Cum își apără Cicero casa: Pro Domo Sua (traducere și scurtă analiză)

Discursul Pro Domo Sua, rostit în anul 57 î.Hr. de Cicero, reprezintă unul dintre cele mai tensionate momente ale conflictului său cu Publius Clodius Pulcher.

După ce fusese exilat prin manevre politice și violență, Cicero se întoarce la Roma și încearcă să-și recupereze casa de pe Palatin — între timp confiscată și „consacrată” în mod abuziv de Clodius, într-un gest care combina politica, religia și propaganda.

Discursul nu este doar o pledoarie juridică, ci și un atac dur la adresa lui Clodius, pe care Cicero îl prezintă ca pe un instigator la haos, un manipulator al mulțimii și un om care folosește religia în scopuri politice.

Citind acest text, merită urmărite nu doar argumentele legale, ci și imaginea unei Rome în care puterea, violența și spectacolul public se împletesc într-un mod surprinzător de modern.

Textul originar, în latină, se află aici.

Idei principale din discurs

• Cicero susține că dedicarea casei sale a fost ilegală și nevalidă din punct de vedere religios
• Argumentează că nu au fost respectate procedurile oficiale (consultarea pontifilor, aprobarea poporului)
• Prezintă acțiunile lui Publius Clodius Pulcher ca pe un abuz de putere și o manipulare a religiei
• Își construiește imaginea de apărător al statului și al tradițiilor romane
• Transformă cazul personal într-un simbol al decăderii Republicii
• Introduce frecvent atacuri personale, uneori exagerate sau greu de verificat
• Discursul pe care îl citim astăzi nu este exact cel rostit în acel moment, ci o variantă revizuită și „lustruită” ulterior de Cicero, ceea ce explică stilul foarte elaborat și unele accente mai puternice. Acest lucru era obișnuit în Roma antică, unde discursurile erau adesea publicate ulterior într-o formă mai atent construită.

---

”Despre casa sa” – discurs rostit în anul 57 î. Hr. – text tradus în română

---

[1]
Deși strămoșii noștri au rânduit și au întemeiat multe lucruri cu inspirație divină, pontifi, nimic nu este mai strălucit decât faptul că au vrut ca aceiași oameni să vegheze și asupra cultului zeilor nemuritori, și asupra celor mai înalte interese ale statului, pentru ca cetățenii cei mai de seamă și mai ilustri să păstreze religia printr-o bună conducere a statului și statul printr-o înțeleaptă interpretare a religiei. Iar dacă vreodată o mare cauză a stat sub judecata și puterea preoților poporului roman, atunci aceasta, fără îndoială, este atât de însemnată, încât pare că întreaga demnitate a republicii, siguranța tuturor cetățenilor, viața, libertatea, altarele, vetrele, zeii casei, averile, bunurile și locuințele tuturor au fost încredințate înțelepciunii, credinței și autorității voastre.

[2]
Astăzi trebuie să hotărâți dacă doriți ca, de acum înainte, magistrații nebuni și pierduți să fie lipsiți de orice sprijin din partea cetățenilor nelegiuiți și criminali, sau dacă preferați să-i înarmați chiar cu autoritatea religiei zeilor nemuritori. Căci dacă acea plagă și acel incendiu al republicii își va apăra tribunatul lui otrăvitor și funest, pe care dreptatea omenească nu-l poate apăra, prin religia divină, atunci va trebui să căutăm alte ceremonii, alți slujitori ai zeilor nemuritori, alți interpreți ai religiei. Dar dacă, prin autoritatea și înțelepciunea voastră, pontifi, vor fi anulate acele fapte care au fost săvârșite în republică prin nebunia oamenilor nelegiuiți — pe care unii le-au apăsat, alții le-au părăsit, alții le-au trădat — atunci vom avea temei să lăudăm pe bună dreptate și pe merit hotărârea strămoșilor de a alege pentru preoții cei mai înalți pe bărbații cei mai ilustri.

[3]
Dar, fiindcă acel nebun a crezut că, dacă ar critica cele spuse de mine în ultimele zile în senat despre republică, ar avea astfel acces la urechile voastre, voi lăsa la o parte ordinea obișnuită a discursului meu. Nu voi răspunde unei cuvântări — de care el nu este în stare — ci insultei unui om smintit, în care s-a exersat atât prin nerușinare insuportabilă, cât și printr-o îndelungată nepedepsire.

Mai întâi te întreb pe tine, om ieșit din minți și furios: ce pedeapsă atât de mare pentru crimele și infamiile tale te chinuie, încât îți închipui că acești bărbați atât de distinși — care susțin demnitatea republicii nu doar prin sfaturile lor, ci și prin însăși înfățișarea lor — mi-ar purta mie mânie pentru că, exprimându-mi părerea, am unit salvarea cetățenilor cu onoarea lui Gnaeus Pompeius, și că acum, în privința unei chestiuni de cea mai mare sacralitate, ar gândi altfel decât au gândit în lipsa mea?

[4]
„Atunci”, zice el, „ai avut întâietate înaintea pontifilor; acum însă, fiindcă te-ai încredințat poporului, trebuie neapărat să fii mai prejos.” Așa, deci? Tocmai ceea ce este mai rău în mulțimea nepricepută — schimbarea, nestatornicia și necontenita schimbare a părerilor, ca și cum ar fi furtuni — tu îndrăznești să atribui acestor oameni, pe care gravitatea îi ține departe de nestatornicie, iar dreptul limpede și bine statornicit al religiei, vechimea exemplelor și autoritatea scrierilor și documentelor îi feresc de hotărâri capricioase?

„Ești tu oare acela”, spune el, „fără de care senatul nu a putut fi, pe care oamenii buni l-au plâns, pe care republica l-a dorit, iar după a cărui întoarcere credeam că autoritatea senatului a fost restabilită, și pe care, cum ai sosit, l-ai trădat?”
Nu voi vorbi încă despre opinia mea; mai întâi voi răspunde nerușinării tale.

[5]
Tu, așadar, ciumă funestă a republicii, l-ai silit să plece din casă și din patrie, prin sabie și arme, prin amenințarea oștirilor, prin fărădelegea consulilor, prin amenințările celor mai îndrăzneți oameni, prin recrutarea sclavilor, prin ocuparea templelor, prin punerea stăpânirii pe forum, prin apăsarea curiei, pe acel cetățean despre care chiar tu mărturisești că era dorit de senat, de toți oamenii buni, de întreaga Italie, chemat și rechemat pentru salvarea statului, ca nu cumva oamenii buni să se lupte cu cei răi cu sabia în mână.

„Dar n-ar fi trebuit să vii în senat, în Capitoliu, în acea zi tulbure.”

[6]
Eu, într-adevăr, nici n-am venit și am rămas acasă atâta vreme cât vremurile au fost tulburi, de vreme ce era cunoscut că sclavii tăi, pregătiți de mai înainte de tine pentru uciderea celor buni, au venit înarmați cu tine în Capitoliu, împreună cu acea ceată a ta de criminali și pierduți. Când mi s-a adus această veste, să știi că am rămas acasă și nu ți-am dat ție și gladiatorilor tăi prilejul să reînnoiți măcelul. După ce mi s-a vestit însă că poporul roman se adunase în Capitoliu din pricina fricii și a lipsei de grâne, iar slujitorii crimelor tale, înspăimântați, fugiseră, unii pierzându-și săbiile, alții fiind dezarmați, atunci am venit nu doar fără vreo escortă sau forță, ci chiar numai cu puțini prieteni.

[7]
Oare eu, când Publius Lentulus, consul care a meritat atât de bine de la mine și de la republică, și Quintus Metellus, fratele tău, care, deși îmi fusese dușman, pusese salvarea și demnitatea mea mai presus de dușmănia dintre noi și de rugămințile tale, mă chemau în senat; când o mulțime atât de mare de cetățeni, pentru a-și arăta recunoștința față de mine pentru binele proaspăt făcut, mă striga pe nume să vin, n-aș fi venit, mai ales când era limpede că tu deja plecaseși de acolo cu banda ta de fugari? Și totuși tu ai îndrăznit să mă numești pe mine, paznic și apărător al Capitoliului și al tuturor templelor, „dușman al Capitoliului”, pentru că, atunci când doi consuli țineau ședința senatului în Capitoliu, eu am venit acolo? Există oare vreun timp în care să fie rușinos să vii în senat? Sau era vorba atunci despre o astfel de chestiune încât ar fi trebuit să resping însăși cauza discutată și să-i condamn pe cei care o susțineau?

[8]
Mai întâi spun că datoria unui senator bun este să vină întotdeauna în senat și nu sunt de acord cu aceia care hotărăsc că, în vremuri rele, nu trebuie să vină deloc în senat, fără să înțeleagă că tocmai această încăpățânare exagerată a lor a fost foarte plăcută și binevenită acelora pe care voiau să-i supere. Dar, spun unii, câțiva au plecat de teamă, socotind că nu sunt în siguranță în senat. Nu-i condamn și nici nu întreb dacă exista ori nu ceva de temut: cred că fiecare are dreptul să se teamă după propria judecată. Mă întrebi de ce eu nu m-am temut? Pentru că era limpede că tu plecaseși. De ce, dacă unii oameni buni au crezut că nu pot fi în siguranță în senat, eu am gândit altfel? De ce, dacă eu credeam că nu pot fi deloc în siguranță în cetate, ei au rămas? Sau altora le este îngăduit, și pe drept, în vremea primejdiei mele, să nu se teamă pentru ei înșiși, iar eu singur ar trebui să mă tem și pentru mine, și pentru ceilalți?

[9]
Sau pentru că nu i-am condamnat prin votul meu pe cei doi consuli sunt de mustrat? Tocmai pe aceia ar fi trebuit eu să-i condamn mai ales, prin a căror lege s-a făcut ca eu, necondamnat și după ce slujisem atât de bine republica, să nu sufăr pedeapsa celor osândiți? Greșelile lor, datorită voinței lor deosebite de a mă salva, trebuiau suportate nu doar de mine, ci de toți oamenii buni; iar eu, tocmai eu, restabilit prin ei în demnitatea mea de odinioară, ar fi trebuit să resping prin părerea mea hotărârea lor atât de bună? Dar ce părere am dat? Mai întâi, aceea pe care glasul poporului o sădise deja în sufletele noastre; apoi, aceea care fusese discutată în senat în zilele anterioare; și, în sfârșit, aceea pe care senatul, numeros, a urmat-o atunci când și-a dat consimțământul la ceea ce am spus. Așa încât nu am adus o propunere neașteptată și nouă; iar dacă în părerea mea există vreo greșeală, ea nu este mai mare la cel care a rostit-o decât la toți cei care au aprobat-o.

[10]
Dar se spune că judecata senatului n-a fost liberă din cauza fricii. Dacă susții că s-au temut cei care au plecat, recunoaște măcar că nu s-au temut cei care au rămas. Dacă însă spui că, în lipsa celor care nu erau atunci de față, nu se putea hotărî nimic liber, află că atunci când au fost toți prezenți s-a început să se discute anularea decretului senatului și întregul senat s-a împotrivit cu strigăte. Dar întreb, în însăși opinia mea, fiindcă eu sunt autorul ei de căpetenie: ce se critică? Fie nu exista motiv pentru a lua o nouă hotărâre? Fie rolul meu în această chestiune nu era deosebit de important? Fie trebuia să recurgem la altceva? Ce cauză putea fi mai mare decât foametea, decât răscoala, decât planurile tale și ale oamenilor tăi, care, având prilej să ațâți sufletele celor neștiutori, credeai că îți vei reînnoi jaful acela funest, folosindu-te de criza cerealelor?

[11]
Provinciile cerealifere fie nu aveau grâne, fie le trimiseseră în alte ținuturi, cred eu, din pricina lăcomiei negustorilor, fie le țineau închise sub pază, ca să devină mai binevoitoare față de ele mulțimile atunci când aveau să intervină tocmai în mijlocul foametei, trimițând deodată transporturi noi. Primejdia nu era una presupusă și îndoielnică, ci una prezentă, pusă sub ochii noștri; nu o prevedeam prin presupuneri, ci o vedeam deja prin experiență. Căci, pe măsură ce prețul grâului creștea, încât nu se mai temea lumea doar de scumpete, ci de lipsa de hrană și de foamete, s-a produs o adunare la templul Concordiei, senatul fiind convocat acolo de consulul Metellus. Dacă acea adunare a fost într-adevăr provocată de durerea oamenilor și de foamete, atunci, desigur, consulii puteau să preia cauza, iar senatul să ia o hotărâre. Dacă însă pricina era într-adevăr lipsa grânelor, dar instigatorul și ațâțătorul răscoalei ai fost tu, nu trebuia oare ca noi toți să acționăm astfel încât să-ți luăm materialul cu care îți hrăneai furia?

[12]
Dar dacă au fost amândouă deodată — și foametea care îi împingea pe oameni, și tu, care ai apărut în această rană a statului ca un puroi în vintre — nu trebuia cu atât mai mult aplicat leacul care să poată vindeca și răul acesta firesc, și pe cel adus din afară? Exista, așadar, scumpetea prezentă și foametea care se profila; dar nu era de ajuns: s-a ajuns și la aruncarea cu pietre. Dacă asta s-a făcut numai din durerea plebei, fără ca nimeni să o ațâțe, era un mare rău; dacă s-a făcut la îndemnul lui Publius Clodius, era o faptă obișnuită pentru un astfel de criminal; dacă însă au fost amândouă — și o situație care, prin ea însăși, stârnea mulțimea, și conducători pregătiți și înarmați ai răscoalei — vi se pare că însăși republica n-a implorat ajutorul consulului și credința senatului? Iar că au fost amândouă e limpede: nimeni nu tăgăduiește că dificultatea aprovizionării și lipsa extremă de grâne erau atât de mari, încât oamenii nu se mai temeau doar de o scumpete îndelungată, ci chiar de foamete; iar că acest dușman al liniștii și păcii avea să folosească această cauză pentru incendii, ucideri și jafuri nu vreau, pontifi, să doar bănuiți — ci să vedeți.

[13]
Cine sunt oamenii pe care Quintus Metellus, fratele tău, consulul, i-a numit pe față în senat, spunând că a fost atacat cu pietre de ei și chiar lovit? I-a numit pe Lucius Sergius și Marcus Lollius. Cine este acest Lollius? Un om care nici acum nu stă lângă tine fără armă, care, pe când tu erai tribun al plebei, n-a cerut doar moartea mea, ci și uciderea lui Gnaeus Pompeius. Și cine este Sergius? Purtătorul de arme al lui Catilina, garda ta personală, purtător de stindard al răscoalei, instigator al negustorilor, condamnat pentru violență, bătăuș, pietrar, devastator al forumului, asediator al curiei. Cu asemenea conducători și cu alții ca ei, când, folosindu-te de scumpetea grânelor, pregăteai lovituri neașteptate împotriva consulilor, a senatului, a averilor și bunurilor oamenilor înstăriți, sub pretextul nevoilor celor săraci și neștiutori; când pentru tine nu putea exista scăpare decât în tulburare; când aveai deja, împărțite și rânduite pe grupe, adevărate armate de pierduți — nu trebuia oare ca senatul să prevadă și să împiedice ca această funestă torță să se lipească de o materie atât de vastă de răscoală?

[14]
A existat, așadar, motiv pentru o nouă hotărâre. Să vedeți acum dacă rolul meu n-a fost aproape cel mai important. Pe cine numeau atunci acel Sergius al tău, acel Lollius și celelalte ciume în acea lapidare? Pe cine spuneau că trebuie să asigure grâul? Nu pe mine? Și ce? Adunarea aceea nocturnă de lucrători, pusă la cale chiar de tine, nu cerea de la mine grâne? Ca și cum eu aș fi fost însărcinat cu aprovizionarea cu cereale, sau aș fi ținut ascunse niște rezerve de grâne, sau aș fi avut vreo putere ori vreo răspundere în această privință. Dar omul care plănuia uciderea mea le pusese în gură numele meu și-l aruncase înaintea celor neștiutori. Când senatul, întrunit foarte numeros în templul lui Jupiter Optimus Maximus, hotărâse în favoarea demnității mele, singurul care se împotrivea fiind același om, deodată, în chiar acea zi, unei scumpeti extreme i-a urmat pe neașteptate ieftinirea grâului.

[15]
Unii spuneau — și aceasta este și părerea mea — că zeii nemuritori, prin voința lor, își arătaseră aprobarea față de întoarcerea mea. Alții însă explicau lucrul acesta printr-un calcul omenesc: fiindcă în revenirea mea se vedea speranța păcii și a armoniei, iar în absența mea exista teama zilnică de răscoală, spuneau că, odată ce pericolul unei revolte era aproape îndepărtat, și prețul grâului se schimbase. Dar pentru că, odată cu revenirea mea, scumpetea se înăsprise din nou, de la mine se cerea ieftinirea grâului, mie, despre care oamenii buni spuneau că venirea mea va aduce ieftinire. În cele din urmă, nu doar lucrătorii tăi, împinși de tine, îmi strigau numele, ci și întregul popor roman, care se adunase atunci în Capitoliu și, fiindcă în acea zi eu eram slăbit, mă chema pe nume în senat.

[16]
Am venit, așteptat fiind; după ce mulți și-au spus părerile, am fost rugat să vorbesc și eu. Am spus ceea ce era cel mai folositor republicii și, în același timp, necesar pentru mine. Mi se cereau belșug de grâne și ieftinirea lor; nimeni nu se întreba dacă eu puteam ori nu să fac ceva în această privință. Eram presat de strigătele oamenilor buni; nu puteam îndura insultele celor răi. Am încredințat această sarcină unui prieten mai înstărit decât mine, nu fiindcă aș fi vrut să-i pun lui pe umeri o povară atât de mare, deși meritase atât de bine din partea mea — aș fi preferat mai degrabă să mă prăbușesc eu însumi — ci pentru că vedeam ceea ce vedeau toți: că ceea ce noi toți făgăduiam despre Gnaeus Pompeius, el avea să împlinească cel mai ușor prin credința, judecata, virtutea, autoritatea și, în sfârșit, prin norocul său.

[17]
Astfel, fie că zeii nemuritori dau poporului roman acest rod al întoarcerii mele — anume că, după cum plecarea mea a adus lipsa roadelor, foamete, pustiire, ucideri, incendii, jafuri, nepedepsirea crimelor, fugă, spaimă și dezbinare, tot așa întoarcerea mea pare să readucă belșugul câmpurilor, abundența cerealelor, speranța liniștii, împăcarea sufletelor, justiția, legile, armonia poporului și autoritatea senatului — fie că eu însumi trebuia, prin venirea mea, prin sfatul, prin autoritatea și prin grija mea, să aduc ceva republicii drept răspuns la atât de marele bine primit de la poporul roman, eu mă ofer, promit și garantez — nu spun mai mult; spun doar atât cât este de ajuns pentru clipa aceasta — că republica nu va mai ajunge, din pricina grâului, în primejdia în care fusese chemată să intre.

[18]
Așadar, tocmai această datorie a mea, care era înainte de toate a mea, este criticată în părerea pe care am dat-o? Nimeni nu tăgăduiește că situația era de cea mai mare însemnătate și de cea mai mare primejdie, nu doar din cauza foametei, ci și a uciderilor, incendiilor și pustiirii, mai ales când la scumpete se adăuga și acest speculant al nenorocirilor publice, care își aprindea întotdeauna torțele propriilor crime din relele republicii. Se spune că nu trebuia încredințată nimănui în afara ordinii obișnuite o asemenea însărcinare. Dar nu îți voi răspunde ție așa cum le-aș răspunde altora, amintind că lui Gnaeus Pompeius i-au fost încredințate, în afara ordinii obișnuite, foarte multe, foarte periculoase și foarte mari războaie pe mare și pe uscat — și cine s-ar căi de aceasta, s-ar căi de victoriile poporului roman.

[19]
Cu tine însă nu voi discuta astfel. Cu alții aș putea să port această dispută, cu aceia care spun că, dacă ar trebui încredințată cuiva o asemenea sarcină, lui Gnaeus Pompeius ar încredința-o înaintea tuturor, dar că ei nu vor să dea nimănui nimic în afara ordinii obișnuite; iar dacă i s-a dat lui Pompeius ceva, ei spun că o apără și o susțin din respect pentru demnitatea omului. Părerea lor mi-ar fi greu să n-o aprob, împiedicat cum sunt de triumfurile lui Gnaeus Pompeius, care, chemat în afara ordinii obișnuite să apere patria, a mărit gloria poporului roman și i-a onorat stăpânirea. Le aprob și consecvența, pe care și eu ar fi trebuit să o urmez, atunci când, la inițiativa lui, i s-a încredințat, tot în afara ordinii obișnuite, războiul împotriva lui Mithridates și Tigranes.

[20]
Dar cu aceștia pot totuși să discut ceva. Cu tine însă, câtă nerușinare este să îndrăznești să spui că nimic nu trebuie dat nimănui în afara ordinii obișnuite? Tu, care, printr-o lege nelegiuită, l-ai declarat bun public pe Ptolemeu, regele Ciprului, fratele regelui din Alexandria, domnind cu același drept, fără ca pricina să fi fost cercetată; tu, care ai legat poporul roman printr-o crimă, ai năvălit în regatul lui, în bunurile, averea și ocrotirea acestei puteri romane, deși noi aveam alianță și prietenie cu tatăl, bunicul și strămoșii săi; tu l-ai pus pe Marcus Cato în fruntea transportării averii lui și, dacă și-ar fi apărat dreptul, a purtării războiului împotriva lui.

[21]
Vei spune: „Ce om! Cât de cinstit, cât de prudent, cât de curajos, cât de devotat republicii, minunat prin virtute, prin judecată, prin felul de viață, aproape fără pereche în vrednicie!” Dar ce-ți folosește asta ție, care negi că ar trebui pus cineva în fruntea vreunei chestiuni publice în afara ordinii obișnuite? Și tocmai aici îți dovedesc nestatornicia: pe omul pe care, într-o astfel de chestiune, nu-l scoteai în față pentru demnitatea lui, ci îl foloseai pentru a-ți ascunde propria crimă; pe omul pe care îl aruncaseși înaintea Sergiilor, Lolliilor, Titiilor tăi și a altor conducători ai uciderilor și incendiilor; pe care îl numiseși călău al cetățenilor, autor al morții celor necondamnați, părtaș la cruzime — pe acela l-ai ridicat, prin propunerea ta, la această onoare și comandă extraordinară.

[22]
Și ai avut atâta lipsă de măsură, încât n-ai putut ascunde mobilul acelei crime a tale. Ai citit în adunare o scrisoare despre care spuneai că ți-ar fi fost trimisă de Caesar: „Caesar către Pulcher”; și ai susținut chiar că acesta ar fi un semn de afecțiune, pentru că folosea doar numele, fără să adauge „proconsulului” sau „tribunului plebei”. Apoi ai spus că te felicită pentru că l-ai înlăturat pe Marcus Cato din calea tribunatului tău și pentru că i-ai luat pe viitor libertatea de a vorbi despre puterile extraordinare. Ori nu ți-a trimis niciodată asemenea scrisoare, ori, dacă ți-a trimis-o, n-a vrut să fie citită în adunare. Dar fie că a trimis-o el, fie că ai născocit-o tu, sigur este că, prin citirea ei, ți-ai dat singur în vileag planul privitor la onoarea lui Cato.

[23]
Dar îl las la o parte pe Cato, a cărui virtute deosebită, demnitate și credință, precum și cumpătarea de care a dat dovadă în însărcinarea pe care a îndeplinit-o, păreau să acopere nelegiuirea legii și a acțiunii tale. Dar ce să mai spun? Cui i-ai dat tu Siria, acea provincie bogată și roditoare, războiul cu popoare foarte pașnice, banii scoși din măruntaiele tezaurului pentru cumpărarea de pământuri și o putere nelimitată? Celui mai rușinos, celui mai criminal, celui mai murdar dintre oamenii născuți vreodată. Și după ce îi dăduseși Cilicia, ai schimbat învoiala și ai trecut Cilicia la un pretor, tot în afara ordinii obișnuite; iar lui Gabinius, mărindu-i prețul, i-ai dat numit anume Siria. Și ce? Nu lui Lucius Piso, om de cea mai urâtă cruzime, de cea mai mare duplicitate, pătat de toate crimele și desfrâurile, i-ai dat în stăpânire popoare libere, eliberate de numeroase decrete ale senatului și chiar printr-o lege recentă a ginerelui său? Nu, oare, după ce ți-a plătit prețul favorului tău și al provinciei cu sângele meu, tot ai împărțit cu el vistieria statului?

[24]
Cum așa? Tu ai desființat, prin lege, repartizarea provinciilor consulare făcută de senat potrivit legii Sempronia, deși Gaius Gracchus, omul socotit cel mai popular dintre toți, nu numai că nu a luat senatului această prerogativă, ci a și consfințit prin lege că aceste provincii trebuie stabilite în fiecare an de senat. Tu ai rupt această rânduială și ai dat, în afara ordinii obișnuite, fără tragere la sorți, nominal, nu consulilor, ci unor ciume ale republicii. Iar noi, pentru că am pus nominal în fruntea unei chestiuni foarte mari și aproape disperate pe bărbatul suprem, ales de atâtea ori în cele mai grele primejdii ale statului, vom fi mustrați de tine? Ce-ar fi fost, de altfel, dacă toate acele lucruri pe care le-ai propus, le-ai hotărât, le-ai promis, le-ai vândut în întunericul și furtuna acelei republici, după ce ai smuls senatul de la cârmă, ai aruncat poporul din corabie și tu însuți, arh-pirat, navigai cu pânzele pline în fruntea celei mai murdare cete de prădători — dacă ai fi putut duce toate acestea până la capăt, ar mai fi rămas vreun colț al lumii neocupat de fasciile extraordinare și de puterea clodiană?

[25]
Dar, în cele din urmă, durerea lui Gnaeus Pompeius, ascunsă prea multă vreme și îngropată adânc în sufletul său — voi spune, chiar de față cu el, ceea ce am gândit și gândesc, oricum ar primi aceste cuvinte —, da, această durere a lui Gnaeus Pompeius a venit în ajutorul republicii și a ridicat cetatea, frântă de rele, slăbită, doborâtă de frică, spre o oarecare speranță de libertate și de recăpătare a demnității de altădată. Acest om nu trebuia oare pus în fruntea aprovizionării cu grâne, în afara ordinii obișnuite? Și totuși tu, celui mai murdar dintre destrăbălați, degustătorului plăcerilor tale, unui om sărac și criminal, lui Sextus Clodius, părtaș la sângele tău, care chiar prin limba lui a înstrăinat-o de tine pe sora ta, i-ai dat prin legea ta toate grânele publice și private, toate provinciile cerealifere, toți antreprenorii și toate cheile hambarelor; lege din care s-a născut mai întâi scumpetea, apoi lipsa. Foametea, incendiile, uciderile, jaful se apropiau; furia ta plana asupra averilor și bunurilor tuturor.

[28]
Această legătură a noastră, această înțelegere în slujba binelui statului, această atât de plăcută comunitate de viață și de îndatoriri a fost destrămată de anumiți oameni, prin vorbe inventate și acuzații false.

Aceiași oameni îl îndemnau pe el să se teamă de mine, să se păzească de mine, iar pe mine mă avertizau că el îmi este cel mai mare dușman, spunându-mi că numai pe mine mă urăște cel mai mult.

Astfel s-a ajuns ca nici eu să nu mai îndrăznesc să-i cer ceea ce aveam nevoie să cer, nici el — rănit de atâtea suspiciuni și de răutatea acelor oameni — să nu mai fie dispus să-mi promită sprijinul de care aveam nevoie.

[29]
Am plătit scump pentru această greșeală a mea, o, pontifi, încât nu doar că regret prostia mea, dar îmi și este rușine de ea.

Eu, care fusesem legat de acel om foarte curajos și ilustru nu printr-o împrejurare trecătoare, ci prin ani de eforturi asumate și bine gândite, am permis să fiu rupt de o asemenea prietenie.

Și nu am înțeles nici împotriva cui trebuia să mă opun ca unor dușmani pe față, nici de ce fel de „prieteni” vicleni trebuia să mă feresc.

Așadar, să înceteze odată acei oameni să mă mai umfle cu aceleași vorbe:
„Ce vrea omul acesta? Nu știe cât valorează prin autoritatea lui, ce fapte a făcut, cu ce demnitate a fost readus? De ce îl laudă pe acela care l-a abandonat?”

[30]
Eu însă nu cred că am fost abandonat atunci, ci mai degrabă aproape predat.

Și nu socotesc că trebuie să dezvălui ce s-a făcut împotriva mea în acea furtună a statului, cum și prin cine.

Dacă a fost în folosul statului ca eu singur să suport acea nenorocire nedreaptă în locul tuturor, atunci tot în folosul statului este și să ascund și să tac despre cei care au provocat-o prin crimele lor.

Dar ar fi semn de nerecunoștință să tac despre binefăcători — de aceea îl voi lăuda cu cea mai mare plăcere pe Gnaeus Pompeius Magnus, care, prin influența și autoritatea sa — la fel ca fiecare dintre voi — dar și prin resursele, eforturile, rugămințile și chiar riscurile asumate, a muncit în mod deosebit pentru salvarea mea.

Acesta a fost alături de tine, Publius Cornelius Lentulus Spinther, în toate planurile tale, când nu te gândeai zi și noapte decât la salvarea mea;
acesta ți-a fost cel mai puternic susținător în luarea deciziilor, cel mai fidel aliat în pregătirea lor și cel mai curajos ajutor în ducerea lor la capăt;

acesta a mers prin municipii și colonii;
acesta a cerut ajutorul întregii Italii dornice să intervină;
acesta a fost primul care și-a exprimat opinia în Senat;
și tot el, după ce a vorbit acolo, a implorat chiar și poporul roman pentru salvarea mea.

[31]
De aceea, poți să renunți la acel discurs pe care l-ai folosit, în care spuneai că, după opinia mea exprimată despre aprovizionarea cu grâne, mințile pontifilor s-ar fi schimbat. Ca și cum aceștia ar gândi altfel decât mine despre Gnaeus Pompeius Magnus, sau ca și cum nu ar ști ce trebuia să fac eu, în acord cu așteptările poporului roman, cu meritele lui Pompeius față de mine și cu situația momentului! Sau ca și cum, dacă opinia mea ar fi supărat pe vreun pontif — lucru despre care știu sigur că nu este cazul — acesta ar urma să decidă altfel, fie ca pontif în materie religioasă, fie ca cetățean în chestiuni de stat, decât îl obligă legea ritualurilor sau interesul statului.

[32]
Înțeleg, pontifi, că am spus mai multe lucruri în afara subiectului decât ar fi cerut situația sau decât a fost intenția mea; dar, dorind să mă justific în fața voastră, bunăvoința cu care m-ați ascultat m-a făcut să-mi extind discursul. Voi compensa însă prin concizia acelei părți care ține de cauza propriu-zisă și de judecata voastră.

Cum aceasta este împărțită între dreptul religios și dreptul public, voi lăsa deoparte partea religioasă — mult mai încărcată de vorbe — și voi vorbi despre dreptul public.

[33]
Căci ce poate fi mai arogant decât să încerci să înveți colegiul pontifilor despre religie, despre lucrurile divine, despre ceremonii și ritualuri? Sau mai nechibzuit decât ca cineva să vă spună vouă ceea ce a găsit în propriile voastre cărți? Sau mai nepotrivit decât să vrei să știi lucruri pe care strămoșii noștri au vrut ca doar voi să le cunoașteți și să le interpretați?

Neg că, potrivit dreptului public și legilor după care este condus acest stat, vreun cetățean ar fi putut fi supus unei asemenea nenorociri fără judecată. Afirm că acest principiu a existat chiar și pe vremea regilor, că ne-a fost transmis de strămoși și că este, în cele din urmă, propriu unei cetăți libere: ca nimic din viața sau averea unui cetățean să nu fie luat fără judecata Senatului, a poporului sau a celor desemnați să judece cauza.

[34]
Vezi că nu încerc să smulg din rădăcină toate acțiunile tale și nici nu susțin ceea ce este evident — că nu ai făcut nimic legal, că nu ai fost tribun al plebei și că astăzi ești din nou patrician.

Vorbesc aici în fața pontifilor — și sunt de față și augurii — și mă mișc în cadrul dreptului public.

Ce este, pontifi, dreptul de adopție?
Evident, ca să adopte acela care nu mai poate avea copii și care, atunci când a putut, a încercat.

Apoi, se cercetează de către colegiul pontifilor: ce motiv are fiecare pentru adopție, care este situația familiilor și a rangului, ce se întâmplă cu ritualurile sacre.

Ce s-a cercetat din toate acestea în acea adopție a ta?

Adoptă un tânăr de douăzeci de ani — sau chiar mai tânăr — un senator!

Pentru a avea copii?
Dar poate avea! Are soție, va avea copii cu ea — așadar tatăl își va dezmoșteni propriul fiu.

[35]
Dar ce se întâmplă cu ritualurile sacre ale familiei Clodia — de ce dispar, cât ține de tine?

Toate aceste lucruri trebuiau analizate de pontifi atunci când erai adoptat.
Dacă nu cumva ai fost întrebat așa: „vrei să tulburi statul prin revolte și de aceea să fii adoptat, nu ca să fii fiu, ci ca să devii tribun al plebei și să răstorni din temelii cetatea?”

Probabil ai răspuns că da.
Pontifii au considerat că e un motiv bun și au aprobat.

Nu s-a pus problema vârstei adoptatorului, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Cn. Aufidius și M. Pupius, care la bătrânețe înaintată au adoptat — unul pe Orestes, celălalt pe Piso — iar acele adopții au fost urmate, ca multe altele, de moșteniri de nume, avere și ritualuri.

Tu însă nu ești nici Fonteius, cum ar fi trebuit, nici moștenitorul tatălui tău, nici nu ai trecut legitim de la ritualurile familiei tale la cele adoptive.

Astfel, după ce ai tulburat ritualurile și ai „contaminat” familiile — atât pe cea pe care ai părăsit-o, cât și pe cea în care ai intrat —, lăsând deoparte dreptul legitim al cetățenilor privind tutela și moștenirea, ai devenit fiul unui om care, după vârstă, putea să-ți fie el însuși fiu.

[36]
Vorbesc aici în fața pontifilor:
neg că această adopție a fost făcută conform dreptului pontifical.

În primul rând, pentru că vârstele voastre sunt de așa natură încât cel care te-a adoptat putea fi fie în poziția de fiu față de tine, fie aproape egal.

În al doilea rând, pentru că, în mod normal, motivul adopției este cercetat astfel încât să adopte acela care nu mai poate avea copii și să o facă într-un mod care să nu diminueze nici demnitatea familiilor, nici religia ritualurilor.

Și, mai ales, să nu existe înșelăciune, fraudă sau viclenie, astfel încât această adopție „simulată” să semene cât mai mult cu una reală.

[37]
Ce poate fi o înșelătorie mai mare decât ca un tânăr imberb, sănătos și căsătorit să vină și să spună că vrea să adopte ca fiu un senator al poporului roman?

Și toți știu și văd bine că nu pentru a-l face cu adevărat fiu este adoptat, ci pentru ca acesta să iasă din rândul patricienilor și să poată deveni tribun al plebei — pentru asta se face adopția!

Și nici măcar nu este ascuns:
căci imediat după adopție este emancipat, ca să nu mai fie fiul celui care l-a adoptat.

Atunci de ce îl adopta?

Aprobați voi acest tip de adopție?

Deja toate ritualurile sacre vor dispărea — iar voi ar trebui să fiți păzitorii lor!
În curând nu va mai rămâne niciun patrician.

Căci de ce ar mai vrea cineva, să nu poată deveni tribun al plebei, să aibă o cale mai îngustă spre consulat sau, deși poate intra într-o funcție religioasă, să nu o facă doar pentru că nu i se potrivește statutul de patrician.

Ori de câte ori cineva va găsi că e mai avantajos să fie plebeu, va recurge la aceeași metodă de adopție.

[38]
Astfel, într-un timp scurt, poporul roman nu va mai avea nici rege al ritualurilor (rex sacrorum) nici flamini nici salii nici, în mare parte, ceilalți preoți nici pe cei care convoacă adunările centuriate și curiate.

Și auspiciile poporului roman vor dispărea, dacă nu vor mai fi aleși magistrați patricieni — iar fără un interrex (care trebuie să fie patrician și numit de patricieni), acest lucru este inevitabil.

Am spus în fața pontifilor că această adopție: nu a fost aprobată prin niciun decret al acestui colegiu, a fost făcută împotriva tuturor regulilor pontificale și trebuie considerată nulă.

Dacă ea este anulată, înțelegi că întreg tribunatul tău se prăbușește.

[39]
Trec acum la auguri. Nu cercetez cărțile lor ascunse și nici nu sunt curios să descopăr în detaliu dreptul augural; cunosc însă acele lucruri pe care le-am învățat împreună cu poporul și care au fost adesea proclamate în adunări.

Ei spun că nu este permis să se țină o adunare a poporului dacă s-a observat un semn din cer.

În ziua în care se spune că a fost votată legea curiată pentru tine, îndrăznești să negi că s-au observat semne din cer?

Este aici de față un om de o virtute, constanță și gravitate excepțională: Marcus Calpurnius Bibulus.

Sustin că el, consul fiind chiar în acea zi, a observat semnele din cer.

„Așadar, invalidezi actele lui Julius Caesar, un om atât de valoros?”

Nicidecum; nici nu mă mai interesează acum, în afară de acele „arme” pe care acțiunile lui le-au aruncat asupra mea.

[40]
Dar aceste lucruri legate de auspiciile, pe care le ating acum pe scurt, au fost făcute de tine.

Tu, deși tribunatul tău era deja în declin, ai devenit brusc apărătorul auspiciilor;
tu l-ai adus pe Bibulus în adunare;
tu i-ai adus pe auguri;

La întrebările tale, augurii au răspuns că atunci când s-au observat semne din cer, nu se poate ține adunare populară.

Iar Bibulus, întrebat de tine, a spus că el a observat aceste semne — lucru pe care l-a declarat și în adunare, fiind adus acolo de fratele tău Appius — și a afirmat că tu, fiind adoptat împotriva auspiciilor, nu ai fost deloc tribun.

În cele din urmă, toată activitatea ta din lunile următoare a fost aceasta: că toate actele lui Caesar, fiind făcute împotriva auspiciilor, trebuie anulate de Senat.

Și spuneai că, dacă asta s-ar întâmpla, mă vei readuce tu în oraș, pe umerii tăi, ca salvator al cetății.

Priviți nebunia omului…prin propriul său tribunat ajungea legat de actele lui Caesar.

[41]
Dacă pontifii, prin dreptul ritualurilor, și augurii, prin religia auspiciilor, îți distrug întreg tribunatul, ce mai cauți?

Sau vrei o dovadă și mai clară, din dreptul poporului și al legilor?

Pe la ora a șasea a zilei, într-un proces în care îl apăram pe colegul meu Gaius Antonius Hybrida, am spus câteva lucruri despre stat, care mi s-au părut relevante pentru cazul acelui nefericit.

Oameni răuvoitori au transmis acele cuvinte altor bărbați de vază, dar într-o formă denaturată.

La ora a noua, în aceeași zi, tu ai fost adoptat.

Dacă pentru alte legi este necesar un interval de trei zile (trinum nundinum), iar aici sunt suficiente trei ore, nu am nimic de obiectat; dar dacă trebuie respectate aceleași reguli, Senatul a decis, în cazul legilor lui M. Drusus, că poporul nu este obligat de legi adoptate împotriva legii Caecilia și Didia.

[42]
Înțelegi acum că, din orice punct de vedere juridic — fie al ritualurilor, fie al auspiciilor, fie al legilor — tu nu ai fost tribun al plebei.

Totuși, nu insist asupra acestui punct fără motiv.

Căci văd că unii dintre cei mai distinși oameni ai statului au considerat, în anumite cazuri, că ai acționat legitim ca tribun al plebei.

Aceiași oameni spuneau despre mine că, prin legea ta, statul a fost „îngropat” — dar că acel „funeral”, deși trist și dureros, a fost decretat legal.

Adică chiar dacă ai acționat împotriva mea și chiar dacă asta a fost o tragedie pentru stat, totuși au recunoscut că ai acționat legal, deoarece ai propus legea respectând auspiciile.

Prin urmare, cred că putem lăsa neatinse acele acte prin care chiar acești oameni au confirmat tribunatul tău.

[43]
Fie, să zicem că ai fost tribun al plebei pe deplin legal, la fel cum a fost și Publius Servilius Vatia Isauricus, un om de o mare strălucire și autoritate.

Dar în ce drept, prin ce lege, prin ce precedent ai propus o lege nominală împotriva vieții unui cetățean necondamnat?

Legile sacre interzic asta, cele XII Table interzic ca legi să fie făcute împotriva unor persoane particulare — asta se numește privilegium.

Nimeni nu a făcut vreodată așa ceva.
Nu există nimic mai crud, mai periculos, nimic pe care această cetate să-l poată suporta mai puțin.

Ce definește cel mai bine cruzimea vremurilor lui Sulla? Faptul că pedepsele împotriva cetățenilor romani erau stabilite nominal, fără judecată.

[44]
Așadar, voi, pontifi, veți da prin judecata și autoritatea voastră unui tribun al plebei puterea de a proscrie pe cine vrea?

Căci ce altceva este asta decât o proscripție?

„Vreți și ordonați ca Marcus Tullius să nu mai fie cetățean și bunurile lui să devină ale mele” —
așa a formulat, chiar dacă în alte cuvinte.

Asta e hotărâre a plebei? asta e lege? Poate cetatea să accepte ca un cetățean să fie scos din stat prin câteva rânduri?

Eu, unul, mi-am încheiat lupta; nu mă mai tem de nimic.
Am satisfăcut ura dușmanilor, am potolit resentimentele, am îndestulat chiar și trădarea și răutatea.

Despre cazul meu au judecat deja toate orașele, toate categoriile sociale, zeii și oamenii

[45]
Voi trebuie să vă gândiți la voi înșivă, la copiii voștri și la ceilalți cetățeni.

Căci strămoșii au stabilit proceduri foarte echilibrate: pedeapsa capitală să nu fie legată de avere, nimeni să nu fie acuzat fără termen fix, acuzarea să se facă de trei ori, cu intervale, ziua procesului să fie anunțată din timp

Și multe alte măsuri pentru a liniști și a permite mila față de acuzați, votul poporului să fie ușor în favoarea salvării, dacă apărea orice impediment (auspicii etc.), procesul se amâna.

Dacă toate acestea există, atunci: unde este acuzația?, unde este acuzatorul?, unde sunt martorii?

Ce poate fi mai nedrept decât ca niște oameni plătiți — săraci, disperați, pierduți — să voteze asupra vieții, copiilor și averii unui om care nu a fost chemat, nu a fost citat și nu a fost acuzat?

[46]
Dacă asta s-a putut face împotriva mea — pe care mă protejau rangul, demnitatea, cauza și statul însuși și care nu eram vizat pentru avere, ci doar din cauza schimbării vremurilor — ce se va întâmpla cu cei fără influență, fără protecție politică dar bogați, și deci doriti de mulți?

[47]
Dați această libertate tribunilor și priviți la tinerii care aspiră la această funcție: vor apărea adevărate „asociații” de tribuni care se vor uni pentru a pune mâna pe averile celor bogați,
mai ales dacă li se oferă ocazia jafului și promisiunea împărțirii.

Dar ce a propus acest priceput și viclean „autor de legi”?
„Vreți și porunciți ca lui Marcus Tullius să i se interzică apa și focul?”
Crud, nelegiuit — ceva ce nu ar trebui făcut fără judecată nici măcar celui mai mare criminal!

Dar nu a propus „să i se interzică”. Atunci ce? „Să se considere că i-a fost interzis.”

O, mocirlă! O, monstruozitate! O, fărădelege!
Clodius ți-a scris legea asta mai murdară decât propria lui limbă — ca să fie considerat interzis celui căruia NU i-a fost interzis?

Spune-mi, Sextus al nostru, cu îngăduință — că acum ești dialectician și te pricepi la astfel de subtilități — poate oare ceea ce NU s-a făcut să fie tratat ca și cum s-ar fi făcut, să fie propus poporului, consacrat prin cuvinte sau confirmat prin vot?

Cu un astfel de autor, cu un astfel de sfătuitor, cu un astfel de slujitor — cel mai murdar nu doar dintre oameni, ci chiar și dintre patrupede — ai distrus statul!

Și nici tu nu erai atât de lipsit de minte încât să nu știi că Clodius este cel care acționează împotriva legilor iar alții sunt cei care obișnuiesc să le scrie.

Dar nu ai avut putere asupra niciunuia dintre cei care aveau măcar puțină decență.

N-ai putut folosi aceiași redactori de legi ca ceilalți, nici arhitecți pentru lucrări,nici măcar un pontif după bunul plac.

În cele din urmă, nici măcar pentru împărțirea prăzii nu ai găsit un garant, un partener în afară de gladiatorii tăi, hoți și asasini.

Și astfel, în timp ce tu, înfloritor și puternic, zburdai prin mijlocul forumului ca o târfă a poporului, acei prieteni ai tăi — fericiți și protejați cât timp te aveau — au fost respinși în așa hal încât și-au pierdut chiar și locuințele de pe Palatin. Cei care veneau la proces, fie acuzatori, fie acuzați, erau condamnați chiar când tu îi implorai!

În cele din urmă, chiar și acel Ligur nou venit, scrib de vânzare și ajutorul tău, după ce fusese respins prin testament și hotărâre judecătorească de către Marcus Papirius, propriul său frate, a spus că vrea să răzbune moartea acestuia și a denunțat numele lui Sextus Propertius

Dar nu a îndrăznit să-l acuze — de teamă să nu fie prins în propria calomnie, fiind complice la o dominație străină și la crime. Așadar, despre această lege vorbim — ca și cum ar fi fost propusă legal!

Oricine a atins-o cu degetul, cu glasul, prin vot a fost respins, demascat și a plecat rușinat oriunde s-a dus.

Căci spune așa: „Pentru că Marcus Tullius a prezentat un decret fals al Senatului.”

Așadar, dacă am prezentat un decret fals, atunci legea există, dacă NU, legea nu există.

Ți se pare că Senatul a judecat că eu nu doar că nu am falsificat autoritatea lui, ci dimpotrivă, că am fost singurul, de la întemeierea orașului, care a ascultat cu cea mai mare fidelitate de Senat?

Câte moduri îți arăt eu că această „lege”, cum o numești, nu este lege? Și ce dacă ai inclus mai multe lucruri într-o singură propunere?

Crezi că tu, omul tuturor crimelor și desfrâurilor, vei reuși — cu ajutorul unor Decumi și Clodii — ceea ce nici măcar excelentul Marcus Livius Drusus, sfătuit de Marcus Aemilius Scaurus și Lucius Licinius Crassus, nu a reușit?

Ai dat o lege ca eu să nu fiu reprimit, nu ca să plec — deși tu însuți nu puteai spune că nu îmi este permis să fiu la Roma.

Ce ai fi putut spune? Că am fost condamnat? — Nu. Că am fost expulzat? De către cine? Și totuși, nici măcar nu ai scris că trebuie să plec! Pedeapsa era pentru cel care m-ar fi primit —
și aceasta a fost ignorată de toți, nicăieri nu apare expulzarea.

Să zicem că ar fi așa. Dar demolarea lucrărilor publice? Înscrierea numelui? Nu înseamnă toate acestea altceva decât jefuirea bunurilor mele? În afară de faptul că nici măcar asta nu ai putut face legal, conform legii Licinia, ca să-ți atribui tu însuți această sarcină. Dar ceea ce faci acum la pontifi: că ai consacrat casa mea, că ai făcut un monument în locuința mea, că ai dedicat o statuie și toate acestea pe baza unei singure „legișoare” — crezi că este același lucru cu legea pe care ai dat-o nominal împotriva mea?

Pe Hercule, este la fel de „un singur lucru” cum ai spus tu într-o singură lege: că regele Ciprului (aliat al Romei) să fie deposedat și că exilații din Bizanț să fie readuși, „aceluiași om i-am dat ambele sarcini”, spui tu.

Dar dacă i-ai fi dat aceluiași om: să strângă bani în Asia, apoi să plece în Spania, apoi, după întoarcere, să candideze la consulat și după aceea să primească Siria, ar fi toate astea „un singur lucru”, doar pentru că e vorba de o singură persoană?

Și dacă poporul roman ar fi fost consultat cu adevărat — nu ai fi făcut totul prin sclavi și tâlhari — nu era posibil ca poporului să-i placă o parte și să respingă alta?

Care este, de fapt, rostul legii Caecilia și Didia? Exact acesta: ca poporul să nu fie obligat
să accepte lucruri nedorite doar pentru a obține ceea ce vrea.

Ce? Dacă ai adoptat legea prin violență, mai este ea lege?
Sau poate părea că ceva s-a făcut legal, când este clar că s-a făcut prin forță?

Sau, dacă în timpul votării tale — ca și cum orașul ar fi fost deja cucerit — s-au aruncat cu pietre,
iar dacă nu s-a ajuns chiar la luptă corp la corp, înseamnă că ai ajuns la acea mizerie și decădere a statului fără violență extremă?

(53)

Ce? Dacă ai adoptat legea prin violență, mai este ea lege?
Sau poate părea că ceva s-a făcut legal, când este clar că s-a făcut prin forță?

Sau, dacă în timpul votării tale — ca și cum orașul ar fi fost deja cucerit — s-au aruncat cu pietre, iar dacă nu s-a ajuns chiar la luptă corp la corp, înseamnă că ai ajuns la acea mizerie și decădere a statului fără violență extremă?

(54)

Când, pe tribunalul lui Aurelius, recrutai în mod public nu doar oameni liberi, ci și sclavi adunați din toate cartierele, sigur că nu pregăteai violența!

Când, prin edictele tale, porunceai închiderea prăvăliilor, nu căutai să mobilizezi o mulțime neinstruită, ci moderația și înțelepciunea oamenilor cinstiți!

Când aduceai arme în templul lui Castor,
nu urmăreai altceva decât să te asiguri că nimic nu se face prin forță!

Când ai smuls și îndepărtat treptele templului lui Castor, desigur, făceai asta ca să poți acționa mai… liniștit, ținând la distanță oamenii îndrăzneți de accesul în templu!

---

Și când i-ai chemat pe cei care, în adunarea oamenilor de bine, vorbiseră despre salvarea mea,
iar sprijinul lor l-ai risipit cu mâini, cu fier și cu pietre, atunci, fără îndoială, ai demonstrat că urăști violența mai presus de orice.

(55)

Dar această violență nebunească a unui tribun al plebei ieșit din minți, ar fi putut fi ușor înfrântă și zdrobită prin curajul sau prin numărul oamenilor de bine. Dar ce se întâmplă atunci când: lui Aulus Gabinius i se dă Siria iar lui Lucius Calpurnius Piso Caesoninus Macedonia, amândurora putere nelimitată, sume imense de bani ca să-ți permită ție totul, să te ajute, ca să-ți procure oameni (clienți, susținători), trupe, armate, centurioni experimentați, bani. Ca să te sprijine în adunările tale nelegiuite, să batjocorească autoritatea Senatului, să-i amenințe pe cavalerii romani cu moartea și proscripția, să mă intimideze pe mine cu amenințări, să-mi anunțe că voi fi ucis și atacat, să-mi umple casa — plină de oameni de bine — cu teamă de proscripție prin intermediul prietenilor lor, să mă lipsească de sprijinul oamenilor cinstiți, să mă lase fără protecția Senatului, să împiedice nu doar ca acest ordin atât de important să lupte pentru mine, ci chiar și să plângă și să se roage pentru mine, îmbrăcați în doliu, nici atunci nu era violență?

[56]

Așadar, de ce am cedat eu? Sau de ce teamă a fost vorba?

Nu voi vorbi despre mine — să zicem că sunt, prin fire, fricos.

Dar atunci? Acele mii de oameni foarte curajoși? Cavalerii romani? Senatul? Toți oamenii de bine?

Dacă nu era nicio violență, de ce m-au condus plângând, în loc să mă mustre și să mă oprească sau să mă abandoneze cu furie?

Sau mă temeam eu de asta ca, dacă lucrurile s-ar fi desfășurat după obiceiul și legea strămoșilor, să pot face față prezent și să mă apăr?

[57]

Care dintre cele două ar fi trebuit să mă sperie: un proces (cu termen stabilit) sau o condamnare fără proces, printr-o lege specială? Un proces? Era oare cauza mea atât de rușinoasă încât, chiar dacă ar fi fost necunoscută, n-aș fi putut să o apăr prin discurs?

Sau pentru că nu aș fi putut să-mi dovedesc cauza care este atât de solidă,
încât s-a dovedit singură — nu doar pe ea însăși, ci chiar și pe mine, deși eram absent. Sau Senatul? Sau toate ordinele sociale? Sau aceia care au venit din toată Italia ca să mă readucă?

Ar fi fost ei mai puțin dornici să mă apere și să mă păstreze, dacă eu aș fi fost prezent? Într-o cauză pe care chiar adversarul meu o recunoaște acum că a fost de așa natură încât se plânge că am fost dorit și rechemat de toți la demnitatea mea de dinainte?

[58]

Sau poate că, într-un proces, nu exista niciun pericol pentru mine? M-am temut de o lege specială, că, dacă eram prezent și mi se aplica o amendă, nimeni nu ar fi intervenit în apărarea mea? Eram eu chiar atât de lipsit de prieteni? Sau era statul atât de golit de magistrați? Și dacă triburile ar fi fost convocate, ar fi aprobat ele: dar, în general, o astfel de măsură împotriva vreunui cetățean? nu spun proscripția mea (deși, zice el ironic, „meritam” ), dar, în general, o astfel de măsură împotriva vreunui cetățean?

Sau, dacă aș fi fost prezent, acele vechi trupe de conspiratori și soldații tăi pierduți, săraci și disperați și noua bandă de consuli foarte corupți, ar fi cruțat oare viața mea?

Eu, care am cedat în fața cruzimii și crimei tuturor acestora, nici măcar în absență nu am putut să le satur setea de răzbunare prin suferința mea.

 [59]

Căci ce v-a făcut vouă soția mea nenorocită, pe care ați chinuit-o, ați răpit-o și ați sfâșiat-o cu toată cruzimea? Ce v-a făcut fiica mea, ale cărei lacrimi neîncetate și hainele de doliu vă erau plăcute, în timp ce pe ceilalți le înduioșau inimile și ochii? Ce v-a făcut fiul meu cel mic,
pe care, cât timp am fost plecat, nimeni nu l-a văzut decât plângând și epuizat? Ce a făcut el
de ați încercat de atâtea ori să-l ucideți prin ambuscade? Ce v-a făcut fratele meu? El, care, după ce a venit din provincie la puțin timp după plecarea mea, credea că nu mai merită să trăiască dacă eu nu sunt readus, a cărui durere și înfățișare jalnică, nemaivăzută,
stârnea mila tuturor oamenilor — de câte ori a scăpat din mâinile și armele voastre!

[60]

Dar de ce să vă mai reproșez cruzimea pe care ați arătat-o față de mine și ai mei,
voi, care ați adus asupra zidurilor, acoperișurilor, coloanelor, ușilor mele un fel de război dușmănos și nelegiuit, îmbibat de ură?

Nu cred că tu, după ce, după plecarea mea, ai devorat averile celor bogați, veniturile provinciilor, bunurile tetrarhilor și regilor din speranță și lăcomie, ai fost orbit de dorința pentru argintăria și lucrurile mele!

Nu cred că acel „consul campanian” împreună cu colegul său dansator după ce unuia i-ai dat Ahaia, Tesalia, Beoția, toată Grecia, Macedonia și „barbarii”, celuilalt Siria, Babilonul, Persia și popoare liniștite ca să le jefuiască, nu cred că erau atât de dornici de pragurile mele, coloanele mele, ușile mele.

[61]

Și nici acele trupe ale lui Lucius Sergius Catilina nu credeau că își vor potoli foamea cu cărămizile și țiglele acoperișului meu ci, așa cum distrugem orașele dușmanilor —nu ale oricărora, ci ale celor cu care am dus războaie crude și de exterminare — nu din dorință de pradă, ci din ură, tot așa și aici: ura față de oameni pare să continue chiar și asupra caselor și locuințelor lor.

[62]

Nu fusese adoptată nicio lege împotriva mea; nu mi se ordonase să fiu prezent, nu fusesem citat și totuși eram absent; ba chiar, după judecata ta, eram cetățean neatins, în timp ce casa mea de pe Palatin și vila din Tusculum erau transferate unuia și celuilalt consul — căci, desigur, aceștia erau numiți „consuli”. Coloanele mele de marmură erau duse, sub privirile poporului roman, la soacra unuia dintre consuli, iar pe terenul celuilalt consul erau mutate nu doar obiecte sau ornamente ci chiar și copacii, în timp ce vila însăși era distrusă din temelii — nu din dorință de pradă (căci ce pradă era acolo?) ci din ură și cruzime. Casa mea ardea pe Palatin nu întâmplător, ci prin incendiere deliberată iar consulii petreceau și participau la felicitările conspiratorilor în timp ce celălalt „ruda lui Gaius Cornelius Cethegus”, unul se numea „favoritul lui Lucius Sergius Catilina”

 [63]

Această violență, pontifi, această crimă, această nebunie, eu am respins-o, punându-mi propriul corp în față și am apărat astfel gâturile tuturor oamenilor de bine. Am preluat asupra mea întregul atac al discordiei, toată forța adunată de mult timp a celor răi care, acumulată și ținută în frâu, era gata să izbucnească odată ce găsise conducători atât de îndrăzneți. Asupra mea, și asupra mea singur asupra mea s-au îndreptat toate armele acelei conspirații nelegiuite
pe care eu însumi o respinsesem cândva, au fost aruncate torțele consulare prin mâinile tribunilor.

Iar dacă, așa cum mulți oameni foarte curajoși au dorit, aș fi vrut să lupt împotriva violenței cu violență și arme, atunci fie, după uciderea tuturor celor buni (ceea ce ei își doreau cel mai mult), aș fi căzut odată cu statul fie aș fi învins, cu o mare măcelărire a celor răi — dar tot cetățeni.

 [64]

Vedeam că, trăind Senatul și poporul roman, urma să am o întoarcere rapidă, cu cea mai mare demnitate, și nu puteam înțelege cum ar fi fost posibil să nu-mi fie îngăduit să exist în acel stat
pe care eu însumi îl salvasem. Iar dacă nu mi-ar fi fost îngăduit, am auzit și am citit că cei mai iluştri bărbați ai cetății noastre s-au aruncat în mijlocul dușmanilor, spre o moarte sigură, pentru salvarea armatei. Aș fi ezitat eu să aleg o condiție mai bună decât a Deciilor, (care se sacrificau în luptă) când ei nu aveau nici măcar martori ai gloriei lor, iar eu aș fi putut avea chiar spectatori ai laudei mele? Așadar, furia ta, slăbită, își pierdea forța și făcea atacuri zadarnice; căci toată violența celor răi fusese deja absorbită de gravitatea situației mele, și, în fața unei nedreptăți atât de mari și a unor ruine atât de vaste, nu mai rămânea loc pentru o nouă cruzime.

[65]

Următorul era Cato (cel tânăr). Ce puteai face cu el? Nu se putea aplica aceeași metodă ca în cazul meu; nu exista un „tipar” identic pentru nedreptate. Ce puteai face? Să-l trimiți să gestioneze banii din Cipru? Pradă pierdută! Alta nu lipsește; important era doar să fie îndepărtat de aici. Astfel, Marcus Cato, detestat, este trimis în Cipru sub pretextul unui favor. Sunt îndepărtați doi oameni pe care cei răi nu-i puteau suporta: unul printr-o onoare rușinoasă, celălalt printr-o nenorocire foarte onorabilă.

[66]

Și ca să înțelegeți că acesta nu a fost dușman al oamenilor, ci întotdeauna al virtuților, după ce m-a alungat pe mine și l-a trimis pe Cato departe, s-a întors împotriva celui prin a cărui autoritate și ajutor în adunări spunea că a făcut și face totul: împotriva lui Cn. Pompeium despre care vedea că, în opinia tuturor, este de departe primul om al statului și nu credea că acesta va tolera mult timp nebunia lui. Acesta (Clodius), după ce a răpit din custodia lui un prizonier (fiul unui rege aliat) și prin această nedreptate l-a provocat pe acel om foarte puternic, a sperat că poate să se lupte cu el cu aceleași forțe cu care eu nu am vrut să risc viața oamenilor de bine la început cu ajutorul consulilor; apoi alianța s-a rupt: Aulus Gabinius a abandonat dar Lucius Calpurnius Piso Caesoninus a rămas fidel.

[67]

Ce crime, ce aruncări cu pietre, ce fugăriri a făcut atunci! cât de ușor, prin arme și ambuscade zilnice, deși fusese deja părăsit de nucleul cel mai puternic al susținătorilor săi, l-a îndepărtat pe Pompeius din forum și din curie și l-a ținut închis în propria casă — ați văzut. Din asta puteți judeca cât de mare a fost forța aceea în momentul în care se forma și creștea, dacă aceasta, deja destrămată și slăbită, l-a putut speria pe Pompeius.

[68]

Aceste lucruri le-a văzut foarte clar, în discursul său din 1 ianuarie, L. Cotta —
un om foarte înțelept și foarte devotat statului, mie și adevărului. El nu a considerat că trebuie propusă o lege pentru întoarcerea mea, pentru că a spus că eu am acționat în interesul statului, am cedat situației, m-am arătat mai preocupat de voi și de ceilalți cetățeni decât de mine însumi și că am fost alungat prin violență, prin arme, prin conflicte între oameni, prin vărsare de sânge, printr-o formă nouă de dominație, că nimic nu putea fi decis legal împotriva vieții mele, că nimic nu fusese scris în mod legitim și că nimic din acele măsuri nu putea avea valoare, pentru că totul fusese făcut împotriva legilor, împotriva tradiției, în mod haotic, prin violență și nebunie. Iar dacă acea lege ar fi fost într-adevăr lege, atunci nici el nu ar fi putut să-și exprime opinia, nici consulii nu ar fi putut aduce cazul în Senat. Dar pentru că ambele lucruri se întâmplau, nu trebuia să se decidă o lege pentru întoarcerea mea, ca nu cumva să se dea impresia că acea „lege” (care nu era lege) este validă. Nu putea exista o opinie mai utilă pentru stat, mai adevărată, mai serioasă, mai bună pentru că, prin condamnarea crimei și nebuniei acelui om (Clodius), era îndepărtat un pericol similar pentru viitor.

[69]

Nici Gn Magnus, care a rostit o opinie foarte favorabilă despre mine, nici voi, pontifi,
care m-ați apărat prin opiniile și autoritatea voastră, nu ați considerat acea „lege” ca fiind lege, ci mai degrabă o flacără a momentului, o interdicție a crimei, o voce a nebuniei. Dar ați avut grijă ca nu cumva să apară, mai târziu, vreo nemulțumire populară împotriva noastră, dacă s-ar fi văzut că am fost readus fără judecata poporului. Din același motiv, M. Bibulus, om foarte curajos, a urmat opinia Senatului, astfel încât voi să decideți în privința casei mele, nu pentru că ar fi avut vreo îndoială că acel om (Clodius) nu a respectat: dreptul, legile, religia ci pentru ca nu cumva, într-o lume plină de oameni răi, să apară cineva care să spună că în casa mea ar mai exista vreo „consacrare religioasă”. Căci, de fiecare dată când Senatul a dat o opinie despre mine, de fiecare dată a decis că acea „lege” nu este lege. mai ales că, prin acel text al lui (Clodius), îi era interzis să-și exprime opinia.

[70]

Și același lucru, asemănător cu celelalte, l-au văzut și Piso și Gabinius, oameni care se temeau de legi și de judecăți, când Senatul, în număr foarte mare, le cerea zilnic să aducă în discuție cazul meu, ei spuneau „nu dezaprobăm situația, dar suntem împiedicați de legea lui (Clodius)”. Și asta era adevărat: erau împiedicați dar de o lege pe care tot Clodius o dăduse, despre Macedonia și Siria. Dar tu, Publius Cornelius Lentulus Spinther, nu ai considerat niciodată acea lege ca fiind lege, nici ca simplu cetățean, nici ca și consul. Căci ai făcut-o să fie adoptată când tribunii aduceau în discuție cazul meu, tu, ca și consul desemnat, ai vorbit de multe ori după 1 ianuarie ai adus cazul meu în Senat, ai propus o lege, lucruri pe care NU le-ai fi putut face
dacă acea lege ar fi fost validă. Ba chiar și Quintus Caecilius Metellus Nepos, colegul tău, un om foarte important, și deși mulți considerau acea lege validă, fratele lui Clodius, Appius Claudius Pulcher, când a discutat în Senat împreună cu tine despre mine, a declarat că acea lege este nulă.

[71]

Dar aceia care se temeau de legile lui Clodius, cum le-au respectat pe celelalte? Senatul, desigur — care are cea mai mare autoritate în a judeca legile — de fiecare dată când a fost consultat despre mine, de fiecare dată a decis că acea lege este nulă. Același lucru l-ai văzut și tu, Publius Cornelius Lentulus Spinther, în legea pe care ai dat-o despre mine. Căci nu a fost formulată astfel: „să-mi fie permis să vin la Roma” ci: „să vin la Roma”. Nu ai vrut să formulezi ceva ce era deja permis ca să „fie permis”, ci ai vrut ca eu să fiu în stat mai degrabă ca unul chemat prin autoritatea poporului roman, decât ca unul pur și simplu „readus” la administrarea cetății.

[72]

Și tu, nenorocire monstruoasă, ai îndrăznit să mă numești exilat, tu, care ești atât de marcat de crime și nelegiuiri încât orice loc în care ajungi îl faci să semene cu exilul? Ce este, de fapt, un exilat? Numele, în sine, indică o nenorocire, nu o rușine. Când devine atunci rușinos? În realitate, atunci când este o pedeapsă pentru o vină, iar în opinia oamenilor, și atunci când este pedeapsa unui condamnat. Așadar, eu port acest nume: sau în urma unei judecăți? din cauza unei greșeli? Din cauza unei greșeli? Nici tu nu mai îndrăznești să spui asta — tu, pe care acoliții tăi îl numesc „fericitul Lucius Sergius Catilina” — și nici unul dintre cei care obișnuiau să spună asta. Nu doar că nu mai există nimeni atât de ignorant încât să spună că ceea ce am făcut în consulat a fost o greșeală, dar nu există nimeni atât de dușman al patriei încât să nu recunoască faptul că, prin deciziile mele, statul a fost salvat.

[73]

Ce fel de adunare există pe acest pământ, cât de mică ar fi ea, care să nu fi considerat că acțiunile mele merită ceea ce eu însumi îmi doresc cel mai mult și consider cel mai nobil? Cea mai înaltă autoritate a poporului roman — și a tuturor popoarelor, națiunilor și regilor — este Senatul: iar acesta a decis ca toți cei care doresc ca statul să fie salvat să vină să mă apere pe mine, unul singur, și a arătat că nu va mai exista dacă nu mă întorc, statul nu ar fi putut exista fără mine.

[74]

Următorul, după această demnitate (a Senatului), este ordinul ecvestru: toți membrii tuturor companiilor publice au emis decrete foarte onorante și elogioase despre cosulatul meu și faptele mele. Scribii (funcționarii publici), care lucrează cu registrele și arhivele statului, au dorit și ei să-și exprime, printr-un decret, aprecierea față de serviciile mele aduse statului. Nu există în acest oraș niciun colegiu, niciun grup de cartier (pagani sau montani), (căci și pentru plebea urbană, strămoșii au organizat astfel de adunări) care să nu fi emis hotărâri foarte favorabile ci și pentru demnitatea mea, nu doar pentru salvarea mea.

 [75]

Căci de ce să mai amintesc acele hotărâri aproape divine și nemuritoare ale orașelor, coloniilor și ale întregii Italii, prin care mi se pare că am urcat, ca pe niște trepte, nu doar înapoi în patrie, ci parcă până la cer? Dar acea zi, când tu, Publius Cornelius Lentulus Spinther, ai propus legea pentru întoarcerea mea, poporul roman însuși a văzut și a simțit cât de mare și cât de demn eram. Căci este sigur că niciodată niciun vot popular nu a umplut Campus Martius cu o asemenea mulțime, cu un asemenea fast, cu oameni din toate categoriile, vârstele și rangurile. Nu mai vorbesc despre orașe, popoare, provincii, regi, întreaga lume, care au avut o singură părere și un singur consens despre meritele mele față de toți oamenii. Dar cum a fost sosirea mea în oraș? M-a primit patria ca pe lumina și salvarea ei redată? Sau ca pe un tiran crud, așa cum obișnuiați voi, adepții lui Lucius Sergius Catilina, să spuneți despre mine?

[76]

Astfel, acea singură zi, în care poporul roman m-a însoțit de la poartă, până pe Capitoliu, și apoi până acasă cu mulțimea și bucuria lui, a fost pentru mine atât de plăcută, încât acea violență criminală a ta mi se pare că nu doar nu trebuia respinsă, ci chiar trebuia provocată. De aceea, acea „nenorocire” (dacă poate fi numită așa), a distrus complet acest tip de insultă, astfel încât nimeni nu mai îndrăznește să-mi critice consulatul, confirmat de atâtea și atât de mari autorități. Iar dacă, prin această insultă a ta, nu doar că nu-mi aduci nicio rușine, ci chiar îmi luminezi lauda, ce poate fi mai nebunesc decât tine? Căci, printr-o singură insultă, recunoști de două ori că eu am salvat patria: o dată, când am făcut acel lucru pe care toți îl consideră vrednic de nemurire, dar tu ai crezut că trebuie pedepsit a doua oară, când am suportat asupra mea atacul tău și al altora împotriva oamenilor de bine, ca să nu aduc în pericol, prin luptă, statul pe care îl salvasem

[77]

Fie, să zicem că nu a existat nicio pedeapsă pentru vreo greșeală a mea;
dar să presupunem că a fost o judecată. A cui? Cine m-a chemat vreodată în baza unei legi? Cine m-a acuzat? Cine mi-a fixat o zi de judecată? Poate, așadar, un om necondamnat să suporte pedeapsa unui condamnat? Este asta tribunician? este asta „în numele poporului”? Și când te-ai putea numi tu „popular”, dacă nu atunci când ai acționat pentru popor? Dar, deoarece acest principiu de drept a fost transmis de strămoșii noștri: că niciun cetățean roman nu poate pierde nici libertatea, nici cetățenia, fără să fi consimțit el însuși, lucru pe care chiar tu l-ai putut învăța în propriul caz (cred că, deși în acea adopție nimic nu a fost făcut legal, totuși ai fost întrebat dacă ești de acord ca Publius Fonteius să aibă asupra ta putere de viață și de moarte, ca asupra unui fiu) te întreb: dacă ai fi refuzat sau ai fi tăcut, și totuși cele treizeci de curii ar fi decis asta, ar fi fost acea decizie validă? Desigur că nu. De ce? Pentru că dreptul stabilit de strămoșii noștri — care nu erau „populari” în mod fals, ci cu adevărat și înțelept — a fost construit astfel încât niciun cetățean roman nu poate pierde libertatea împotriva voinței sale.

 [78]

Ba chiar, dacă cei zece judecători (decemviri) ar fi decis în mod nedrept într-un caz de libertate, totuși strămoșii noștri au vrut ca, în acest tip de caz, hotărârea să poată fi rejudecată oricând. Dar, în ceea ce privește cetățenia: nimeni nu va pierde vreodată cetățenia printr-o decizie a poporului, împotriva voinței sale. Cei care, cetățeni romani fiind, plecau în colonii latine, nu puteau deveni latini decât dacă consimțeau și se înscriau oficial. Cei condamnați în procese capitale, nu își pierdeau cetățenia înainte de a fi primiți într-un alt loc, unde mergeau tocmai pentru a-și schimba statutul. Iar acest lucru nu se făcea prin: luarea cetățeniei ci prin interdicția de apă, foc și adăpost (adică exilul clasic roman)

[79]

Poporul roman, la propunerea dictatorului Lucius Cornelius Sulla, prin vot în adunarea centuriată, a retras cetățenia unor municipii și le-a luat și pământurile.În privința pământurilor, măsura a rămas valabilă (căci poporul avea puterea să facă asta) dar în privința cetățeniei, nu a rămas valabilă nici măcar atât timp cât au durat armele lui Sulla. Dar cum? Oare locuitorilor din Volaterrae, chiar atunci când erau încă sub arme, Lucius Cornelius Sulla, deși victorios și stăpân pe stat, nu a putut să le ia cetățenia prin votul poporului? Și astăzi, locuitorii din Volaterrae nu doar că sunt cetățeni ci chiar cetățeni foarte buni și se bucură de această cetățenie împreună cu noi. Dar Publius Clodius Pulcher a putut să ia cetățenia unui fost consul, după ce a distrus ordinea statului, convocând o adunare și aducând oameni plătiți – nu doar săraci ci și sclavi sub conducerea lui Fidulius (care, spune el, nici măcar nu era în Roma în acea zi!)

[80]

Dacă acel om (Fidulius) nici măcar nu a fost acolo, ce poate fi mai obraznic decât tine, care i-ai trecut numele în lege? Ce poate fi mai disperat, decât că nici măcar prin minciună nu ai putut inventa un martor mai credibil? Iar dacă el chiar a știut (ceea ce ar fi fost ușor, căci, neavând unde sta, ar fi dormit în forum), de ce nu jură că era la Gades (în Spania), când tu ai putut demonstra că erai la Interamna? Așadar, tu, „om popular”, crezi că cetățenia și libertatea noastră, protejate de lege, ar trebui să fie astfel încât, dacă un tribun al plebei propune: „vreți, porunciți?” și o sută de oameni ca Fidulius spun „da”, atunci oricare dintre noi ar putea pierde cetățenia? Atunci, strămoșii noștri nu au fost „populari”, cei care au stabilit pentru cetățenie și libertate acele legi pe care nu le pot zdruncina nici măcar întreaga putere a poporului roman (care, în alte lucruri, este cea mai mare) nici vremurile, nici puterea magistraților, nici decretele pretorilor.

[81]

Dar tu, răpitorule de cetățenie, ai dat și o lege privind nedreptățile publice, foarte pe placul unui anume Menulla din Anagnia, care, drept mulțumire pentru acea lege, ți-a ridicat o statuie în casa mea, astfel încât locul însuși, în mijlocul unei asemenea nedreptăți comise de tine, contrazicea legea și inscripția statuii lucru care i-a durut pe locuitorii din Anagnia
mai mult decât crimele pe care același individ (gladiatorul) le făcuse acolo.

[82]

Și dacă nici măcar nu a fost scris ceva clar în acea propunere de lege, despre care Fidulius spune că nici nu știa iar tu, ca să dai greutate „gloriosului” tău tribunat, l-ai îmbrățișat ca autor dar, dacă totuși nu ai stabilit nimic despre mine prin care să nu mai fiu nici măcar în rândul cetățenilor sau în poziția în care m-au pus onorurile poporului roman, vei continua totuși să-l ataci prin cuvintele tale pe cel pe care, după crimele acelea ale consulilor anteriori, îl vezi acum onorat prin atâtea judecăți ale Senatului, ale poporului roman, ale întregii Italii, pe care nici atunci, când eram absent, nu puteai să negi că este senator în baza propriei tale legi? Unde ai stabilit, de fapt, ca mie să-mi fie interzise apa și focul? (adică exilul clasic) Căci Gaius Gracchus în cazul lui Publius Popilius Laenas, Lucius Appuleius Saturninus în cazul lui Quintus Caecilius Metellus Numidicus au propus asta — oameni foarte turbulenți, chiar și împotriva unor cetățeni foarte buni dar nici ei nu au formulat: „să fie deja interzis” (ceea ce nu se putea face) ci „să i se interzică”. Unde ai prevăzut ca un cenzor să nu mă poată alege în Senat? Lucru care este prevăzut în legi chiar și pentru cei condamnați și exilați.

[83]

Întreabă-l pe Clodius despre aceste lucruri, autorul legilor tale — pune-l să vină; se ascunde cu totul, dar dacă vei porunci să fie căutat, îl vor găsi ascunzându-se la sora ta, cu capul plecat. Dar dacă pe tatăl tău — un cetățean, pe cinste, foarte diferit de voi — nimeni sănătos la minte nu l-a numit vreodată exilat, el, despre care un tribun al plebei făcuse o propunere de lege, dar care nu a vrut să se prezinte, din cauza nedreptății vremurilor lui Lucius Cornelius Cinna, și căruia i-a fost retrasă funcția — dacă, în cazul lui, o pedeapsă legală nu a fost considerată rușinoasă din cauza contextului politic, atunci, în cazul meu, căruia nu i s-a fixat niciodată o zi de judecată, care nu am fost acuzat, care nu am fost niciodată citat de un tribun al plebei, cum ar fi putut exista pedeapsa unui condamnat? Mai ales una care nici măcar nu era prevăzută în acea propunere de lege?

 [84]

Și vezi ce diferență este între acel caz foarte nedrept al tatălui tău și situația noastră de acum. Tatăl tău — un cetățean excelent, fiul unui om foarte important — (și dacă ar fi trăit, cu severitatea lui, tu probabil nu ai mai fi fost în viață), Lucius Marcius Philippus, în calitate de cenzor, l-a trecut cu vederea pe propriul său unchi la recitirea listei senatorilor căci nu putea spune nimic prin care să anuleze acele măsuri care fuseseră luate într-un stat în care el însuși alesese să fie cenzor în acele vremuri. Dar pe mine, Lucius Aurelius Cotta, om de rang consular, a declarat sub jurământ în Senat că, dacă ar fi fost cenzor în timpul absenței mele, m-ar fi trecut pe lista senatorilor în locul meu.

[85]

Cine a pus pe altcineva în locul meu ca judecător? Cine dintre prietenii mei, după plecarea mea, și-a făcut testamentul fără să-mi acorde aceleași drepturi ca și cum aș fi fost prezent? Cine a ezitat nu doar să mă primească drept cetățean, ci chiar ca aliat, și să mă ajute, împotriva legii tale? În cele din urmă, întregul Senat, cu mult înainte de a fi adoptată legea despre mine, a hotărât să fie mulțumite acele comunități care l-au primit pe Marcus Tullius — doar atât? nu — chiar mai mult — ca pe un cetățean care a meritat foarte bine de la stat, Și tu, singur, cetățean primejdios, negi că este cetățean cel pe care întregul Senat nu doar l-a considerat cetățean ci chiar un cetățean deosebit chiar și atunci când fusese alungat?

[86]

Dar, așa cum ne spun analele poporului roman și mărturiile trecutului, cel Kaeso Quinctius,
și Marcus Furius Camillus, și Gaius Servilius Ahala, deși meritaseră foarte bine de la stat, totuși au fost supuși violenței și mâniei poporului inflamat, și, după ce au fost condamnați prin vot,
au plecat în exil, dar apoi, același popor, liniștit, i-a readus la demnitatea lor de dinainte. Iar dacă, pentru aceștia condamnați, nenorocirea nu doar că nu le-a micșorat gloria, ci chiar le-a sporit-o (căci, deși este mai de dorit să-ți trăiești viața fără durere și nedreptate,
totuși, pentru gloria nemuritoare, contează mai mult să fi fost dorit înapoi de cetățenii tăi
decât să nu fi fost niciodată atins). atunci, în cazul meu, fără nicio judecată a poporului,
dar readus cu cele mai mari dovezi de susținere, mai poate exista loc pentru insultă sau acuzație?

[87)

Publius Popilius Laenas a fost întotdeauna un cetățean curajos și statornic; totuși, în întreaga lui viață, nimic nu este mai strălucit decât nenorocirea lui căci cine și-ar mai aminti astăzi
că a meritat bine de la stat, dacă nu ar fi fost alungat de oameni răi și readus de oameni buni? Quintus Caecilius Metellus Numidicus a avut o carieră militară remarcabilă, o cenzură excelentă, o viață plină de demnitate și totuși, gloria lui a fost făcută nemuritoare de nenorocirea lui. Iar dacă, în cazul lor, au fost alungați pe nedrept dar totuși prin legi și au fost readuși nu prin dorința generală a cetății, prin inițiative tribuniciare, nu prin autoritatea Senatului, nu prin votul centuriilor, nu prin hotărârile Italiei, atunci nedreptatea dușmanilor nu le-a fost o rușine, atunci, în cazul meu: am plecat nevinovat, am lipsit odată cu statul însuși, m-am întors cu cea mai mare demnitate, tu fiind în viață, fratele tău fiind împotrivă, un consul readucându-mă, celălalt tolerând, crezi că crima ta trebuie să fie considerată rușinea mea?

[88]

Și chiar dacă poporul roman, mânat de furie sau invidie, m-ar fi alungat din cetate, iar apoi, amintindu-și de binefacerile mele față de stat, și-ar fi revenit și și-ar fi corectat greșeala prin readucerea mea, totuși, nimeni nu ar fi fost atât de nebun încât să considere o astfel de judecată a poporului drept o rușine pentru mine, ci mai degrabă un motiv de demnitate. Dar acum, în realitate, nimeni nu m-a chemat în fața poporului, nu am putut fi condamnat (pentru că nu am fost acuzat), nici măcar nu am fost alungat în mod real, pentru că, dacă aș fi rezistat, aș fi putut învinge și, dimpotrivă, am fost întotdeauna apărat, susținut, onorat de poporul roman atunci, ce motiv ar avea cineva să se considere mai „popular” decât mine?

[89]

Tu crezi că acela este poporul roman, cel care este format din oameni plătiți, împinși să folosească violența împotriva magistraților, trimiși să asedieze Senatul, care doresc zilnic crime, incendii, jafuri? Și totuși, pe acest „popor”, nu puteai să-l aduni decât dacă închideai tavernele și acestui „popor” i-ai pus conducători: Lentidius, Lollius, Plaguleius, Sergius, (adică oameni dubioși, de stradă). O, ce imagine și demnitate a poporului roman, de care regii, națiunile străine, popoarele cele mai îndepărtate ar trebui să se teamă! O mulțime formată din sclavi, oameni plătiți, criminali, săraci adunați la un loc!

 [90]

Aceea a fost adevărata frumusețe a poporului roman, aceea forma pe care ai văzut-o pe Câmpul lui Marte, atunci când, chiar și tu, ai avut libertatea să vorbești împotriva Senatului și întregii Italii. Acela este poporul, stăpânul regilor, învingătorul și conducătorul tuturor națiunilor, pe care l-ai văzut în acea zi memorabilă, ticălosule, atunci când toți liderii cetății, toți oamenii, din toate categoriile și vârstele considerau că votează nu pentru un simplu cetățean, ci pentru salvarea statului, când, în cele din urmă, oamenii au venit pe câmp nu pentru că li s-au închis tavernele ci pentru că li s-au închis orașele (municipiile) (adică au venit organizat, din toată Italia).

[91]

Eu, în fața acestui popor,dacă atunci consuli ar fi existat cu adevărat în stat (sau dacă nu ar fi existat deloc), aș fi rezistat fără niciun efort nebuniei tale și crimei tale nelegiuite. Dar nu am vrut să susțin o cauză publică împotriva violenței armate, fără sprijin public oficial, nu pentru că nu mi-ar fi plăcut acțiunea lui Publius Cornelius Scipio Nasica împotriva lui Tiberius Gracchus, (un simplu cetățean), ci pentru că fapta lui Scipio a fost imediat susținută și validată de consulul Publius Mucius Scaevola, care, deși considerat mai puțin energic în conducere,
a apărat acea acțiune prin numeroase hotărâri ale Senatului și chiar a întărit-o. În cazul meu însă fie trebuia să te ucid, împreună cu consulii fie să lupt împotriva ta, în timp ce tu și ei erau încă în viață, și împreună cu forțele lor armate.

 [92]

În acel timp existau și alte pericole de temut: statul ajunsese aproape în mâinile sclavilor,
iar oamenii răi, rămași din vechea conspirație (Catilina), păstrau o ură profundă față de oamenii de bine. Și tu îmi interzici chiar și să mă laud, spui că nu trebuie tolerate lucrurile pe care obișnuiesc să le spun despre mine, și, ca un om „spiritual”, introduci chiar și o glumă urbană, că eu obișnuiesc să spun că sunt Jupiter și că Minerva este sora mea, Nu sunt atât de nebun
încât să spun că sunt Jupiter, cât sunt de neinstruit dacă aș crede că Minerva este sora lui Jupiter. Dar eu, cel puțin, îmi aleg o soră virgină, pe când tu nu ai reușit să o păstrezi pe sora ta virgină. Dar vezi să nu fii tu cel care se crede Jupiter, pentru că tu ai putea, în mod „legitim”,
să o numești pe aceeași femeie și soră, și soție (aluzie clară la incest 👀).

[93]

Și, fiindcă mă critici pentru asta — pentru că spui că obișnuiesc să vorbesc prea elogios despre mine — cine m-a auzit vreodată, vorbind despre mine însumi fără să fi fost constrâns și obligat? Căci, atunci când mi se reproșează: furturi, mituiri, excese iar eu răspund că prin planurile, pericolele și eforturile mele patria a fost salvată, nu trebuie să fiu considerat că mă laud cu faptele mele, ci că mă apăr de acuzațiile aduse Dar dacă, înainte de aceste vremuri foarte grele pentru stat, nu mi s-a reproșat niciodată nimic altceva decât „cruzimea” acelui moment, când am alungat pericolul de la patrie, atunci ce ar fi trebuit să fac? Să nu răspund deloc acestei insulte sau să răspund timid?

 [94]

Eu, într-adevăr, am considerat întotdeauna că este în interesul statului să păstrez, prin cuvinte,
strălucirea și demnitatea acelei fapte foarte frumoase pe care am făcut-o: pentru salvarea patriei, cu autoritatea Senatului, cu acordul tuturor oamenilor de bine, mai ales că doar eu, în acest stat, am avut dreptul să declar sub jurământ, în fața poporului roman, că prin eforturile mele acest oraș și acest stat au fost salvate Acuzația aceea de „cruzime” a dispărut deja, deoarece acum se vede că am fost dorit, chemat și readus, nu ca un tiran crud, ci ca un părinte foarte blând al tuturor cetățenilor.

[95]

A apărut o altă acuzație: se invocă plecarea mea (exilul). La această acuzație
nu pot răspunde fără cea mai mare laudă pentru mine. Ce ar trebui să spun, pontifi? Că am fugit din conștiința vinovăției? Dar ceea ce mi se reproșa, nu doar că nu era o greșeală, ci era cel mai frumos lucru care s-a făcut vreodată de când există oameni. Că m-am temut de judecata poporului? Dar nici nu a fost propusă vreodată și, dacă ar fi fost, aș fi plecat cu o glorie dublă. Că nu am avut sprijinul oamenilor de bine? Fals. Că m-am temut de moarte? Rușinos chiar să spui asta.

 [96]

Trebuie, așadar, să spun acel lucru pe care nu l-aș spune dacă nu aș fi obligat (căci niciodată nu am vorbit despre mine mai înalt pentru a-mi câștiga lauda, ci doar pentru a respinge acuzații), spun deci, și spun cu cea mai mare voce: când forța tuturor oamenilor pierduți și conspiratorilor, împinsă de un tribun al plebei, cu sprijinul consulilor, cu Senatul zdrobit, cu cavalerii romani înspăimântați, cu întreaga cetate în tensiune, nu ataca atât pe mine,
cât, prin mine, pe toți oamenii de bine, am văzut că dacă aș fi învins, ar fi rămas doar niște resturi slabe ale statului, dacă aș fi fost învins, nu ar mai fi rămas nimic. Înțelegând asta, am plâns despărțirea de soția mea nefericită, singurătatea copiilor mei foarte dragi, soarta fratelui meu iubit, prăbușirea bruscă a familiei mele dar, peste toate acestea, am pus viața cetățenilor mei și am preferat ca statul să sufere prin plecarea unui singur om (a mea), decât să piară prin moartea tuturor am sperat — și s-a întâmplat — că, dacă eu cad, pot fi ridicat din nou de oameni buni și curajoși dar dacă aș fi murit împreună cu ceilalți buni, statul nu ar mai fi putut fi refăcut.

[97]

Am simțit, pontifi, o durere mare și incredibilă, nu neg asta, și nici nu pretind acea „înțelepciune” pe care unii o cereau de la mine, cei care spuneau că sunt prea zdrobit și afectat sufletește.

Oare puteam eu, când eram smuls din atâtea lucruri atât de diferite (pe care nici acum nu le pot aminti fără să plâng), să neg că sunt om și să resping simțirea comună a naturii? Atunci, în adevăr, nu aș mai putea spune că fapta mea a fost lăudabilă sau că am făcut vreun bine statului, dacă aș fi părăsit acele lucruri fără să simt durerea pierderii lor și acea „duritate a sufletului” (ar fi fost) asemenea corpului care, când este ars, nu simte nimic și ar fi fost mai degrabă amorțeală decât virtute

[98]

A îndura asemenea dureri sufletești, și a suporta, de unul singur, lucruri care de obicei se întâmplă celor învinși după cucerirea orașului, deși orașul încă stătea în picioare, și să te vezi smuls din îmbrățișarea celor dragi, să-ți vezi casa distrusă, averea jefuită, și, pentru binele patriei, să pierzi chiar patria însăși, să fii lipsit de toate onorurile primite de la poporul roman, să fii aruncat de la cea mai înaltă poziție de demnitate, să vezi dușmani tineri care nici măcar nu și-au plâns încă morții pretinzând să decidă asupra ta, a îndura toate acestea pentru a salva cetățenii, și a face asta simțind durere, nu înseamnă să fii mai puțin înțelept decât cei care nu simt nimic, ci înseamnă să fii: atât de atașat de ai tăi și de tine însuți cât cere natura umană, aceasta este o laudă mare și aproape divină căci cel care renunță fără durere la lucruri care nu i-au fost niciodată dragi, nu arată o mare bunăvoință față de stat dar cel care renunță la lucruri
de care se desparte cu mare durere, acela iubește patria și pune salvarea ei mai presus de dragostea pentru ai săi.

[99]

De aceea, să se rupă în bucăți acea nebunie și acea plagă (Clodius), va auzi asta de la mine, fiindcă m-a provocat: am salvat statul de două ori, o dată: ca și consul civil (în togă),
când i-am învins pe cei înarmați – a doua oară: ca simplu cetățean, când am cedat în fața unor consuli înarmați și am primit cea mai mare răsplată în ambele situații. Pentru prima: că, prin autoritatea Senatului, am văzut Senatul și toți oamenii de bine schimbându-și hainele (în semn de doliu) pentru salvarea mea. Pentru a doua: că Senatul, poporul roman și toți oamenii au judecat, atât în mod privat, cât și public, că, fără întoarcerea mea, statul nu putea fi salvat.

[100]

Dar această întoarcere a mea, pontifi, depinde de judecata voastră, căci dacă voi mă așezați din nou în casa mea,așa cum ați făcut mereu în cauza mea prin sprijin, sfaturi și autoritate, atunci văd clar și simt că am fost pe deplin restaurat. Dar dacă casa mea nu doar că nu îmi este restituită, ci devine și un monument pentru dușmanul meu, un simbol al durerii mele, al crimei lui, al nenorocirii publice, cine va putea spune că această întoarcere este una reală, și nu mai degrabă o pedeapsă eternă? Casa mea este aproape în văzul întregului oraș iar dacă acolo rămâne nu un monument al virtuții, ci un fel de mormânt cu numele dușmanului meu pe el, atunci ar fi mai bine să plec din nou decât să trăiesc în acel oraș în care aș vedea ridicate trofee
împotriva mea și a statului.

[101]

Oare eu aș putea avea o asemenea duritate a sufletului sau nerușinare a ochilor, încât, eu — pe care Senatul, cu acordul tuturor, m-a numit de atâtea ori salvatorul orașului — să pot privi în acel oraș casa mea distrusă, nu de un simplu dușman personal, ci de un dușman al tuturor, și în locul ei să văd ridicat un templu, așezat în fața întregii cetăți, pentru ca lacrimile oamenilor de bine să nu se oprească niciodată?

Casa lui Spurius Maelius, care ar fi încercat să devină rege, a fost rasă de pe fața pământului, și, pentru că poporul roman a considerat că a fost drept, locul a fost numit „Aequimaelium” (ca semn al unei pedepse juste)

Casa lui Spurius Cassius Vecellinus a fost distrusă din același motiv,și pe acel loc a fost ridicat un templu al zeiței Tellus.

Pe câmpurile lui Marcus Vaccus a fost casa acestuia, care a fost confiscată și distrusă pentru ca fapta lui să fie amintită prin loc.

Marcus Manlius Capitolinus, după ce a respins atacul galilor asupra Capitoliului, nu s-a mulțumit cu gloria sa și a fost acuzat că a vrut să devină rege și astfel casa lui a fost distrusă
și locul a fost transformat.

Deci, pedeapsa cea mai mare pe care strămoșii noștri au considerat-o potrivită pentru cetățenii criminali și sacrilegi, pe aceea să o suport eu? Astfel încât, pentru urmașii noștri, să nu par că am fost distrugătorul conspirației și crimei, ci autorul și conducătorul ei?

[102]

Oare, pontifi, demnitatea poporului roman va putea suporta această pată de rușine și inconsecvență, ca, în timp ce Senatul este în viață și voi sunteți conducătorii deciziilor publice, casa lui Marcus Tullius Cicero să pară unită cu casa lui Marcus Fulvius Flaccus, ca un simbol al unei pedepse publice? Flaccus, pentru că a acționat împotriva statului împreună cu Gaius Gracchus, a fost ucis conform hotărârii Senatului, iar casa lui a fost distrusă și confiscată. pe locul acelei case, mai târziu, Quintus Lutatius Catulus a construit o portică din prada luată de la cimbri. Dar această „torță și furie a patriei” (Clodius) când a ocupat orașul sub conducerea lui
Lucius Calpurnius Piso Caesoninus și Aulus Gabinius, în același timp, distrugea monumentele unor oameni iluştri morți și unea casa mea cu cea a lui Flaccus astfel încât aceeași pedeapsă pe care Senatul o aplicase unui distrugător al statului, acest om o aplică, după ce Senatul a fost zdrobit, celui pe care Senatul îl numise apărătorul patriei.

[103]

Veți permite voi, oare, ca pe Palatin, în cel mai frumos loc al orașului, să existe această portică, ca un semn fixat pentru totdeauna, al nebuniei tribunului (Clodius), crimei consulilor, cruzimii conspiratorilor, nenorocirii statului, durerii mele și aceasta să rămână ca amintire eternă pentru toate popoarele? Această portică, din dragostea voastră pentru stat, pe care ați avut-o întotdeauna, ați dori nu doar prin vot, ci, dacă ar fi nevoie, chiar cu propriile mâini să o distrugeți, dacă nu v-ar opri eventual acea consacrare „superstițioasă” a acelui „prea curat preot” (ironie la Clodius 👀).

[104]

O, ce lucru este acesta pe care oamenii fără griji nu încetează să-l râdă, iar cei mai serioși nu îl pot auzi fără mare durere! Publius Clodius Pulcher, cel care a profanat religia chiar din casa marelui pontif, el este cel care o aduce asupra mea? Pe acesta îl aveți voi, care sunteți păzitorii ritualurilor și ai sacrului, drept autor și învățător al religiei publice? O, zei nemuritori — pe voi vă invoc să ascultați asta — Clodius se ocupă de ritualurile voastre? sâSe teme de puterea voastră? Crede că viața oamenilor este guvernată de religie? Nu își bate el joc de autoritatea acestor oameni de aici, cei mai respectați dintre cetățeni? Nu abuzează el de gravitatea voastră, pontifi? Din acea gură poate ieși un cuvânt despre religie? Tu, care cu aceeași gură, acuzând Senatul că este prea sever în chestiuni religioase, ai profanat-o în cel mai murdar și respingător mod!

[105]

Priviți, pontifi, acest om „religios” și, dacă vi se pare potrivit, (ceea ce fac pontifii buni), sfătuiți-l că există o măsură în religie: nu trebuie să fie prea superstițios. Ce nevoie aveai, om fanatic, să te duci, dintr-o superstiție de babă, să vezi un sacrificiu care avea loc în casa altuia? Ce slăbiciune a minții te-a cuprins, încât ai crezut că zeii nu pot fi împăcați dacă nu te implici chiar și în ritualuri femeiești? Pe cine ai auzit vreodată dintre strămoșii tăi, care au respectat ritualurile private și au condus cele publice, să fi participat la ritualul Bona Dea? Pe nimeni. Nici măcar pe acela care a orbit. De aici înțelegem că oamenii se înșală adesea: acela care, fără să vadă, știa că e interzis, și-a pierdut vederea dar acesta (Clodius), care nu doar a privit, ci a și profanat ritualul prin incest și desfrâu, nu a primit o pedeapsă fizică, ci orbirea minții. Cu un asemenea „autor” — atât de cast, atât de religios — puteți voi, pontifi, să nu vă revoltați, când el spune că u mâinile lui a distrus casa unui cetățean excelent și tot cu mâinile lui a consacrat-o?

[106]

Ce fel de consacrare a fost aceea a ta? „Am propus o lege,” spune el, „prin care mi se permitea” Dar ce? nu ai prevăzut că, dacă ceva nu este legal să fie propus, atunci să nu fie considerat propus? Veți decide, așadar, că este legal ca locuințele fiecăruia dintre voi, altarele, vetrele, zeii casei (penates) să fie supuse capriciului unui tribun al plebei? Astfel încât, pe oricine îl atacă prin oameni instigați, îl lovește prin violență, să-i poată nu doar distruge casa (ceea ce ține de o nebunie de moment, ca o furtună), ci și să o lege pentru totdeauna de o „consacrare” religioasă?

 [107]

Eu, într-adevăr, așa am învățat, pontifi, că, în chestiunile religioase, cel mai important lucru este să interpretăm care pare a fi voința zeilor nemuritori și nu există nicio pietate față de zei dacă nu avem o concepție corectă despre natura și voința lor, astfel încât să nu crezi că zeii pot dori
ceva nedrept sau rușinos ; Această „plagă de om” (Clodius) chiar atunci când avea toată puterea, nu a putut găsi pe nimeni căruia să-i atribuie casa mea, căruia să i-o dea, căruia să i-o doneze. Deși el însuși ardea de dorința pentru acel loc și acea casă, și, din acest motiv,
prin acea lege funestă a vrut să devină proprietarul bunurilor mele, totuși, chiar în nebunia lui, nu a îndrăznit să locuiască în casa mea, deși o dorea atât de mult. Credeți voi că zeii nemuritori, care, prin munca și planurile mele, și-au păstrat propriile temple, ar fi vrut să se mute într-o casă distrusă și devastată printr-un jaf nelegiuit al unui om atât de criminal?

 [108]

Nu există niciun cetățean, într-un popor atât de mare, în afară de acea bandă murdară și sângeroasă a lui Publius Clodius Pulcher, care să fi pus mâna pe ceva din bunurile mele, și fiecare, după puterile lui, m-a apărat în acea perioadă dificilă. Iar cei care s-au murdărit prin pradă, complicitate, cumpărarea bunurilor mele, nu au putut scăpa de pedeapsă,
nici în fața judecății private, nici publice. Deci, din aceste bunuri, de care nimeni nu s-a atins
fără să fie considerat de toți extrem de criminal, zeii nemuritori au dorit casa mea? Acea „frumoasă” Libertate a ta i-a alungat pe zeii mei de casă (penates) și pe spiritele familiei (lares), ca să se instaleze ea însăși ca într-o locuință de prizonieri.

[109]

Ce este mai sacru, ce este mai protejat de religie, decât casa fiecărui cetățean? Aici sunt altarele, vetrele, zeii casei (penates), aici se păstrează: ceremoniile, ritualurile, credințele, aceasta este un refugiu atât de sacru pentru toți, încât nu este permis ca cineva să fie smuls de acolo. Cu atât mai mult trebuie respinsă nebunia acestuia (Clodius), care: lucrurile pe care strămoșii noștri au vrut să fie pentru noi: protejate, sacrem nu doar că le-a zdruncinat împotriva religiei, dar chiar: le-a distrus în numele religiei însăși.

110]

Dar ce zeiță este aceasta? Ar trebui să fie una bună, de vreme ce a fost consacrată de tine. „Libertatea”, spune el. Tu ai așezat-o, așadar, în casa mea, pe care ai distrus-o din tot orașul? Tu, care negai că propriii tăi colegi, înzestrați cu cea mai mare putere, sunt liberi, când nimănui nu îi era permis accesul în templul lui Castor and Pollux, când pe acest bărbat ilustru, de neam foarte nobil, onorat de popor, pontif și fost consul, de o bunătate și modestie rară pe care nici nu știu cu ce ochi îndrăznești să-l privești, îl călcai în picioare prin slujitorii tăi, în fața poporului roman, când pe mine, fără să fiu condamnat, mă alungai prin măsuri tiranice, când țineai închis în propria casă pe conducătorul lumii (Pompei 👀), când ocupai Forumul cu bande înarmate de oameni pierduți, atunci tu așezai statuia Libertății în acea casă, casă c are era, de fapt simbolul dominației tale crude și al celei mai nenorocite sclavii a poporului roman? Pe acela, tocmai pe acela, trebuia Libertatea să-l alunge din propria casă? pe cel fără de care întreaga cetate ar fi ajuns sub stăpânirea sclavilor?

 [111]

Dar de unde vine, până la urmă, această „Libertate”? M-am interesat atent, să nu vorbesc fără să știu. Se spune că ar fi fost, de fapt, o simplă curtezană din Tanagra.

Nu departe de acel oraș exista o statuie din marmură, așezată pe un mormânt. Ei bine, un nobil — deloc străin de acest așa-zis „preot al Libertății” — a pus mâna pe ea și a dus-o acasă, ca să-și împodobească edilitatea. Avea, de altfel, un plan clar: să-i eclipseze pe toți cei dinaintea lui prin fastul funcției.

Și nu s-a oprit aici. A adunat fără prea multe scrupule statui, picturi și tot felul de podoabe din temple și locuri publice din toată Grecia și din insule… și le-a dus, bineînțeles, acasă la el — cu o „moderație” exemplară, chipurile în cinstea poporului roman.”

[112]

Apoi, după ce a înțeles că ar putea, prin deturnarea edilității, să fie declarat pretor de către consulul Lucius Calpurnius Piso, dacă ar avea măcar un contracandidat cu aceeași inițială, și-a împărțit edilitatea în două locuri: o parte în vistierie, o parte în grădinile sale.

Statuia luată de pe mormântul acelei curtezane i-a dat-o acestuia, fiindcă era mai potrivită ca simbol pentru ei decât pentru libertatea publică.

Cine ar îndrăzni să profaneze această „zeiță”? O imagine de curtezană, podoabă a unui mormânt, furată de un hoț și așezată de un sacrileg?

Aceasta să mă izgonească pe mine din casa mea? Aceasta, biruitoare, să fie împodobită cu prăzile unei cetăți zdrobite? Aceasta să stea în acel monument ridicat ca să fie mărturia unui senat înfrânt și amintirea unei rușini veșnice?

 [113]

O, Quintus Lutatius Catulus! — să te numesc tată sau fiu? Căci memoria despre fiu este mai recentă și mai legată de faptele mele — atât de tare te-ai înșelat, când credeai că pentru mine vor exista în stat cele mai mari și tot mai mari răsplăți?

Spuneai că nu este îngăduit ca în această cetate să existe doi consuli dușmani ai statului.

Și totuși, s-au găsit unii care să predea senatul unui tribun înfuriat și dezlănțuit, care să-i împiedice, prin edicte și ordine, pe părinții conscripti să se roage pentru mine și să se adreseze poporului ca niște suplicanți; sub ochii cărora casa mea a fost distrusă și jefuită; care, în cele din urmă, au poruncit ca rămășițele arse ale averii mele să fie cărate în propriile lor case.

[114]

Trec acum la tatăl.

Tu, Quintus Lutatius Catulus, ai vrut ca casa lui Marcus Fulvius Flaccus — deoarece fusese socrul fratelui tău — să fie un monument al prăzilor tale de război, astfel încât amintirea celui care luase hotărâri primejdioase pentru stat să fie ștearsă cu totul din ochii și din mințile oamenilor.

Dacă cineva ți-ar fi spus, pe când ridicai acea portică, că va veni vremea când un tribun al plebei — care va disprețui autoritatea senatului și judecata tuturor oamenilor de bine — îți va distruge monumentul, nu doar sub ochii consulilor, ci chiar cu ajutorul lor, și că îl va uni cu casa acelui cetățean care, în calitate de consul, apărase statul în temeiul autorității senatului — nu ai fi răspuns că un asemenea lucru nu poate să se întâmple decât dacă statul însuși ar fi fost deja răsturnat?

[115]

Dar priviți îndrăzneala de nesuportat a acestui om, împinsă de o dorință nestăvilită și dezlănțuită.

A conceput el vreodată vreun monument sau vreo preocupare religioasă? A vrut doar să locuiască larg și somptuos și să unească două case — mari și nobile.

În același moment în care plecarea mea i-a luat pretextul pentru violență, a insistat pe lângă Quintus Seius să-i vândă casa; iar când acela a refuzat, la început l-a amenințat că îi va bloca lumina.

Marcus Postumus afirma că, cât timp va trăi, acea casă nu va ajunge niciodată în posesia acestuia.

Un tânăr isteț a înțeles din vorbele lui ce trebuia făcut: l-a înlăturat pe om în modul cel mai evident, prin otravă; a cumpărat casa, după ce i-a epuizat pe ceilalți ofertanți, la un preț aproape de două ori mai mare decât fusese evaluată.

Încotro duce, așadar, acest discurs?

[116]

Acea casă a mea este aproape în întregime goală; abia a zecea parte din clădirile mele a fost alipită porticului lui Quintus Lutatius Catulus.

Pretextul a fost o alee de plimbare, un monument și acea „Libertate” din Tanagra — o libertate zdrobită.

Pe Palatin, cu cea mai frumoasă priveliște, își dorise o portică pavată, lungă de trei sute de picioare, cu încăperi, un peristil foarte spațios și alte lucruri de acest fel, pentru a întrece cu ușurință toate casele, atât ca întindere, cât și ca prestigiu.

Și acest om „pios”, deși cumpăra și vindea chiar și casele mele, totuși, în atâta întuneric, nu a îndrăznit să-și treacă propriul nume la acea achiziție.

L-a pus în schimb pe acel Scato, un om lipsit de orice merit personal, astfel încât el — care în ținutul marsilor, unde se născuse, nu mai avea nici măcar un acoperiș sub care să se adăpostească de ploaie — să pretindă că a cumpărat cele mai nobile case de pe Palatin.

Partea inferioară a casei nu a atribuit-o propriei sale familii, Fonteia, ci familiei Clodia, pe care o abandonase — și dintre numeroșii Clodii, nimeni nu și-a dat numele acolo, în afară de unul ruinat fie prin sărăcie, fie prin crimă.

Pe o astfel de voință schimbătoare, pe o asemenea lipsă de rușine, îndrăzneală și lăcomie — voi, pontifi, o veți aproba?

[117]

«A fost prezent un pontif», spui.

Nu ți-e rușine ca, atunci când chestiunea se judecă în fața pontifilor, să vorbești despre un singur pontif și nu despre întregul colegiu al pontifilor — mai ales când, ca tribun al plebei, ai fi putut fie să-i convocezi oficial, fie chiar să-i obligi să fie prezenți?

Să zicem că nu ai apelat la întregul colegiu.

Dar atunci ce? Cine anume din colegiu a fost, totuși, prezent?

Căci era nevoie de autoritate — acea autoritate care există în toți aceștia; dar, totuși, vârsta și rangul sporesc demnitatea.

Era nevoie și de cunoaștere — și chiar dacă toți o posedă, totuși experiența îi face pe cei mai vechi mai pricepuți.

[118]

Cine, așadar, a fost de față?

«Fratele soției mele», spui.

Dacă vorbim despre autoritate, chiar dacă are vârsta potrivită, totuși nu o dobândise încă pe deplin; iar, câtă autoritate poate avea un tânăr, ea trebuie socotită cu atât mai mică din cauza unei asemenea legături de rudenie.

Iar dacă se caută competență, cine era mai puțin priceput decât acela care de abia de câteva zile intrase în colegiu?

Mai mult, îți era și îndatorat printr-un beneficiu recent, de vreme ce vedea că el, ca frate al soției tale, fusese preferat propriului tău frate de sânge.

Deși, în asta, ai avut grijă să nu poată fratele tău să te acuze.

Pe aceasta o numești tu, așadar, consacrare?

Una la care nu ai adus nici colegiul, nici un pontif împodobit cu onoruri publice, nici măcar vreun tânăr — deși aveai în colegiu oameni foarte apropiați?

A fost de față acela — dacă a fost, într-adevăr — pe care tu l-ai împins, sora ta l-a rugat, iar mama l-a constrâns.”

 [119]

Priviți, așadar, voi, pontifi, ce hotărâți în cazul meu — în privința averilor tuturor:

credeți că, printr-un simplu cuvânt al unui pontif, dacă acela a pus mâna pe ușă și a rostit ceva, casa oricărui cetățean poate fi consacrată?

Sau aceste consacrări și riturile templelor și ale sanctuarelor au fost instituite de strămoșii noștri pentru a onora zeii nemuritori, fără a aduce vreo nenorocire cetățenilor?

S-a găsit un tribun al plebei care, înzestrat cu forțe de rang consular, s-a năpustit cu toată furia asupra unui cetățean pe care însăși republica, zdrobită, l-ar fi ridicat cu propriile mâini.

[120]

Ce se întâmplă, dacă cineva asemănător cu acesta — căci nu vor lipsi de acum înainte cei care vor dori să-l imite — va doborî prin violență pe un alt om, diferit de mine, căruia statul nu îi datorează atât de mult, și îi va consacra casa printr-un pontif?

Veți hotărî voi, prin această autoritate, că un asemenea lucru trebuie considerat valabil?

Spuneți: «Dar pe cine va găsi ca pontif?»

Ei bine? Nu poate oare același om să fie și pontif, și tribun al plebei?

Marcus Livius Drusus, acel bărbat ilustru, a fost tribun al plebei și pontif.

Așadar, dacă el ar fi pus mâna pe ușa casei lui Quintus Servilius Caepio, dușmanul său, și ar fi rostit câteva cuvinte, ar fi fost casa lui Caepio consacrată?

[121]

Nu vorbesc despre dreptul pontifical, nu despre chiar cuvintele consacrării, nu despre religie și ceremonii; nu ascund faptul că nu le cunosc — lucruri pe care, chiar dacă le-aș cunoaște, le-aș ascunde, ca să nu par supărător pentru alții sau prea curios pentru voi; deși multe lucruri din disciplina voastră se răspândesc și ajung adesea și la urechile noastre.

Am auzit, totuși, că în consacrare trebuie să fie atins pragul ușii unui templu; căci acolo este pragul, unde se află intrarea și porțile templului.

Dar nimeni nu a atins vreodată pragul unei alei de plimbare pentru a o consacra; iar dacă ai consacrat o statuie sau un altar, ele pot fi mutate fără a încălca religia.

Dar acum nu vei mai putea spune asta, de vreme ce ai afirmat că un pontif a ținut pragul.

[122]

Deși, de ce vorbesc eu despre consacrare sau de ce discut despre dreptul și religia voastră, împotriva a ceea ce îmi propusesem?

Căci eu, chiar dacă aș spune că totul a fost făcut după formulele solemne, după instituțiile vechi și tradiționale, tot m-aș apăra prin dreptul statului.

Oare, când tu, după plecarea acelui cetățean prin a cărui singură acțiune Senatul și toți oamenii de bine au judecat de atâtea ori că statul a fost salvat,

țineai republica, zdrobită printr-un jaf cât se poate de odioș, împreună cu doi consuli dintre cei mai ticăloși,

și ai consacrat casa acelui om — care nu a vrut ca patria, salvată de el, să piară din cauza numelui său — printr-un oarecare pontif,

ar fi putut oare statul, odată refăcut, să accepte așa ceva?

[123]

Acordați acestei practici acces în religie, pontifi, și nu veți mai găsi nicio scăpare pentru averile tuturor.

Sau, dacă un pontif a ținut pragul și a rostit cuvinte alcătuite pentru religia zeilor nemuritori, dar le-a folosit pentru distrugerea cetățenilor, va avea forță, în nedreptate, numele sacrosanct al religiei; iar dacă un tribun al plebei, folosind cuvinte nu mai puțin vechi și la fel de solemne, va consacra bunurile cuiva, nu va avea aceeași putere?

Și totuși, Gaius Atinius Labeo, în amintirea părinților noștri, a consacrat bunurile lui Quintus Caecilius Metellus Macedonicus — cel care îl alungase din Senat ca cenzor — bunurile bunicului tău, Quintus Caecilius Metellus, și ale tale, Publius Servilius Vatia Isauricus, și ale străbunicului tău, Publius Cornelius Scipio Africanus, punând un mic altar pe rostre și folosind chiar și un flautist.

Și atunci? A fost oare acea nebunie a tribunului plebei — inspirată din anumite exemple foarte vechi — o pierdere reală pentru Metellus, acel om atât de mare și de ilustru? 

[124]

Desigur că nu a fost.

Am văzut același lucru când tribunul plebei a acționat împotriva lui Gnaeus Cornelius Lentulus: a legat oare prin religie bunurile lui Lentulus?

Dar de ce vorbesc despre alții?

Tu — da, tu — cu capul acoperit, cu adunarea convocată, cu un mic altar așezat, ai consacrat bunurile lui Aulus Gabinius, căruia îi dăduseși toate regatele sirienilor, arabilor și perșilor.

Dacă atunci nu s-a făcut nimic valabil, ce s-ar fi putut face în cazul bunurilor mele?

Iar dacă a fost valabil, de ce acel abis de lăcomie, care, împreună cu tine, s-a îndopat din sângele republicii, își ridică totuși o vilă până la cer la Tusculum din măruntaiele vistieriei statului, iar mie nu mi-a fost îngăduit nici măcar să privesc ruinele mele — ruine asemenea cărora eu nu am îngăduit ca întregul oraș să le vadă?

[125]

Las la o parte cazul lui Aulus Gabinius.

Dar ce? Nu ți-a consacrat bunurile, după exemplul tău, Lucius Ninnius Quadratus, un om dintre cei mai curajoși și mai virtuoși?

Dacă, pentru că te privește pe tine, spui că acel act nu trebuie considerat valabil, atunci ai stabilit, în strălucitul tău tribunat, legi pe care, întoarse împotriva ta, le respingi, dar cu care îi distrugi pe alții.

Iar dacă acea consacrare este legitimă, ce mai poate fi profan în bunurile tale?

Sau consacrarea nu are nicio valoare juridică, iar dedicarea este cea religioasă?

Atunci ce valoare au avut acele invocări ale tale, flautistul, altarul, rugăciunile, cuvintele arhaice?

Ai vrut să minți, să înșeli, să abuzezi de puterea zeilor nemuritori pentru a-i înspăimânta pe oameni?

Căci dacă acel act este valabil — îl las la o parte pe Gabinius — casa ta și tot ce ai este consacrat zeiței Ceres; iar dacă a fost doar o farsă, ce poate fi mai impur decât tine, care ai pângărit toate religiile, fie prin minciună, fie prin profanare?

[126]

«Recunosc acum», spune el, «că am fost nedrept în cazul lui Aulus Gabinius.»

Desigur — vezi că pedeapsa pe care ai stabilit-o pentru altul s-a întors acum asupra ta.

Dar tu, om care ești exemplul tuturor crimelor și infamiilor, ceea ce recunoști în cazul lui Gabinius — om a cărui desfrânare din copilărie, patimi din tinerețe, rușine și sărăcie din restul vieții și tâlhărie în timpul consulatului le-am văzut — om asupra căruia nici măcar acea nenorocire nu putea fi considerată o nedreptate — tocmai asta încerci să slăbești în cazul meu și spui că este mai grav ceea ce ai făcut în fața unui singur tânăr decât ceea ce ai făcut în fața întregii adunări, având poporul drept martor?

[127]

«Consacrarea are o mare încărcătură religioasă», spune el.

Nu vi se pare că vorbește chiar Numa Pompilius?

Învățați discursul acesta, pontifi, și voi, flamini; chiar și tu, rex sacrorum, învață de la acest om — deși el a părăsit acea familie — dar totuși învață de la acest om dedicat religiilor întregul drept al tuturor ritualurilor.

Dar ce? Într-o consacrare nu se cercetează și cine consacră, și ce consacră, și cum o face?

Sau tu amesteci și tulburi toate lucrurile în așa fel încât oricine vrea să poată consacra orice, oricum?

Cine erai tu, cel care consacra?

Prin ce drept?

Prin ce lege?

După ce exemplu?

Cu ce autoritate?

Unde te-a numit poporul roman pentru această sarcină?

Căci există, după cum văd, o lege veche tribuniciană care interzice consacrarea unui templu, a unui teren sau a unui altar fără aprobarea plebei;

iar atunci, acel Quintus Papirius, care a propus această lege, nici nu și-a imaginat, nici nu a bănuit că va exista vreun pericol ca locuințele sau proprietățile unor cetățeni necondamnați să fie consacrate.

Căci nu era permis să se facă așa ceva, nimeni nu o făcuse, și nu exista motiv ca, prin interdicție, legea să pară mai degrabă o simplă avertizare decât o descurajare.

[128]

Dar, întrucât se consacrau clădiri, nu locuințe private, ci acelea care sunt numite sacre; se consacrau terenuri, nu în felul proprietăților noastre, dacă ar vrea cineva, ci așa cum un general consacra terenuri luate de la dușmani; se ridicau altare, care aduceau caracter sacru chiar locului în care erau consacrate — pe toate acestea legea le-a interzis dacă nu fuseseră aprobate de plebe.

Dacă tu interpretezi că aceste lucruri au fost scrise și despre casele și terenurile noastre, nu mă opun; dar întreb: ce lege a fost adoptată ca tu să consacri casa mea? Unde ți-a fost dată această putere? Cu ce drept ai făcut asta?

Și eu nu discut acum despre religie, ci despre bunurile tuturor, nu despre dreptul pontifical, ci despre dreptul public.

Legea Papiria interzice consacrarea unei case fără aprobarea plebei. Să fie, fie și așa, despre casele noastre și nu despre temple publice: arată-mi un singur cuvânt de consacrare în chiar legea ta — dacă aceea este lege și nu doar glasul crimei și cruzimii tale.”

[129]

Dacă atunci, în acel naufragiu al statului, ți-ar fi putut veni în minte toate lucrurile, sau dacă scribul tău, în acel incendiu al cetății, nu ar fi întocmit contracte cu exilații din Bizanț și cu solii lui Brogitarus, ci, cu mintea liberă, ți-ar fi consemnat nu lucruri obișnuite, ci adevărate monstruozități, ai fi dobândit totul, dacă nu în fapt, măcar prin cuvinte legitime.

Dar, în același timp, se făceau garanții pentru bani, se încheiau tratate privind provinciile, titlurile regale erau de vânzare, în toată cetatea se făcea recensământul sclavilor pe cartiere, dușmanii erau împăcați și readuși în grații, se acordau comenzi militare noi unor tineri, lui Quintus Seius, nenorocitul, i se pregătea otravă, se puneau la cale planuri pentru uciderea lui Gnaeus Pompeius, apărătorul și protectorul imperiului, iar senatul era adus în situația ca oamenii de bine să jelească neîncetat, iar statul, capturat prin trădarea consulilor, să fie ținut sub puterea violentă a tribunilor.

În timp ce se petreceau atâtea și atât de mari lucruri, nu este de mirare, mai ales în acea nebunie și orbire a minții, că multe lucruri i-au scăpat lui și ție.

[130]

Așadar, vedeți cât de mare este forța acestei legi Papiria într-o astfel de chestiune — nu așa cum o prezinți tu, plină de crimă și nebunie.

Quintus Marcius, în calitate de cenzor, făcuse o statuie a Concordiei și o amplasase într-un loc public. Când Gaius Cassius, tot cenzor, a mutat această statuie în curie, colegiul vostru a fost consultat dacă exista vreun motiv pentru care statuia și curia să nu fie consacrate Concordiei.

Vă rog, pontifi, să comparați om cu om, timp cu timp și faptă cu faptă.

Acela era un cenzor de cea mai mare modestie și gravitate; acesta este un tribun al plebei de o criminalitate și o îndrăzneală fără egal.

Acel timp era unul liniștit, în care libertatea poporului și conducerea senatului erau în picioare; în schimb, vremea ta este una în care libertatea poporului roman este zdrobită, iar autoritatea senatului este distrusă.

[131]

Acel lucru era plin de dreptate, înțelepciune și demnitate (căci un cenzor — în mâinile căruia strămoșii noștri au vrut să fie judecata senatului asupra demnității, lucru pe care tu l-ai desființat — dorea să așeze în curie statuia Concordiei și să dedice acea curie acestei zeițe), o intenție nobilă și vrednică de toată lauda; căci el credea că, dacă ar lega prin sacralitatea Concordiei chiar locul și templul deliberării publice, atunci opiniile ar fi exprimate fără patima conflictului.

Tu însă, cu sabia, cu frica, cu edicte, cu privilegii, cu bandele de oameni pierduți de lângă tine, cu teroarea și amenințările unei armate absente, cu complicitatea consulilor și printr-o alianță nelegiuită, ținând cetatea apăsată în robie, ai ridicat statuia Libertății mai degrabă ca batjocură a nerușinării decât ca o adevărată dovadă de religie.

Acela a consacrat în curie — loc care putea fi dedicat fără a păgubi pe nimeni; tu ai așezat statuia nu a libertății publice, ci a desfrâului (licenței), pe sângele și aproape pe oasele unui cetățean care merita cel mai bine de la stat.

[132]

Și totuși acela a supus chestiunea colegiului; tu cui ai supus-o?

Dacă ai fi avut ceva de deliberat, dacă ai fi avut de ispășit ceva sau de instituit potrivit religiei tale private, totuși, după vechiul obicei al celorlalți, ai fi dus lucrul înaintea unui pontif. Dar când începeai un sanctuar nou, într-unul dintre cele mai ilustre locuri ale orașului, printr-o procedură nelegiuită și nemaiauzită, nu ai crezut că trebuie să-l supui preoților publici?

Dar dacă nu ți se părea potrivit să consulți colegiul pontifilor, nu ți s-a părut nimeni dintre aceștia vrednic — oameni care îi întrec pe toți prin vârstă, onoare și autoritate — cu care să discuți despre consacrare?

Pe aceștia, de fapt, nu i-ai disprețuit, ci te-ai temut de autoritatea lor.

Sau ai fi îndrăznit tu să ceri părerea lui Publius Servilius Vatia Isauricus sau a lui Lucius Licinius Lucullus — prin al căror sfat și autoritate eu, ca și consul, am smuls statul din mâinile și din fălcile voastre — despre ce formule sau ce ritual ar trebui folosite pentru a consacra, mai întâi, casa unui cetățean, iar apoi casa unui cetățean căruia primul dintre senatori, apoi toate ordinele sociale, apoi întreaga Italie și, în cele din urmă, toate popoarele i-au adus mărturie că a salvat acest oraș și acest imperiu?

[133]

Ce ai fi spus, o, rană nelegiuită și nimicitoare a statului?

„Vino, Luculle, vino, Servili, ca să consacru casa lui Cicero — conduceți-mă în ritual și țineți-mi stâlpul porții!”

Tu ai, într-adevăr, o îndrăzneală și o nerușinare fără seamăn; dar totuși ți-ar fi căzut ochii, privirea și cuvintele, atunci când acei bărbați — care, prin demnitatea lor, susțin persoana poporului roman și autoritatea imperiului — te-ar fi înspăimântat cu vorbe dintre cele mai grave și ar fi spus că nu le este îngăduit să ia parte la nebunia ta și să se bucure de un paricid împotriva patriei.

[134]

Văzând acestea, te-ai dus la ruda ta prin alianță — nu ales de tine, ci lăsat deoparte de ceilalți.

Pe acesta însă cred că, dacă se trage din aceia despre care tradiția spune că au învățat riturile sacre chiar de la Hercule, după ce acesta își încheiase muncile, nu ar fi fost atât de crud, în fața suferințelor unui om curajos, încât să ridice cu propriile mâini un rug funerar deasupra capului unui om încă viu și care încă respiră.

Acela fie nu a spus și nu a făcut nimic — și a plătit pentru nechibzuința mamei sale prin faptul că a oferit doar o persoană și un nume mut în această fărădelege — fie, dacă totuși a spus ceva cu glas șovăitor și a atins stâlpul porții cu o mână tremurândă, cu siguranță nu a îndeplinit nimic în mod corect, nimic curat, nimic potrivit obiceiului și rânduielii.

Acela îl văzuse pe Murena, tatăl său vitreg, consul desemnat, aducându-mi mie, ca și consul, dovezile unui pericol comun împreună cu allobrogii; auzise de la el că a primit de la mine salvarea de două ori: o dată separat, iar a doua oară împreună cu toți ceilalți.

[135] Qua re quis est qui existimare possit huic novo pontifici, primam hanc post sacerdotium initum religionem instituenti vocemque mittenti, non et linguam obmutuisse et manum obtorpuisse et mentem debilitatam metu concidisse, praesertim cum ex conlegio tanto non regem, non flaminem, non pontificem videret, fierique particeps invitus alieni sceleris cogeretur, et gravissimas poenas adfinitatis impurissimae sustineret?

[136]

Dar, ca să revin la dreptul public al consacrării, pe care chiar pontifii l-au adaptat întotdeauna nu doar la propriile lor ceremonii, ci și la hotărârile poporului, aveți în însemnările voastre că Gaius Cassius, în calitate de cenzor, a supus colegiului pontifilor problema consacrării statuii Concordiei, iar Marcus Aemilius, pontif maxim, a răspuns în numele colegiului că, dacă nu ar fi fost desemnat în mod expres de poporul roman și dacă nu ar fi acționat la ordinul acestuia, nu se consideră că acea consacrare ar putea fi făcută în mod legitim.

Și ce? Când Licinia, vestală de neam foarte ales, înzestrată cu cea mai sfântă preoție, în timpul consulilor Titus Flamininus și Quintus Metellus, a consacrat un altar, o mică capelă și un pat sacru sub Stâncă, nu a fost acea faptă adusă înaintea acestui colegiu de către pretorul Sextus Iulius, din dispoziția senatului?

Atunci când Publius Scaevola, pontif maxim, a răspuns în numele colegiului că ceea ce Licinia, fiica lui Gaius, consacrase într-un loc public fără ordinul poporului nu pare a fi sacru.

Iar cât de mare strictețe și câtă grijă a arătat senatul în această chestiune veți putea înțelege ușor chiar din decretul senatului.

[137]

Nu vedeți că i s-a dat sarcină pretorului urban să se îngrijească ca acel lucru să nu fie socotit sacru și ca, dacă existau litere gravate sau inscripții, să fie îndepărtate?

O, vremuri! O, moravuri!

Atunci, pe un cenzor — un om dintre cei mai respectabili — pontifii l-au împiedicat să dedice statuia Concordiei chiar într-un templu inaugurat; iar mai târziu, senatul a hotărât, pe baza autorității pontifilor, ca un altar deja consacrat într-un loc sacru să fie îndepărtat și nu a îngăduit să rămână nici măcar vreo inscripție ca mărturie a acelei consacrări.

Iar tu, furtună a patriei, vârtej și urgie a păcii și liniștii, ceea ce ai ridicat în naufragiul statului, în întunericul răspândit, cu poporul roman cufundat, cu senatul răsturnat și alungat — tu ridici, tu clădești; deși ai profanat orice religie, te mai și mânjești cu numele religiei; în măruntaiele celui care salvase cetatea prin munca și pericolele sale îți așezi monumentul distrugerii statului; ai șters din memoria cavalerilor semnul durerii tuturor oamenilor de bine, ștergând numele lui Quintus Catulus — și ai sperat că statul va putea îndura toate acestea mai mult decât atât timp cât, alungată odată cu mine, era lipsită de aceste ziduri?

[138]

Așadar, pontifi, dacă nici cel căruia îi era permis nu a consacrat, nici ceea ce era îngăduit nu a consacrat, ce rost mai are să mă apuc acum să dovedesc și al treilea lucru pe care mi l-am propus — că nu a consacrat nici după regulile și formulele pe care le cer ceremoniile?

Am spus de la început că nu voi vorbi nimic despre cunoașterea voastră, nimic despre lucrurile sacre, nimic despre dreptul ascuns al pontifilor.

Ceea ce am discutat până acum despre dreptul consacrării nu a fost luat din vreo scriere ascunsă, ci din lucruri cunoscute de toți: din fapte săvârșite public de magistrați și aduse în fața colegiului, din hotărâri ale senatului, din lege.

Cele din interior însă vă aparțin vouă: ce trebuia spus, ce formule rostite, ce trebuia atins, ce ținut — acestea sunt lucruri de drept sacru.

[139]

Și chiar dacă s-ar dovedi că toate acestea au fost făcute cu știința lui Tiberius Coruncanius, despre care se spune că a fost un pontif foarte priceput, sau dacă acel Marcus Horatius Pulvillus — care, atunci când mulți încercau să-l împiedice din invidie prin pretexte religioase inventate, a rezistat și, cu o hotărâre neclintită, a consacrat Capitoliumul — ar fi fost în fruntea unei astfel de consacrări, totuși religia nu ar avea putere într-o faptă criminală.

Cu atât mai puțin trebuie să aibă valoare ceea ce se spune că a făcut un tânăr neexperimentat, un preot nou, adus de rugămințile surorii și de amenințările mamei sale — neștiutor, fără voie, fără colegi, fără cărți, fără autoritate, fără îndrumător, pe ascuns, cu mintea și limba șovăitoare.

Mai ales când acel om necurat și nelegiuit, dușman al tuturor religiilor, care, împotriva legii divine, fusese adesea femeie printre bărbați și bărbat printre femei, făcea acel lucru atât de grăbit și tulburat încât nici mintea, nici vocea, nici limba nu-i stăteau în loc.

 [140]

Aceste lucruri au fost atunci aduse înaintea voastră, pontifi, și, după ce au fost discutate de toți, s-a povestit cum acela a rostit și a făcut totul pe dos față de cum aveți voi consemnat în registre: cu formule inversate, cu semne de rău augur, corectându-se mereu pe sine, ezitând, temându-se, șovăind.

Ceea ce nu este deloc de mirare: într-o asemenea crimă și într-o asemenea nebunie, nici măcar îndrăzneala nu a avut loc să înăbușe teama.

Căci, dacă nu a existat vreodată vreun jefuitor atât de barbar și de crud încât, după ce ar fi jefuit templele, să se apuce apoi să consacre un altar pe vreun țărm pustiu, împins de vise sau de vreo superstiție, fără să se cutremure în suflet când era silit să împace prin rugăciuni o divinitate pe care o profanase prin crimă — atunci, cât de tulburată credeți că era mintea acestuia, jefuitor al tuturor templelor, al tuturor caselor și al întregii cetăți, când, pentru a ispăși atâtea fărădelegi, a consacrat în mod nelegiuit un singur altar?

[141]

Nu a putut în niciun fel — deși aroganța puterii îi ridicase sufletul și era înarmat cu o îndrăzneală incredibilă — să nu se prăbușească în acțiune și să nu greșească adesea, mai ales având acel pontif și „învățător” care era silit să învețe pe alții înainte de a fi învățat el însuși.

Mare este puterea, atât în voința zeilor nemuritori, cât și în însăși statul.

Zeii nemuritori, când au văzut că apărătorul și păzitorul templelor lor fusese alungat în mod nelegiuit, nu au vrut să se mute din templele lor în casa acestuia; și astfel îi tulburau mintea acestui nebun prin grijă și teamă.

Iar statul, deși fusese distrus odată cu mine, totuși se arăta înaintea ochilor distrugătorului său și, deja de atunci, încerca să se recupereze pe sine și pe mine din furia aprinsă și neîmblânzită a acestuia.

De aceea, ce este de mirare dacă acesta, tulburat de frică, împins de furie și aruncat înainte de crimă, nu a putut nici să urmeze ceremoniile stabilite, nici să rostească vreun cuvânt solemn?

[142]

Așadar, fiindcă lucrurile stau astfel, pontifi, întoarceți-vă acum gândurile de la această subtilă dezbatere a noastră către întreaga republică, pe care înainte o susțineați împreună cu mulți bărbați de seamă, iar în această cauză o susțineți numai voi, pe umerii voștri.

Asupra voastră apasă autoritatea neîntreruptă a întregului senat — pe care voi înșivă ați sprijinit-o întotdeauna în chip desăvârșit în cauza mea; asupra voastră apasă acea mișcare măreață a Italiei și adunarea municipiilor; asupra voastră apasă Câmpul lui Marte și glasul unit al tuturor centuriilor, al căror voi ați fost conducători și inițiatori; asupra voastră apasă toate asociațiile, toate ordinele sociale, toți cei care au sau măcar speră să aibă ceva bun — toți vor socoti că și-au încredințat vouă, ba chiar v-au recomandat, întreaga lor susținere și judecată în privința demnității mele.

 [143]

În cele din urmă, chiar zeii nemuritori, care ocrotesc această cetate și acest imperiu, pentru ca tuturor popoarelor și posterității să le fie limpede că eu am fost redat statului prin voință divină, mi se pare că tocmai de aceea au adus roadele întoarcerii și ale bucuriei mele înapoi sub autoritatea și judecata propriilor lor preoți.

Căci aceasta este întoarcerea mea, pontifi, aceasta este restaurarea: în casă, în locuință, în altare, în vetre, în zeii penates — recuperarea lor.

Dacă acela a smuls cu mâinile sale nelegiuite acoperișul și locuința lor și, cu consulii drept conducători, ca și cum cetatea ar fi fost cucerită, a socotit că trebuie distrusă tocmai această casă, ca pe a celui mai aprig apărător, atunci acei zei penates și zeii mei de familie vor fi, prin voi, readuși în casa mea împreună cu mine.

[144]

De aceea, pe tine, Capitolinule — pe care poporul roman te-a numit Cel Mai Bun pentru binefacerile tale și Cel Mai Mare pentru puterea ta — și pe tine, Juno Regina, și pe tine, Minerva, păzitoarea cetății, care ai fost întotdeauna ajutoarea planurilor mele și martora ostenelilor mele, vă rog și vă implor;

și pe voi, cei care mai ales m-ați chemat înapoi și m-ați readus, din ale căror locuințe se naște această dispută a mea, pe voi vă invoc — zei penates ai patriei și ai familiei, care vegheați asupra acestei cetăți și a statului;

pe voi vă chem ca martori, eu care am alungat de la templele și sanctuarele voastre acea flacără nimicitoare și nelegiuită;

și pe tine, mamă Vesta, ale cărei preotese preacurate le-am apărat de furia și nebunia oamenilor și a cărei flacără veșnică nu am îngăduit să fie stinsă nici de sângele cetățenilor, nici amestecată cu incendiul întregii cetăți—

[145]

Pentru ca, dacă în acel moment aproape fatal pentru stat mi-am pus capul în joc pentru ceremoniile și templele voastre, în fața furiei și a armelor celor mai decăzuți cetățeni, și dacă, din nou, atunci când din cauza luptei mele se urmărea pieirea tuturor oamenilor de bine, v-am chemat ca martori, vouă m-am încredințat pe mine și pe ai mei și mi-am consacrat viața în această condiție: dacă, atât atunci, cât și mai înainte, în timpul consulului meu, lăsând deoparte toate avantajele, câștigurile și recompensele personale, prin grijă, gând și veghe, nu am urmărit nimic altceva decât salvarea concetățenilor mei, atunci să-mi fie îngăduit, odată statul restaurat, să mă bucur de el; dar dacă planurile mele nu ar fi fost de folos patriei, atunci să îndur o durere veșnică, smuls de lângă ai mei.

Această consacrare a vieții mele o voi socoti cu adevărat dovedită și împlinită abia atunci când voi fi readus în locuința mea.

[146]

Căci acum, pontifi, nu numai că sunt lipsit de casa despre care judecați, ci de întreaga cetate, în care se pare că am fost readus.

Căci cele mai frecventate și mai importante părți ale orașului privesc acel lucru nu ca pe un monument, ci ca pe o rană a patriei.

Iar dacă vedeți că eu evit acea priveliște ca pe ceva ce trebuie ocolit mai mult decât moartea însăși, vă rog să nu vreți ca acela, prin a cărui întoarcere ați crezut că statul va fi restaurat, să fie lipsit nu doar de podoabele demnității, ci și de folosirea orașului său natal.

Nu mă tulbură jefuirea bunurilor, nu distrugerea acoperișurilor, nu pustiirea proprietăților, nu prada luată cu cruzime de consuli din averea mea.

Pe toate acestea le-am socotit întotdeauna trecătoare și schimbătoare, nu daruri ale virtuții sau ale talentului, ci ale norocului și ale vremurilor; nu am considerat vreodată că trebuie dorită atât posesia și bogăția lor, cât folosirea lor cu măsură și răbdarea în lipsa lor.

 [147]

Căci, pentru folosul nostru personal, avem deja aproape stabilită o măsură a averii; iar copiilor noștri le vom lăsa un patrimoniu destul de însemnat prin numele părintesc și prin amintirea noastră.

Dar de casă — smulsă prin crimă, ocupată prin tâlhărie, și, sub pretext religios, ridicată într-un mod și mai nelegiuit decât a fost distrusă — nu pot să fiu lipsit fără cea mai mare rușine pentru stat, fără propria mea umilință și durere.

De aceea, dacă înțelegeți că întoarcerea mea este plăcută și binevenită zeilor nemuritori, senatului, poporului roman, întregii Italii, provinciilor, națiunilor străine și vouă înșivă — voi, care ați avut întotdeauna rolul și autoritatea principală în salvarea mea — vă rog și vă implor, pontifi, ca pe mine, pe care m-ați readus prin autoritatea, sprijinul și voturile voastre, acum — de vreme ce senatul astfel dorește — să mă așezați chiar prin mâinile voastre în locuința mea.

---

Cum s-a încheiat conflictul

După acest discurs și dezbaterile aferente, Marcus Tullius Cicero a obținut în cele din urmă ceea ce urmărea: casa sa a fost restituită, iar consacrarea impusă de Clodius a fost anulată.

În schimb, Publius Clodius Pulcher nu a suferit consecințe majore. Deși imaginea sa a fost afectată în anumite cercuri, el a rămas o figură politică activă și influentă în anii următori.

Conflictul dintre cei doi nu s-a încheiat aici, ci a continuat în forme tot mai violente în viața politică romană.

Întrebări frecvente despre discursul „Pro Domo Sua”

---