caesar.”

Appian ne sugereaza insa o alta desfasurare a faptelor: “Cu Pompei situatia a fost cum urmeaza. Fiind fiul mai mic al lui Pompei cel Mare, la inceput a fost ignorat de Gaius Cæsar (e vorba aici de Iulius Cezar, nu de Augustus) in Spain ca si cum nu era posibil sa realizeze ceva de importanta din cauza varstei tinere dar si a lipsei de experienta. (Sextus n.r.) a cutreierat oceanul insotit de cativa adepti, facand piraterie si ascunzand faptul ca el era Pompeius. Cand multimi mai mari i s-au alaturat cu scop de jaf si a crescut in putere, el si-a dezvaluit identitatea. Cei care luptasera sub tatal si fratele ui, cei care duceau o viata de vagabondaj, fura toti atrasi de el ca de un lider natural, in timp ce arabii ce fusesera deposedati de regatul lor stramosesc, au venit la el din Africa.” (Appian cartea XI, 83) Ce inteleg eu din relatarea lui Appian este faptul ca, in fapt, Sextus s-a apucat devreme de piraterie – inca din timpul cat era in Hispania – doar ca s-a aratat pe fata doar dupa o perioada, cand s-a considerat suficient de puternic.

Abia cand numele lui se regasi in lista celor ce urmau a fi ucisi in proscriptiile triumvirilor, Sextus renunta la a-si mai face sperante desarte si incepu a trece la actiune mai fatis contra noii puteri de la Roma. ” Abia cand numele lui a fost afisat pe lista criminalilor si a aflat ca viata ii era in primejdie iminenta, abia atunci a renuntat sa mai creada intr-o portita de salvare deschisa de Caesar si a inceput sa se pregateasca de razboi. Principala sa preocupare a fost constructia de trireme. De asemenea, primea pe sine la fugari si isi atragea bunavointa piratilor, iar pe cei exilati ii lua sub protectia sa.”

Dar oare de ce ajunsese Sextus pe lista oamenilor ce trebuiau ucisi ca fiind dusman al celui de-al doilea triumvirat? Privita situatia simplist, in acea perioada exista o partida a caesarienilor (condusa de triumviri) ce se opunea taberei anti-caesarienilor (Brutus, Cassius si o parte a Senatului). Dar exista si o a treia grupare: cea formata in jurul lui Sextus. In ziua de azi, focusarea se face pe razboiul dus contra lui Brutus si Cassius ca fiind tabara cea mai puternica. Insa o lectura mai atenta a autorilor clasici ne dau a intelege ca fiul lui Pompei era considerat, in fapt, un adversar mult mai redutabil in ochii triumvirilor.

Dio Cassius ne explica ceva mai punctual: “Cum Sextus nu parea sa fie un adversar usor de inlaturat si cum amenintarea din partea lui Cassius si Brutus crestea ingrijorator, (Antonius si Octavian n.r.) lasara o parte din armata pentru paza Italiei (sub supravegherea lui Lepidus n.r.), iar ei insisi impreuna cu grosul trupelor, traversara Marea Ionica fara nici un incident.” In plus, in Macedonia, Antonius si Octavius aveau armata suficienta dar nu acelasi lucru il putem spune despre aprovizionare, aceasta ajunsese a fi foarte deficitare din cauza hartuielilor corabiilor cu provizii de catre flota lui Sextus. “Asadar, din motivele amintite si din pricina lui Sextus, stapana peste Sicilia si dornic de a trece in Italia, Caesar si Antonius simteau cum le arde pamantul sub picioare. Teama lor cea mai mare era ca nu cumva intarzierea sa-i dea prilej lui Sextus de a pune mana pe Italia si de aici sa vina in Macedonia.” Cu alte cuvinte, in timp ce Antonius si Octavius luptau cu Brutus si Cassius, ingrijorarea lor era legata mai mult de Sextus si de posibilele actiuni ale acestuia. Appian chiar a precizat ca lui Sextus “i-a lipsit intelepciunea” de a se tine deoparte caci a preferat sa nu ocupe Italia.

Sextus testeaza viata de pirat pe Mediterana

Situatia tensionata de la Roma l-a ajutat pe tanarul Pompei din mai multe puncte de vedere.

Velleius, incercand un fel de denigrare a personajului, il prezinta ca “libert al propriilor liberti si sclav al propriilor sclavi”. Dar ca sa fim sinceri si s-o spunem foarte direct, cam ce optiuni avea tanarul Pompei? Deja experimentase pentru cativa ani mult prea intensa si…. mortala viata politica romana. In multe privinte, pentru Sextus, la acel moment, era mult mai putin periculos sa fie pe o nava de pirati decat in Forumul Roman. “Sclav al propriilor sclavi” se traduce, in fapt, prin consensul dintre Sextus si oamenii din subordine, tinand cont de dorintele acestora in aventurile in care se implicau impreuna. Leadershipul lui Sextus a fost unul obtinut in baza ascultarii voluntare a oamenilor ce il urmau si aceasta ascultare era reciproca, ea fiind baza unei increderi reciproce ce va uni coeziunea miscarii in crestere ce se forma in jurul tanarului Pompei. Era o situatie ce noua ne suna a oaresce democratie dar, in vremea romana, a asculta de sclavi si a-i trata ca egali era ceva injositor pentru un lider respectabil – asta in ochii romanilor, bineinteles. E clar, Sextus se indepartase mult de mentalitatea societatii romane in care crescuse.

Asadar, dupa cum am spus mai sus, activitatea piratereasca a lui Sextus a inceput o data ce s-a vazut nominalizat pe lista proscrisilor ce trebuiau eliminati fizic si a realizat ca razboiul era singura metoda prin care ar putea fi luat vreodata in serios de puternicii zilei de la Roma.

Horia Matei in a sa carte “Pirati si Corsari” relateaza: “Sextus (…..), cu câţiva tovarăşi de arme dintre care unii nici nu ştiau cine e, începu să practice pirateria şi intră în legătură cu vechii piraţi pe care tatăl său îi cruţase. Când socotea că acest lucru nu este primejdios, îşi dezvăluia identitatea; mulţi dintre bătrânii tâlhari ai mărilor îl urmară, alţii îi trimiseră pe fiii lor.”

Sextus devine capetenia piratilor din Mediterana

Profitand de faptul ca Roma se concentra pe cu totul alte tinte, Sextus profita de ragaz pentru o vreme a-si construi o armata si o flota care sa nu aiba rival in Mediterana. Grosul oamenilor lui era alcatuit din fosti sclavi fugiti de la stapani, soldati dezertati si, mai nou, figuri ale nobilimii romane, refugiate sub ocrotirea lui din cauza proscriptiilor declansate de cel de-al doilea triumvirat.

Infrangerea lui Brutus si Cassius parura sa-i intareasca puterea si ii spori armata.

“Tineri dornici sa devina militari de dragul de a castiga si care credeau ca nu e vreo diferenta sub cine servesc – de vreme ce toti erau romani – preferau sa i se alature lui Pompeius ca cel ce reprezenta cauza mai buna.” Armate intregi i se alaturara. “Murcus i s-a alaturat cu doua legiuni de soldati, 500 de arcasi, o suma mare de bani si 80 de nave. El a trimis si dupa cealalta armata din Cephalenia” – care era, in fapt, restul armatei ce ramasese fidela cauzei republicane dupa infrangerea lui Brutus si Cassius (42 i. Hr).

La inceput, Sextus isi spori flota intrand pur si simplu prin porturi italiene de unde pleca preluand corabii cu care apoi “facea pradaciuni”.

Tinta ambitiilor lui a devenit Sicilia. A cucerit repede Mylae si Tyndaris dar cucerirea Messinei se dovedi mult mai complicata datorita opunerii lui Pompeius Bithynicus, guvernatorul din functie la acel moment. Respins la inceput, Sextus reveni si hartui metodic orasul asediindu-l, taindu-i aprovizionarea, alungand eventuale ajutoare ce soseau spre oras. Tactica s-a dovedit de succes, Bythinicus predandu-se contra unei intelegeri conform careia ar fi urmat sa imparta intre ei comanda suprema. “Dupa acest eveniment, cuceri Siracuza si alte cateva localitati, din care isi stranse numeroase trupe si o foarte puternica flota de razboi.” “Puterea lui Sextus – conchise Dio Cassius – crescu considerabil.”

Abia la acel moment se hotari Octavian sa ia masuri prima oara contra lui Sextus si asta mai mult datorita foametei declansate de blocada alimentara instituita de flota lui. Un prim atac fu pornit sub conducerea lui Rufus Salvidienus insa acesta esua traversarea spre Sicilia in mare parte datorita navelor de proasta calitate pe care le aveau in dotare. De acest episod, Dio Cassius leaga o intamplare comica in care “Caesar dadu dispozitii sa se construiasca o flota si il trimise inainte, la Rhegium, pe Salvidienus Rufus “care dupa ce il alunga pe Sextus spre Sicilia “incerca sa construiasca nave din piei de vita, intocmai acelora care plutesc pe Ocean; scheletul unei asemenea corabii era alcatuit din nuiele, iar pe dinafara era prins intr-o piele de bou cruda, in forma unui scut sferic. Cum incercarea starni rasul si cum Rufus se convinse ca va fi periculos daca ar trece stramtoarea cu asemenea ambarcatiuni, renunta la fabricarea lor si se avanta pe mare cu flota care fusese pregatita si care tocmai sosise. Totusi traversarea dadu gres” spre nemultumirea lui Caesar care privea totul de pe mal. Sextus, de pe malul Siciliei, “dadu spectacole ca si cum ar fi repurtat o victorie si organiza in stramtoare, chiar in fata orasului Rhegium – asa ca si adversarii sa poata privi – o batalie navala, sustinuta de prinsii de razboi, in care porunci sa se infrunte in bataie de joc la adresa lui Rufus, cateva corabii construite de lemn cu altele construite din piele.” Caesar avea insa probleme mai presante de rezolvat, trebuia sa rezolve situatia tensionata cu Antonius, asa ca pleca spre Brundisium dupa care, tinand cont de noul acord incheiat cu acesta, se indrepta spre Gallia, lasand situatia cu Sextus in seama lui Agrippa. Acesta ocupa, la acel moment, functia de praetor urbanus in Roma si era ocupat cu organizarea jocurilor apollinare, moment de care profita Sextus trecand in Italia si jefuind regiunea Campania pana cand Agrippa, rupandu-se de sarcinile din Roma, facu o incursiune rapida in regiune, reusind cu succes sa-l impinga spre Sicilia.

Sextus, stapan necontestat al Siciliei si Sardiniei

Daca pentru teritoriul Italiei continentale, Sextus arata doar un interes temporar, pentru o stapanire stabila a celor Siciliei si Sardiniei, depunea eforturi maxime. Dio Cassius ne relateaza ca “Sextus ramase asadar stapanul intregii insule si il ucise pe Bithynicus (caruia pana atunci “nu-i pricinui nici o neplacere”) sub cuvant ca a conspirat lui.”

Despre perioada cat Sextus a guvernat Sicilia, nu avem o relatare obiectiva ci trebuie sa citim printre randurile pe care propaganda oficiala a lui Augustus a binevoit sa ni le lase. Iar concluziile nu sunt deloc defavorabile. “Descoperirile arheologice – scrie Shelley Stone – sustin teoria ca perioada in care Sextus Pompei a controlat Sicilia a fost una de prosperitate. In plus sunt foarte putine dovezi de nemultumire in privinta modului in care guverna.” (1) Sextus Pompei pare sa se simta ca pestele in apa in noua lui situatie.

Ca ce spune Velleius este nitelul ridicol, pare a fi de accord si Appian. Acesta povesteste in al sau “Razboiul civil”, ca“treburile lui Octavius erau incalcite si in afara Italiei. Pompeius, din motive legate de proscriptii, colonizarile soldatilor si vrajba cu Lucius, a castigat mult in notorietate si putere. Cei mai multi din cei ce se temeau pentru siguranta lor sau li se luasera proprietatile ori, pur si simplu, a fost dezgustati de cum se guverna, s-au dus si i s-au alaturat.“ Unul in cei refugiati la el a fost Lucius Statius Murcus care, dupa ce il invinsese in Adriatica pe Domitius Ahenobarbus, a venit la Sextus Pompei ca la unul ce era un reper al luptei pentru instaurarea republicii care “la inceput, il primi cu bucurie caci aducea cu sine trupele pe care le avusese sub comanda” dar “mai tarziu (…) vazand in el un om de actiune si de suflet, l-a ucis aducadu-i invinuirea de tradare. Printre cei ce cautara refugiu in casa lui Sextus fura Iulia, mama lui Marcus Antonius, plecata din Italia ca urmare a pierderii razboiului perusian de catre fiul ei, Lucius, si nora, Fulvia, si un anume Claudius Tiberius Nero care era insotit de sotia, Livia Drusilla, si baietasul lor, Tiberius Claudius Nero. Pomenind in trecere de acest episod, Suetonius ne spune ca micului Tiberius, sora lui Sextus, Pompeia Magna, i-a daruit o mantie, o inchizatoare si o brosa de aur si ca aceste daruri le-a vazut el personal expuse intr-o expozitie la Baiae.

In fapt, subliniaza Appian, Sextus a avut marea ocazie de a deveni sef al Romei dar a facut greseala – in opinia istoricului roman – sa evite sa isi doreasca asa ceva. “(…) unele persoane cred ca, daca Pompei ar fi invadat atunci Italia, afectata grav de foamete si conflicte civile (…), ar fi putut deveni stapanul ei”. Appian crede ca Pompeius nu a facut-o din cauza lipsei de viziune adica “ii lipsea intelepciunea”. Eu cred ca nu a facut-o pentru ca nu si-a dorit, fiind multumit sa stea departe de situatia neclara din Roma pana ce aceasta s-ar fi asezat. Dupa cum chiar Appian subliniaza, “ideea lui era nu sa invadeze ci doar sa se apere pana cand ajuns sa esueze si in aceasta.”

Velleius recunoaste ca Pompei nu era in situatia de pirat impotriva vointei lui, ba chiar situatia parea sa-i placa….exagerat de mult, constatand ca “nu se rusina sa incurajeze pirateria si atrocitatile acesteia pe marea ce fusese eliberata de asa ceva de chiar armata si autoritatea tatalui sau.”

Sextus devenea o forta de luat in seama pe apele mediteraneene si un lider pentru romani chiar daca nu se afla fizic la Roma si, in fapt, nu avea nici o autoritate in centrul de putere. Nu doar ca la acest moment deja isi imbratisa din plin identitatea de pirat ci chiar isi crease o adevarata identitate in jurul acestui lucru, asemenea cum Antonius isi crease o identitate in jurul dragostei lui pentru cultura greaca si pentru indragitul sau Hercule. “Plin de fumuri si de incredere”, Sextus Pompeius se considera “copilul” preferat al regelui apelor, zeul Neptun, si tot in aceasta perioada incepu a purta o mantie distincta, de culoare albastra, pentru a fi asociat mai usor cu zeul roman al marii.

Tratatul de la Misenum

Imediat dupa ce a iesit biruitor din razboiul perusian si il alunga pe Ahenobarbus spre est din Marea Ionica, Octavian “tocmai se pregatea sa inceapa o campanie impotriva lui Sextus.” Dar el nu era genul de om care sa se arunce intr-o astfel de actiiune cu capul inainte si dupa o analiza mai atenta a situatiei, realiza ca, de ar fi inceput ostilitatile, se putea gasi rapid in situatia de a duce un razboi nu doar contra lui Sextus ci si contra lui Antonius cu care acesta se afla, mai nou, in relatii prietenoase si chiar cooperante- mai ales dupa ce Sextus ii primise plin de ospitalitate mama refugiata dupa razboiul perusian. Foarte lucid, Octavian realiza ca trebuie sa faca eforturi sa incheie o pace cu Sextus…..macar pentru o vreme, pana va fi pregatit sa il infrunte cu o flota si o armata capabile sa-l invinga.

Adevarul este ca, la acel moment, situatia nu mai putea fi ignora caci “catva timp, dominatia lui (Pompei n.r.) se intinse si asupra coastelor adriatice, multumita ajutorului primit din partea lui Aeneus Domitius Ahenobarbus si a celor saptezeci de nave ale sale; Ahenobarbus era un amiral stralucit si-si dovedise cu prisosinta calitatile de strateg naval obtinand o categorica victorie asupra flotei romane langa Brundisium. Numai ca aceasta biruinta nu avu urmari mai insemnate deoarece, in acelasi timp, aliatul sau Brutus suferise o grea infrangere cu armata de uscat. Lui Ahenobarbus nu-i ramasese altceva de facut decat sa se alieze cu Sextus Pompei. Se parea ca pentru piratii din Mediterana sosisera din nou vremuri de aur.” (Horia Matei, “Pirati si corsari”, pag. 69)

Dupa fortele anti-cezariene conduse de Crassus si Brutus au fost infrante, victoriosii Octavian si Antonius se gasesc acum intr-o mare dilema cauzata de lipsa banilor cu care sa-si plateasca soldatii ce luptasera sub comanda lor. In acest timp la Roma, Octavian cauta o solutie urgenta prin care alianta sa mai castige timp dar gaseste ca singura rezolvare de criza doar confiscarea pamanturilor de la fermieri si acordarea acestora catre veterani.

Insa aceasta aparenta solutie la criza provoca o criza si mai mare cauzata de recolte proaste, foamete si penurie de alimente. O solutie la indemana era aducerea de recolte pentru a acoperi nevoile, doar ca aici intervenea blocada instituita de Sextus Pompeius care cu flota sa patruland pe marile din jur, opreau orice transport ce se indrepta spre Italia. Intreaga situatia a enervat la culme populatia si toti ii blamau de problemele aparute pe conducatori legali, pe triumviri.

Dupa ce tratatul de la Brundisium a fost incheiat, Octavian si-a intors atentia catre continua criza de pe coastele Italiei. De fapt, este impropriu a spune ca pana atunci, Octavian nu daduse atentie situatiei cu Sextus Pompei. Ba chiar dimpotriva, avusese niste discutii preliminare din care s-ar fi putut contura o alianta. Sau nu. Caci, sa nu uitam Sextus Pompei a avut contacte si negocieri nu doar cu Octavian ci si cu Antonius.

Dupa victoria lui Octavian in razboiul perusian, refugiindu-se de teama unor represalii din Italia, “Iulia, mama celor doi Antonii, se indrepta la inceput spre Sicilia si se vazu primita cu deosebita prietenie de catre Sextus care, mai tarziu, o ruga sa plece in fruntea unei delegatii la fiul ei Marcus, in calitate de purtatoarea unor mesaje de prietenie.” Sextus intentionase chiar sa-l sprijine pe Antonius la Brindisium in eventualitatea unei batalii cu Octavian.

Ca sa fie situatia si mai incalcita situatia, cu scurt timp inainte de tratatul de la Brundisium, in timpul unui moment de tensiune cu Antonius, realizand ca incet inect se contureaza o alianta contra lui, Octavian s-a casatorit cu o ruda a lui Sextus, o femeie pe nume Scribonia intr-un efort sa stabileasca o alianta. Casatoria a fost una scurta si nefericita si nu a durat prea mult, nu s-a sfarsit insa inainte de a-i oferi lui Octavian unicul copil de sange pe care l-a avut, o fiica pe nume Iulia.

Ramas in afara de la intelegerea intre cei doi triumviri, Sextus Pompei nu avea deloc de gand sa permita a fi ignorat. Si stia exact ce metoda sa aplice pentru a obtine ce-si dorea. La o adica ce poate fi mai eficient pentru a fi luat in seama decat un santaj tintit fix pe nevoile primare ale unei fiinte umane: nevoia de hrana. Asa ca Sextus a intensificat blocada comerciala a Italiei si a intetit raidurile piratilor pe coasta adriatica. Tactica lui a inceput sa dea roade curand. Cand foametea a crescut, oamenii s-au intors contra lui Octavian. Roma avea o politica de a da mancare gratis celor mai saraci cetateni dar, din cauza faptului ca, de ceva vreme deja, granarele erau goale, oamenii mureau de foame pe strazi. La exasperarea oamenilor, se adauga faptul ca pentru niste decenii deja, Roma se aflase intr-un perpetuu razboi civil iar oamenii, satui de galceava politica, deabia mai stiau de la ce incepuse totul si dadeau vina pe vanitatea conducatorilor pentru situatia in care se aflau cu totii.

Octavius insusi fu foarte aproape de a simti pe pielea lui furia populara. Din cauza nemultumirilor provocate de foamete, cetateni romani suparati mai ca nu-l linsara pe Cezar, aruncand in el cu pietre in timp ce acesta se intorcea pe drum de la Forum. Abia a scapat cu viata si, ca situatia sa fie si mai umilitoare, fu salvat din intreaga situatie de trupele lui Antonius dar nu inainte ca un numar mare de cetatenie sa fie ucisi de catre acestia in lupte de strada corp la corp. Cum lesne ne putem inchipui, toata situatia i-a facut praf si mai mult popularitatea – nu ca aceasta ar fi fost prea consistenta. Dandu-si seama ca situatia nu mai putea fi taraganata, Octavian il invita pe Scribonius Libo, ginerele lui Sextus, pentru a media niste negocieri la care se alaturara curand si mama lui Sextus, Mucia Tertia, care se afla inca la Roma si pentru care Octavian nutrea si va nutri intotdeauna un mare respect.

Ca urmare a acestor eforturi….diplomatice, Sextus a fost de acord sa se intalneasca cu el.

Octavian l-a chemat pe Antoniu inapoi din est, si toti trei – Octavian, Antonius si Sextus – s-au intalnit intr-o zi de vara a anului 39 i. Hr. in largul golfului Neapole, pe langa coasta de langa orasul Misenum. Rezultatul negocierilor a fost tratatul de la Misenium despre care am vorbit deja detaliat aici. Nu voi mai intra in detalii aici ci voi aminti doar principalele decizii:

• Octavian si Antonius s-au declarat de acord sa il recunoasca pe Sextus ca guvernator al Siciliei, Sardiniei si Corsicai, in plus erau de acord ca si Grecia de sud sa ajunga sub comanda lui.
• Au mai fost de acord sa ii permita lui Sextus sa devina consul in anul urmator.
• Printre punctele pe care Sextus a fost foarte hotarat in a le obtine, a fost si o amnistie a tuturor celor ce, in trecut, fugind de autoritatea triumvirilor, au cautat ocrotirea sa, au luptat ori s-au aliat cu el. Toti cazura de acord ca vremea razbunarii trecuse si ca nu vor mai fi alte acuzatii si invinuiri iar toti senatorii si politicienii care s-au aflat de partea gresita in ultimii ani sunt liberi sa revina la Roma. Ca o ironie a sortii, acest subpunct va influenta intr-un mod nebanuit si radical viata unuia din triumviri. Dar despre asta vom avea timp sa povestim intr-o postare ulterioara.
• Pe partea lui, Sextus se angaja, prin acest tratat, sa nu mai atace navele cu grane catre Italia (ceea ce a dus la incetare foarte rapida a foametei) si sa asigure o navigatie sigura in toata zona.

“Misenum a insemnat o noua biruinta pentru Sextus; tratatul statua incetarea starii de razboi si-l recunostea ca guvernator al insulelor Sardinia, Corsica si Sicilia. Din averea tatalui sau, Sextus primea circa saptesprezece milioane de drahme, impreuna cu toate onorurile datorate familiei sale, de asemenea oamenii lui erau amnistiati si reintegrati in slujbele lor, in afara de cei care participasera la asasinarea lui Cezar.” (Horia Matei, “Pirati si corsari”)

Intelegerea triumvirilor cu Sextus a trimis un puternic semnal lumii romane si a dus la o linistire a populatiei ce deja era la un nivel periculos de exasperare. Octavian si Antonius transmiteau prin aceasta pace ca nu doreau un nou razboi civil. Intreaga lume romana putea rasufla usurata. Dar nu pentru mult timp.

Bibliografie

Velleius Paterculus – “Istoria romana” – text online in engleza, traducere Frederick W. Shipley, volum Loeb Classical Library, anul publicarii: 1923

Appian – “Razboaie civile” – text online in engleza, Perseus digital Library – Tufst University, Medford University, MA, USA, the University of Leipzig, Leipzig, Germany

Horia Matei – “Pirati si corsari”, editura Universal Dalsi, 1996

Dio Cassius “Istoria romana”, Editura: STIINTIFICA SI ENCICLOPEDICA, 1984, vol 2, cartea XLVIII

Suetonius, “The Lives of Caesars” – “Life of Tiberius”, varianta online in engleza/latina

(1) Shelley C. Stone, III – “Sextus Pompey, Octavian and Sicily”, articol publicat in American Journal of Archaeology, Vol. 87, No. 1 (Jan., 1983), pp. 11-22 (13 pagini) publicata de: The University of Chicago Press

Ovidiu Drimba – “Istoria culturii si civillizatiei” – volumul 3, editura SAECULUM I.O., anul aparitiei 2000