Soțiile lui Marcus Antonius – o tumultoasă viață amoroasă

Marcus Antonius a rămas în istorie ca o figură tragică și fascinantă în același timp. Întreaga lui viață este tumultoasă și capitolul sentimental nu a fost o exceptie, cu atât mai mult cu cât aspectul sentimental al vieții lui a fost cel ce l-a propulsat în categoria figurilor legendare ale istoriei antice.

Marcus Antonius a avut mai multe soții: Fadia, Antonia, Fulvia, Octavia și Cleopatra, fiecare influențându-i decisiv cariera politică și destinul.

Fadia

în Filipice, Cicero sugerează că Antonius, prima dată, a fost căsătorit cu o femeie pe nume Fadia, fiica unui libert bogat. „Socot că de aceea ai proferat insulta, – scrie Cicero ca răspuns la un discurs anterior al lui Antonius – ca să te recomanzi celor josnici, ca să-și aducă toți aminte ca ai fost ginerele unui libert și copiii tăi sunt nepoții lui Quintus Fabius, un libert si el. ” (1) O asemenea casatorie – daca s-a intamplat – ar fi fost privita ca inferioara dar s-ar fi putut explica si prin faptul ca Antonius avea nevoie de bani pentru a-si plati niste datorii foarte mari. Potrivit lui Cicero, Fadia și toți copiii ei au murit înainte de anul 44 i. Hr. Totuși această informație nu a putut fi verificată din altă parte, Cicero este singurul care pomenește despre această căsătorie.

Antonia

Prima soție oficială a fost verișoara lui, Antonia. Am povestit deja despre mama lui Marcus Antonius, descendentă a nobilei gente Iulia. Aceasta fusese fiica lui Lucius Julius Caesar, consul roman in anul 90 i. Hr. si sora lui Lucius Julius Caesar, politician si general roman, consul la anul 64 i.Hr., adept al lui Iulius Cezar.

Trebuie să spun că viața acestuia din urmă mi s-a părut chiar interesant de explorat și poate îi voi dedica o postare în viitor deși, probabil, sunt puțini cititori interesați de viața unui unchi al unui mare personaj istoric – căci cu asta a cam rămas în istorie. Totuși, la anul 55 î. Hr, anul în care căsătoria între cei doi verișori, Marcus Antonius și Antonia, are loc, această uniune era avantajoasă pentru mire și era destinată să îl ajute în cariera.

Rezultat al acestei uniuni ce a durat 7 ani a fost o fată, Antonia Prima.

In anul 47 i. Hr. are loc divorțul celor doi după ce Antoniu și-a acuzat soția de adulter cu Dolabella, ginerele lui Cicero. Despre acest episod din viața lui, Cicero vorbește în ditamai discursul în Senat, discurs adresat lui Marcus Antonius și împotriva lui, în același timp: „Ai repudiat-o pe fiica unchiului tău, pe vara ta deci, căutându-ți o altă partidă, ochită de mai înainte. Dar nu-i numai atât: ai invinuit de necinste pe cea mai cinstită femeie. Ce s-ar mai putea adăuga la acestea? Nu ai fost multumit cu atâta: la calendele lui ianuarie, într-o foarte populată ședință a senatului la care asista și unchiul tău (nota red. adică fratele tatălui lui Antonius),ai indrăznit să spui că ai motiv să-l urăști pe Dolabella pentru că ai aflat că a avut legături cu soția ta, fiica lui Caius Antonius.” (2)

Totuși, în ciuda vehemenței lui Cicero, este foarte posibil ca motivul divorțului să nu fi fost o totală invenție. Fiica lui Cicero a divorțat, de asemenea, în aceeași perioadă și, dacă e să înțelegem situația pe deplin, e important de precizat că Marcus Antonius era plecat mai tot timpul de acasă, situație în care soția lui petrecea excesiv de mult timp singură. Cert este că oratorul Cicero o descrie pe Antonia ca pe o femeie onorabilă și fără o reputație dubioasă.

Fulvia

Ce sugera Cicero mai sus, anume că Marcus Antonius a căutat motiv de despărțire de prima (oficială) soție pentru că deja plănuia o nouă căsătorie, pare foarte posibil, dat fiind faptul că nu s-a împlinit anul de la divorț, și Antoniu era deja căsătorit cu Fulvia.

Dar cine era noua lui soție?

Născută undeva între anul 76 – 74 î. Hr, fiica unui anume Marcus Fulvius Bambaius – poreclit Bâlbâitul -, Fulvia era o aristocrată ce făcea parte dintr-o veche, importantă familie romană de origine plebee. Interesant este că ea mai fusese căsătorită anterior de două ori, cu doi prieteni de tinerețe ai lui Antoniu.

Prima căsătorie a fost în anul 58 î. Hr. cu Publius Clodius Pulcher , caracterizat de Plutarh ca „cel mai îndrăzneț și mai netrebnic dintre demagogi” (Plutarch). Portretul lăsat de istorie primului soț nu este unul tocmai flatant: era considerat imoral, venal, scandalagiu, se impunea prin teroare în Roma, conducând agresive bande de bătăuși. Fulvia nu era considerată nevinovată de acțiunile soțului căci, potrivit zvonurilor vremii, cei doi erau pretutindeni împreună, ea știa foarte bine să își manipuleze soțul iar acesta părea dependent de influența ei. Împreună, au avut doi copii – pe Clodia (nascuta 57 – 56 i Hr.), devenită ulterior prima soție a lui Octavian, și un băiat, Publius Claudius Pulcher (născut intre 60 – 59).

În acea perioadă, Antonius era prieten cu soțul Fulviei, probabil se cunoscuseră printr-un alt prieten comun, un anume Curio, tovarășul cu care și-a petrecut cea mai mare parte a turbulentei sale adolescențe. Totuși, aceste amiciții nu erau lipsite de cutremure și trepidații. Cicero povestește, în a sale discursuri cunoscute sub numele de Filipice, despre un episod în care Marcus Antonius l-a fugărit cu sabia în mână pe primul soț al Fulviei, prin piața publică: „Ai afirmat că am plănuit uciderea lui Publius Clodius. Ce-ar fi zis lumea dacă el ar fi fost ucis atunci când tu l-ai urmărit prin piața cu sabia scoasă, în văzul poporului roman? Ai fi dus oare până la capăt crima, dacă el nu s-ar fi repezit pe scările unui librar, dosindu-se, zădărnicindu-ți astfel atacul?” Oricât ar suna de dramatică relatarea lui Cicero, episodul în cauză nu este decât un infim detaliu dintr-o viață tumultoasă, plină de jocuri de cărți, petreceri, băutură și femei, viața pe care Marcus Antonius, Curio si Clodius o trăiau împreună, făcând parte din acelați cerc de prieteni. Foarte posibil că, ocazional, se iscau și ceva conflicte la care poporul roman ajungea martor fără voie în plină stradă. Totuși, Marcus Antonius si Clodius au continuat să fie prieteni până la moartea celui din urmă, eveniment petrecut în anul 52 când primul soț al Fulviei este omorât sub loviturile găștii de bătăuși a rivalului sau, un anume Milo.

Appian povestește: „Clodius se întampla să vină de la țară călare când se întâlni cu Milo la Bovillæ. Au schimbat priviri ostile și au trecut unul pe lângă altul; dar unul din servitorii lui Milo l-a atacat pe Clodius, fie pentru că i s-a ordonat să o facă, fie pentru că dorea să-l ucida pe inamicul stăpânului, și îl injunghie pe la spate cu un pumnal. Servitorii lui Clodius l-au dus sângerând în cel mai apropiat han. Milo l-a urmat împreună cu servitorii lui și l-au terminat – fie că era încă viu sau deja mort, nu se știe – căci deși el a susținut că nici nu a sfătuit nici nu a ordonat uciderea, nici nu era dornic să plece lăsând treaba neterminată pentru că știa că va fi oricum acuzat. Când noutățile au început a circula la Roma, oamenii au fost uluiți și au petrecut noaptea în forum. Când s-a luminat de ziuă, cadavrul lui Clodius a fost expus pe scenă. Unii din tribuni și prietenii lui Clodius alături de o mare mulțime l-au cărat în casa senatului, fie pentru a i se aduce onoruri, fie ca un gest de insultare a Senatului pentru că ar fi fost complice la o asemenea faptă. Acolo, cei mai nesăbuiți au adunat bănci și scaune ale senatorilor și i-au făcut un rug funerar pe care l-au aprins, de la el casa senatului și alte clădiri din vecinătate au luat foc și au ars laolaltă cu corpul lui Clodius.”  Fulvia a făcut un adevărat spectacol în calitate de văduvă îndurerată, atât la funeraliile soțului cât și la procesul împotriva lui Milo, unde avocat al apărării a fost Cicero care, vorbind de acest asasinat, recunoaște că „cercetarea morții lui Clodius nu s-a făcut cu destulă prudență”.

In ciuda imaginii de văduvă neconsolată afișată la înmormântarea soțului, Fulvia se remărită relativ repede iar alesul era chiar prietenul primului soț, Caius Scribonius Curio, tribun al poporului în anul 50, unul din prietenii cei mai buni al lui Antonius și susținător al lui Cezar. Împreună au avut un copil, numit tot Gaius Scribonius Cario, care mai târziu va fi executat de Octavian, după bătălia de la Actium, pentru vina de a fi fost de partea lui Marcus Antonius. Dar și a doua căsătorie a fost de scurtă durată, Curio murind în anul 49, în Africa, în timpul unei bătălii. În această a doua căsătorie, ambițiile și influența Fulviei au crescut considerabil și femeia era mai hotărâtă ca niciodată să își mărească și să își conserve această putere.

Marcus Antonius

Ținând cont de această ambiție, nu e deloc surprinzător că, foarte curând, a pus ochii pe Marcus Antonius. Acesta fusese, încă din copilărie, prieten apropiat al primului și al celui de al doilea ei soț. Aceste alegeri matrimoniale ale Fulviei, în cadrul aceluiași cerc de prieteni, nu au rămas neobservate și au dat prilej multor bârfe în forul roman. Cicero, foarte fericit să propage diverse bârfe personale dacă acestea îi puteau folosi în atacuri politice, chiar a sugerat că Fulvia era o femeie fatală bărbaților din viața ei și că al doilea soț, Curio, și Antonius, al treilea, i-au fost amanți încă de pe vremea când trăia soțul prim – un zvon care, deși nu de neexclus, era foarte probabil neadevărat.

La momentul căsătoriei cu Fulvia, în anul 47 î. Hr., Marcus Antonius era deja o figură importantă la Roma, mâna dreaptă a lui Cezar. Spre indignarea opiniei publice romane, cei doi soți abia căsătoriți achiziționaseră la licitație casa generalului Pompei, unde se și instalară imediat, ducând o viață ostentativa de lux și petreceri. Ca și soții anteriori, Marcus Antonius pare subjugat de influența soției dar, în același timp, era bârfit și acuzat – de dușmanii politici – că frecventează stabilimente și personaje dubioase, având chiar amante comediene, considerate, în acea vreme, femei ușoare.

Acest tablou contradictoriu este specific imaginii lui Marcus Antonius – un general exemplar, curajos și cu sclipiri de geniu coexista în aceeași persoană cu o latură extrem de petrecăreață, afemeiată, insolentă și neserioasă. Marcus Antoniu reușea să îmbine într-un mod unic și neașteptat cele două laturi, având, în același timp, și un șarm unic. Era, în primul rând, un bărbat arătos. După cum povestea Plutarch, avea o statură nobilă, foarte masculină ce adesea era comparată cu figura lui Hercule din care Marcus Antonius însuși pretindea că se trage familia lui. Figura lui era atrăgătoare, amestecând plăcut în înfățisare o barbă deasă, un nas strâmb și o frunte lată. Pentru a accentua asemănarea cu Hercule, purta haine care să încurajeze acest tip de asociere: purta o sutană ce cobora până sub șolduri, la mijloc era încins cu o curea de care era atârnată o sabie purtată pe laterală iar pe deasupa avea o mantie ce îi acoperea umerii. Fulvia pare foarte îndrăgostită de el și, deși poate nu a făcut-o neapărat doar în interesul lui ci și pentru propria ascensiune pe care și-o dorea nespus, a activat cu disperare pentru a-i susține cauza și a-l avansa în elita conducătoare a Romei.

Alianța matrimonială a lui Antoniu cu Fulvia, considerată oarecum politică, avea și momentele ei de tandrețe romantică.

Astfel, după ce a învins în războiul din Spania, Cezar este întâmpinat în drumul spre Roma de Antonius cu care se întâlnește la Narbo (actualul Narbonne) în Galia de sud, călătorind împreună spre Roma. Ajuns în apropierea capitalei, Antonius scrise o scrisoare către Fulvia declarându-i dragoste și fidelitate eternă. Această scrisoare venea după o perioadă în care Marcus Antonius se afișase public cu o comediană pe care o prezentase tuturor (inclusiv mamei lui) drept soția lui. E de presupus că avusese loc și o ceartă cu Fulvia, poate și o despărțire. Oricum, noi doar putem ghici care era relația lor la acel moment. Înainte ca ceva irecuperabil să se întâmple, Antonius hotărăște (momentan) că venise momentul să nu mai fie neserios și să revină la soția lui. Plutarh povestește: “Îmbrăcându-se cu hainele unui sclav, Antonius s-a dus noaptea acasă şi, zicând că aduce Fulviei o scrisoare de la soţul ei, a fost introdus în camera ei cu capul acoperit. Fulvia plină de spaimă, mai înainte de a citi scrisoarea, l-a întrebat dacă Antonius trăieşte, iar el i-a întins scrisoarea în linişte; când ea începuse s-o citească, după ce o deschisese, a îmbrăţişat-o şi a sărutat-o“.

Bucurându-se de favorurile puternicului Cezar și aflat în influenta funcție de consul, viata lui Antonius și a familiei lui părea stabilă și cu perspective de prosperitate și succes. Familia lor păru să se consolideze prin nașterea micului Antonillus, poreclit de tatăl său Antyllus „Arcașul”, născut la anul 47, și Iullus Antonius, născut în anul 43 î. Hr.

Totul s-a schimbat însă dintr-o dată, dramatic, în urma asasinării lui Cezar.

Antonius, în această perioadă, încearcă să se stabilizeze ca lider al Romei dar poziția ii este subminată, nu doar de propriile greșeli dar și de reputația proastă a Fulviei. „N-am descoperit ceva în persoana ta vulgar sau josnic – i se adresa lui Antonius vestitul Cicero în cuvântarea I Filipice. Cu toate că se obișnuiește ca cei ai casei să reușeasca a corupe, totuși eu mă bazez pe tăria ta.” „Cei ai casei” la care face Cicero aluzie este Fulvia însăși, deja cunoscută pentru lăcomia, rapacitatea și pentru faptul că a încercat să profite de poziția soțului pentru a se îmbogăți și încercase acordarea guvernării unor provincii contra cost.

Situația post asasinare a lui Cezar, începea să devină periculoasă și imprevizibilă la Roma, așa încât Antonius împreună cu Fulvia se retrag la Brindisium unde aveau programat să se întâlnească cu legiunile Martia, legiunea a II-a, a IV-a și a XXXV-a.

Ajunși acolo, cuplul avu surpriza de a face față unor soldați nemultumiți si ațâțați de promisiunile mai mult decât generoase ale lui Octavian, tânărul nepot de soră al lui Cezar, fiu adoptiv și moștenitor la doar 18 ani al lui Cezar. În fața indisciplinei militare cu care se confrunta, Marcus Antonius nu ezită să ia măsuri drastice, ucigând tribuni militari chiar în fața soției cu scopul de a-și recupera autoritatea în fața soldaților. Cicero relatează întâmplarea, precizând că numărul morților s-ar fi ridicat undeva la 300 de oameni și că „sângele celor care mureau îi stropeau fața” Fulviei. Acum, să nu vă închipuiți că Fulvia era înfricoșată și uluită de situația din fața ochilor. Istoricii relatează cum, ea însăși, era mult mai nervoasă și agresivă în negocierile cu soldații decât Antonius, încercând să-i intimideze pe aceștia cu vociferari și blesteme urlate cu o voce isterică.

Situatia tot mai exploziva ce ameninta sa se transforme in razboi civil, acesta a fost insa evitat intrucat atat Antonius cat si Octavian si-au dat seama ca nu aveau nici un interes sa se razboiasca, mai ales ca amandoi aveau un scop comun, ascuns de restul lumii: razbunarea lui Cezar. In urma negocierilor, cei doi au cazut la pace, pentru moment cel putin, si incep sa actioneze impreuna intr-o alianta unita de dorinta de a-l razbuna pe Cezar. Din acest triumvirat fac parte Octavian, Marcus Antonius si Lepidus.

Comportamentul Fulviei după ce Marcus Antonius a ajuns unul din triumviri, i-a consolidat reputația de femeie crudă și avidă de putere. Si nu doar atât. Octavian tocmai se casatorise, ca parte a aliantei, cu fiica Fulviei cu primul sot, micuta Clodia, care avea la momentul casatoriei doar 12 ani. Noua pozitie alimenta aroganta Fulviei care se credea invulnerabila si de neoprit. Ei i se datoreaza un numar enorm de cetateni distrusi de prigoana ce se porni, uneori mureau cetateni pentru simplul fapt ca starneau cu vreo proprietate lacomia ei. Alteori a dat dovada de cruzime si lipsa de compasiune cand a inchis in nas usa, fara menajamente, multor femei de origine nobila venite la ea pentru a implora ajutor in a-si salva, in situatia tulbure politic, averile si sotii. Femeile, tratate atat de grosolan de Fulvia, au gasit in schimb protectie la sora lui Octavian, Octavia, si la mama lui Antonius, Iulia Antonia.

Insa fapta care a pus-o definitiv pe Fulvia in galeria personajelor infame ale istoriei, a fost tratamentul demn de un film horror al capului decapitat al faimosului orator Cicero. Acesta fusese executat prin decapitare de soldatii lui Marc Antoniu, capul și brațele retezate de corp au fost aduse la Roma.

Marcus Antonius si Octavian au plecat amandoi in Macedonia, in misiunea lor de fugarire a asasinilor si de razbunare a mortii lui Cezar. La Roma, Fulvia era in plin avant de preluare a puterii, pretinzand ca face acest lucru in numele sotului plecat. Lepidus, lasat sef la Roma, nu a putut face fata, in nici un fel, aprigei femei si ea a devenit conducator de facto al Romei. Nimeni, nici macar senatul, nu mai indraznea sa i se opuna si sa o opreasca. Sub influenta ei, fratele mai mic sotului, Lucius Antonius, a fost ales consul si amandoi au inceput sa conspire contra lui Octavian. Acesta a revenit la Roma, dupa victoria de la Phillipi, cu scopul de a improprietarii veteranii pentru a e asigura loialitatea. Nu actiona astfel de capul lui, era un plan convenit impreuna cu Marcus Antonius care, ca parte a planului, a plecat in Orient pentru a colecta sumele necesare cu care sa plateasca armata cu care deja castigasera contra ucigasilor lui Cezar. Ca o paranteza -in aceasta calatorie in Est o intalneste pe Cleopatra si se aprinde valvataia pasiunii amoroase care va rezulta cu nasterea celor doi gemeni.

Razboiul perusian

Cand Antoniu si Cleopatra isi sopteau cuvinte dulci in Egipt, Octavian revenit la Roma din Macedonia, intra in conflict cu Fulvia care era si soacra lui in acelasi timp. Motivul a fost legat de împroprietărirea veteranilor, misiunea pentru care Octavian și venise la Roma din start. Fulvia, realizând că aceste împroprietăriri îl făceau pe Octavian peste măsură de iubit în rândul armatei, incerca sa le amane pana la sosirea lui Antonius. Aceasta amanare i-a facut insa foarte nepopulari si, pe deasupra, Octavian a inceput si el sa fie extrem de nemultumit de situatie, invocand faptul ca i se promisesera de catre Fulvia si Antonius niste legiuni pe care nu le primise niciodata.

Apogeul conflictului intre cei doi a fost repudirea Clodiei pe care Octavian a trimis-o la mama ei, jurand ca nu s-a atins de ea si este inca fecioara. Infuriata de asemenea umilinta, Fulvia impreuna cu cumnatul Lucius Antonius incercara sa preia puterea in numele lui Marcus Antonius. Octavian, incercand sa nu-l implice direct pe Antonius in numele caruia pretindeau cei doi ca actioneaza, ii acuza public ca actioneaza impotriva vointei lui Antonius. Nu de alta dar Octavian era la Roma cu intentia sa improprietareasca veteranii ca parte a intelegerii cu Antonius. Acesta la randul lui urma se vina cu plata in bani tot pentru armata, bani dupa ce ii va fi strans in Orient.

Acesta improprietariri – sau mai degraba haosul provocat de ele – au adus ca efect de domino alte nemultumiri. Pentru a face rost de pamant pentru soldati, Octavian a expropiat multe terenuri particulare iar proprietarii acestia nemultumiti s-au alaturat partidei Fulviei si lui Lucius Antonius. Cireasa de pe tort a fost declansarea in aceeasi perioada a foametei, foamete cauzata de oprirea transporturilor de cereale spre Roma de catre fiul lui Pompei, Sextus Pompeius, ce stapanea in Sicilia. Foametea i-a starnit si pe militari iar Fulvia , atinsa de microbul puterii si mai hotarata ca niciodata, „se încinsese cu sabia, dădea cuvântul de ordine soldaţilor şi adesea le ţinea discursuri, în aşa fel, încât în această privinţă se lua la întrecere cu Octavianus“.

Totusi, aerul razboinic al Fulviei nu era egalat de vreun talent strategic. Agrippa reusi s-o blocheze foarte eficient in incercarea ei de a-l ajuta pe Lucius, mediocrul ei cumnat, baricadat in Perusia asediata de armata lui Agrippa. In imposibilitate de a-si ajuta aliatul, Fulvia, cu baza operationala aflata in Praeneste, asista neputincioasa la desfasurarea razboiului.

La acest punct, conflictul nu era doar unul politic ci si unul personal. Istoricii povestesc cum asediatorii incrustau insulte vulgare contra Fulviei pe proiectilele pe care apoi le trimiteau spre cetate. Toata aventura nu s-a terminat glorios pentru Fulvia, cetatea a cedat in luna februarie a anului 40 i. Hr. iar ambitiile si orgoliul Fulviei au suferit o prabusirea dramatica. Ea se puteau totusi considera norocoasa caci Octavian se arata marinimos si ii ingadui sa plece catre Asia Mica pentru a-l intalni pe Antonius ba, mai mult, i-a ingaduit sa aiba si o suita si o garda de onoare de 3000 de soldati care au dus-o la port si au imbarcat-o in corabia ce porni spre Asia Mica. Singurii care au avut de suferit de pe urma intregii situatii au fost nefericitii locuitori ai Perusiei care, din start se trezisera fara voia lor in mijlocul acelui razboi, iar acum sufera consecinte sub forma jafurilor si incendierii. Velleius incearca sa-l scape pe Octavian de vinovatia pentru ce s-a intamplat orasului, dand vina jafurilor pe seama soldatilor. „(…) crudul tratament al oamenilor din Perusia – ne spune el in a sa „Istoria romana” – a fost datorat mai degraba furiei soldatilor decat dorintei comandantului. Orasul a fost ars. Focul a fost inceput de Macedonicus, unul din conducatorii locului care, dupa ce si-a incendiat casa si bunurile, s-a injunghiat cu propria sabie si s-a aruncat in flacari.”

Intre timp, Antonius primise o scrisoare in Fenicia – unde se afla la acel moment – de la Fulvia. Aceasta, cu un ton lacrimogen, ii scria pe un ton patetic si incerca sa-l starneasca contra lui Octavian. Intr-o prima faza, strategia viclenei Fulvia a functionat, Marcus porni cu 200 de corabii catre Italia, decis, la inceput, sa-l infrunte pe nepotul lui Cezar.

Intr-o oprire in Grecia, Antionius afla insa de la cativa refugiati, intreaga istorie a conflictului dintre Fulvia si Octavian si realiza cat de aproape il adusese intrigile nevestei sale de un razboi absurd si inutil cu nepotul lui Cezar. Mai realiza ca Octavian a actionat in asa fel incat sa nu-l starneasca in nici un fel, astfel incat mania lui se reorienta spre sotia lui si spre sfatuitorii acesteia. Daca Marcus Antonius stia de vreun plan al celor doi contra lui Octavian, nu se stie si mie personal mi se pare improbabil desi nu e imposibil sa ma insel. Deindata ce afla intreaga poveste, Antonius scrie sotiei niste scrisori pline de reprosuri urmate de o apriga intalnire la Athena, intalnire plina de invinuiri si certuri violente in care numele Cleopatrei si asediul Perugiei au zburat ca ghiulele intre cei doi soti. Mania lui Antonius indreptata impotriva purtarii ei a afectata-o atat de mult pe Fulvia incat pare sa fi contribuit serios la moarte ei timpurie. Manioasa si ranita de acuzele lui Antonius, Fulvia se retrage la dupa cearta la Sicyone, unde, “supărată din pricina urii pe care i-o arătase Antonius, s-a îmbolnăvit şi şi-a agravat boala din cauza relei dispoziţii, căci Antonius n-a vizitat-o deloc în timpul bolii, aşa încât el este cauza morţii sale“(Appian).

Situatia era inca incordata intre Antonius si Octavian si amenintator, in aer plutea o atmosfera de razboi. Deindata ce muri insa Fulvia, ambele tabere rasuflara usurate, negura razboiului se risipi si cele doua tabere se grabira sa cada de acord ca toata vina pentru situatia incordata se datorase intrigilor acesteia.

La nici trei luni dupa moartea ei, Marcus Antonius incheia o casatorie politica cu sora lui Octavian, Octavia.

Octavia

Că a vrut să admită sau nu, moartea Fulviei în anul 40 î Hr s-a întâmplat la momentul ideal pentru Antoniu care s-a putut căsători imediat cu Octavia, sora lui Octavian, ca parte a împăcării cu acesta. Octavia se născuse la anul 69, fiica lui Gaius Octavius și a Atiei.

Primul ei sot a fost  Gaius Marcellus, prieten al lui Cicero si un opozant – la inceput – al avansarii lui Cezar. Cu Marcellus, Octavia a avut trei copii care au ajuns la maturitate – un baiat, Marcus Claudius Marcellus, si doua fete, Claudia Marcella Major si Claudia Marcella Minor. Rivalitatea inca de la inceputuri a sotului ei contra unchiului ei, Cezar, s-a accentuat cand, in anul 54 i H, Cezar a dorit ca Olivia sa divorteze pentru a se casatori cu Pompei caruia tocmai ii murise sotia Iulia, fiica lui Cezar. Cu alte cuvinte, Cezar urmarea din nou o consolidare a aliantei cu Pompei prin casatoria acestuia cu o ruda apropiata. Cuplul a refuzat divortul si Pompei a refuzat propunerea in casatorie. Dupa acest episod, e de inteles de ce Marcellus si-a manifestat o opozite si mai fatisa fata de unchiul sotiei, opozitie care probabil era dublata si de o serioasa antipatie reciproca la nivel personal.

In anul 50, fiind in influenta functie de consul, Marcellus a incercat sa scurteze functia lui Cezar de guvernator al Galiei cu doi ani, incercand sa-l faca pe acesta sa revina la Roma fara a fi insotit de armata. Cezar nu a raspuns apelului si a ignorat, de asemenea, presiunile facute de acesta pentru a demisiona. Tot Marcellus a obstructionat eforturile lui Cezar de a obtine un al doilea post de consul in absenta, pretextand ca acesta ar trebi sa revina la Roma daca vrea sa fie ales.

Totusi antipatia personala nu a fost atat de puternica cat Marcellus sa aprobe si sa participe la un conflict armat contra lui Cezar. Cand Cezar, in anul 49, a invadat Italia, Marcellus spre deosebire de unchiul si nepotul lui, nu a pornit o lupta armata contra lui Cezar si, prin urmare, acesta l-a iertat la randul lui pentru mai vechile conflicte. In anul 46, Marcellus are suficienta influenta in fata lui Cezar cat sa medieze cu acesta pentru intoarcerea din exilul din Mytilene al unui var de-al sau.

La 48 de ani, in anul 40, Marcellus moare iar la numai 5 luni dupa, Octavia se casatoreste cu Marcus Antonius. Casatoria a avut nevoie de aprobarea Senatului intrucat Octavia era deja gravida cu copilul sotului de curand decedat.

Desi a fost din start o casatorie aranjata din motive politice, Marcus Antonius si Octavia par sa aiba, la inceput, o relatie armonioasa. Ea il insoteste intre anii 40 – 36 in calatoriile lui in diverse provincii si au locuit impreuna in casa lui din Atena. Octavia este o prezenta feminina, o femeie impaciuitoare si cu mult tact si o mama constiincioasa atat pentru proprii copii nascuti din casatoria cu Marcellus, pentru copii lui Antonius cu Fulvia, Antyllus si Iullius, cat si pentru copiii nascuti din casatoria cu Antonius: doua fete, Antonia Major si Antonia Minor. Ea a actionat ca o forta impaciuitoare intre noul sot si frate. Octavian insusi asculta de ea chiar in dauna unor sfatuitori ca Agrippa sau Mecena.

Astfel in anul 37 i Hr, influenta ei a fost hotaratoare pentru Antonius si Octavian in decizia de a -si continua alianta, cei doi hotarand in prezenta unei Octavii gravide sa isi ofere suport reciproc in campaniile din Parthia si Sicilia.

Insa, dupa anul 36. toata relatia incepe sa se destrame.

Nu pare asa la inceput. Octavia, gravida fiind cu al doilea copil, ramane la Roma in timp ce Marcus Antonius pleaca in campania militara din Parthia. Cat timp este separat de sotia sa, Antonius se reintalneste in Est cu Cleopatra cu care mai avusese o aventura in anul 41, pe vremea casatoriei cu Fulvia. In urma acelei aventuri scurte rezultasera doi gemeni, Alexandru Helios si Cleopatra Selena.

Unii istorici pun abandonarea Octaviei si pe seama dezamagirii lui Antonius pentru lipsa unui sprijin militar din partea Romei contra parthilor dar acest motiv pare cumva exagerat.

Cand campania lui Antonius contra Parthiei din anul 35 a avut un rezultat dezastruos, loiala Octavia a alergat cat a putut de repede in sprijinul lui la Atena aducand cu sine trupe, provizii si bani. Ajunsa insa acolo, Octavia gaseste o scrisoare in care Antonius ii spune sa nu mai continue marsul cu trupele, refuzand, in fapt, ajutorul ei. In sinea lui, probabil Antonius deja decisese ca viitorul lui este alaturi de Cleopatra si de copiii ei, in indepartatul Est.

Un an mai tarziu, ruptura este si mai clara. In anul 34, in urma unui act politic cunoscut sub numele de donatiile din Alexandria, Marcus Antonius si Cleopatra imparteau, in fapt, titluri si teritorii pentru copiii Cleopatrei. Desi respectivele donatii nu erau menite sa fie un atac direct la Octavian, acesta s-a simtit direct lezat deoarece, in acel act, Caesarion a fost declarat urmas direct al lui Cezar.

Marcus si Octavia nu s-au mai revazut niciodata dupa aceea dar nu erau nici oficial divortati. Eventuala casatorie a lui Marcus Antonius cu Cleopatra nu era nici macar recunoscuta la Roma. Divortul a fost pronuntat in anul 32 i Hr cand Antoniu si Octavian erau in plin razboi. Ce a urmat, este un fapt istoric mult cunoscut, Marcus si Cleopatra pierd razboiul contra lui Octavian si se sinucid. Greu de stiut ce a fost in sufletul Octaviei in tot acest timp, cert este ca natura ei blanda si impaciuitoare a castigat in final. Cei care si-au pierdut viata in urma infrangerii parintilor lui au fost Cezarion si Antyllus, fiul lui Antonius si al Fulviei, care isi insotise tatal in ultimii ani, in Orient. Restul copiilor, inclusiv cei ai Cleopatrei cu Antonius, au ajuns la Octavia care i-a crescut in propria casa, alaturi de restul copiilor pe care ii avea deja in grija. Despre soarta copiilor Cleopatrei am scris deja aici.

Cleopatra

Cleopatra este ultima sotie a lui Antonius si el o recunoaste ca atare in 36 i Hr. Nu o sa dau aici prea multe detalii despre aceasta relatie, dat fiind ca aceasta poveste merita niste postari separate. E important de precizat totusi ca, de vreme ce ea era straina de neam pentru romani si Antoniu inca era casatorit cu Octavia, casatoria lui cu faraoana Egiptului nu a fost niciodata recunoscuta legal la Roma. E insa relatia care l-a propulsat pe Marcus Antonius in galeria personajelor legendare ale lumii antice. Ei au avut trei copii impreuna si au ramas casatoriti pana la sinuciderea lui petrecuta dupa infrangerea de la Actium.

Despre dragostea dintre Antoniu si Cleopatra, gasiti povestea aici 🡻

Antonius si Cleopatra – debutul unei mari iubiri

Antonius si Cleopatra – reintalnirea

Antonius si Cleopatra – a treia parte

Antonius si Cleopatra – Actium

Antonius si Cleopatra – post-Actium

Antonius si Cleopatra – moartea lui Antonius

Întrebări frecvente

Bibliografie

(1) Marcus Tullius Cicero – „Filipice – discursuri impotriva lui Marcus Antonius”, Editura pentru literatura universala, traducerea Dumitru Craciun, Bucuresti, 1968

(2) Plutarch, „Viata lui Marcus Antonius” – editie online, engleza

Appian „The Civil Wars” – Horace White. London. MACMILLAN AND CO., LTD. 1899. – cartea a II-a