Marcus Antonius – deznadejdea finala (episod 15)

Declinul puterii lui Marcus Antonius, dupa batalia de la Actium, devine tot mai accentuat.

Urmarile imediate ale fugii de la Actium

Trei zile ne spune Plutarch ca a durat supararea lui Antoniu dupa….. plecarea de la Actium. Este greu de spus care a fost planul initial al bataliei, ce a mers rau si care a fost motivul acestei teribile suparari ce il stapanea. Teoretic, chiar daca noi stim ca pentru el, asta a fost inceputul sfarsitului, la fata locului inca nu parea deloc asa. Insasi faptul ca reusise sa iasa din blocada putea fi considerata o victorie. Teoretic.

Ambele flote avusesera pierderi dar Antoniu inca mai avea o treime din flota iar din tezaurul Cleopatrei nu pierduse nici o moneda. Mai aveau si armata terestra condusa de Canidius care primise comanda sa plece spre est, indiferent de rezultatul bataliei. Insasi aceasta comanda ne face sa credem ca fuga sau…(sa nu fim duri) retragerea facea parte dintr-un plan initial a carei coerenta noua ne scapa din negura istoriei.

Intr-un fel, poate fi inteles. Armata lui Antonius trecuse printr-o perioada de lipsuri si de boala. Malaria, se pare, facuse ravagii in randul soldatilor sai. Din acest punct de vedere, se poate intelege de ce un plan initial cuprindea si o retragere atat a flotei cat si a armatei terestre pe principiul “fuga e rusinoasa dar sanatoasa”. Dar, cum se intampla de multe ori, socoteala din targ nu se potriveste cu cea de acasa. Cu alte cuvinte, la fata focului, fuga Cleopatrei si, mai ales, a lui Antoniu in mijlocul bataliei a picat cum nu se poate mai prost, nu atat din punct de vedere militar cat din punct de vedere a reputatiei, onoarei si imaginii lui.

E destul de cert ca fuga Cleopatrei l-a luat prin surprindere pe insusi Antonius. Se prea poate ca aceasta retragere sa fi fost planificata initial sa fie facuta la un semnal dat de Antoniu intr-un moment ales de el al bataliei. Dar Cleopatra, panicata sa se vada in mijlocul luptei, n-a mai tinut cont de nici un plan si, deindata ce a vazut o cat de mica oportunitate de a scapa, si-a pornit fuga in plina viteza fara a mai tine cont de nimic altceva. Antonius setat pe o idee initiala de retragere, a facut mari eforturi de a o ajunge din urma pe Cleopatra dar, din reactia lui ulterioara, de suparare, putem intui ca el realiza sau (poate) simtea ca nu este momentul propice de a pleca. Poate Cleopatra nu a respectat un plan in care momentul fugii era stabilit la semnalul lui Antoniu. Destul de sigur este ca Antoniu in persoana ar fi trebuit sa stea si sa lupte indiferent de miscarile Cleopatrei. Prin fuga lui bezmetica dupa nava iubitei, Antoniu si-a pierdut toata prestanta si respectul soldatilor sai. Si asta a fost cu adevarata dezastruos pentru el, dupa cum singur va constata intr-un viitor nu foarte indepartat.

La un soc initial, soldatii lui Antonius nu putura crede ca al lor comandant pleaca in mijlocul bataliei si nu mai revine. Cand soldatii din flota lui au realizat ca fuga lui este reala, au rezistat o vreme pana cand navele lor au fost rasturnate de un vant puternic. O parte din nave au ales sa se predea lui Agrippa. Intr-un final, cu totul, Agrippa si Octavian au confiscat nici mai mult nici mai putin de 300 de nave – cifra e data de Plutarch din insasi memoriile lui Augustus.

Armata terestra, la randul ei, nici nu a schitat vreun gest de a respecta instructiunile initiale de a pleca spre est.

“Mulți l-au văzut pe Antonius fugind, și totuși cu greu ar fi putut crede că el, care avea nouăsprezece legiuni întregi pe uscat și douăsprezece mii de călăreți pe malul mării, i-ar fi părăsit și ar fi fugit atât de laș” – ne povesteste Plutarch. Cu alte cuvinte, poate cum singur a intuit de la un punct, impactul fugii lui asupra soldatilor lui a fost ravasitor. Nu le venea sa creada ca fusesera abandonati in asa maniera de comandantul lor si, pentru un timp, pastrara o licarire de speranta. Tot Plutarch ne spune ca: “soldații lui încă îl doreau și sperau mereu că va veni într-un fel sau altul la ei. Mai mult, ei s-au arătat atât de viteji și de credincioși față de el, încât, după ce au știut cu siguranță că a fugit, au asteptat șapte zile.”

Tradarea pe care ei trebuie sa o fi simtit, trebuie sa fi fost devastatoare. Dupa sapte zile de asteptare a unui semn din partea lui Antonius, au trimis un mesaj lui Octavian, propunandu-i o intelegere. Toti, in corpore, erau de acord sa schimbe tabara daca Octavian este de acord sa imparta prada cu ei, chiar daca, tehnic vorbind, ei erau in tabara perdanta. Octavian fu de acord.

Ce anume pare sa fi declansat schimbarea opiniei soldatilor dupa sapte zile de astepare, este faptul ca seful lor, Publius Canidius Crassus, locotenentul lui Antonius, i-a părăsit, pe furis, in miez de noapte, militarii trezindu-se, dintr-o data, lipsiți cu totul de conducători.

Dupa Actium…

Ajungand corabiile egiptene pe la capul Matapan (in antichitate, capul Taenarum), dupa trei zile de suparare, avu loc marea impacare. Plutarch ne povesteste cum“femeile Cleopatrei” au mijlocit o impacare intre cei doi “să vorbească împreună, iar apoi să cineze și să se culce împreună”.

Avura loc apoi niste intalniri cu simpatizanti – cei mai multi dintre acestia erau negustori greci si prieteni. O parte din acesti prieteni asistasera la batalia de la Actium si “i-au adus vestea că armata lui pe mare a fost răsturnată dar că presupuneau că armata de pe uscat era încă întreaga”. Vorbim aici de acea perioada de sapte zile cat soldatii lui l-au asteptat sa revina. Plutarch e spune ca Antonius a trimis mesaj la Canidius să se întoarcă cu armata sa în Asia, traversand pe lângă Macedonia. Pentru ce Canidius a ales sa plece in miez de noapte, abandonand armata, este greu de spus si de reconstituit. Poate mesajul de la Antonius nici nu a fost primit sau, poate, moralul soldatilor era atat de cazut incat Canidius nu a vrut sa-si mai asume teribila sarcina de sustinere a moralului trupelor. Cert este ca, spre deosebire de soldatii lui care au negociat si au obtinut iertarea si niste beneficii cu Octavian, Canidius va fi executat mai tarziu pentru tradare de noul invingator.

Reconsiderandu-si optiunile pentru el însuși si familia lui, Antonius hotări retragerea în Africa și iși sfatui si prietenii să se salveze fiecare cum poate. Sustinatorii – ne spune Plutarch – nici nu se gandeau sa-l părăseasca dar o facura la insistentele lui. Plutarch ne spune in mod deosebit de un anume Teofil, guvernator al Corintului si tata al unui anume Hiparh, de care Antonius era foarte apropiat. Acestuia Antonius i-a scris personal, transmitandu-i ca îi va ajuta să se ascundă într-un loc sigur până când va incheia pacea cu Octavian. Ce nu stia insa Antonius, era ca tocmai Teofil si Hiparh au fost printre primii care l-au abandonat si au incheiat o intelegere cu Octavian, intelegere datorita careia s-au putut retrage sa traiasca linistiti la Corint.

Optiuni si alternative

Este imposibil de aflat ce discutii au avut loc intre Antonius si Cleopatra in timp ce calatoreau pe mare, catre Egipt.

Ce stim cat de cat, dand crezare relatarii lui Plutarch, este ca, sosind în Libia, in cetatea Paraetonium (actualul port Mersa Matruh), la 250 km est de Alexandria, Antonius s-a despartit de Cleopatra pe care a trimis-o înainte, spre Egipt. El insusi a preferat sa ramana pe loc singuratic, avand alaturi doar doi prietenii alaturi de care a facut lungi plimbari in zilele urmatoare. Acesti prieteni erau amandoi oratori, unul dintre ei era grec, pe numele sau Aristocrate, iar celălalt un roman pe nume Lucius care i se predase lui Antonius de bunavoie dupa batalia de la Philippi si fusese iertat de acesta, devenind foarte buni prieteni pentru tot restul vietii. Privind la peisajul de mai jos, cadrul natural in care cei trei prieteni isi faceau plimbarile, putem sa ne inchipuim lejer ca Antonius simtea o nevoie acuta de liniste si reculegere.

Insa, in realitate, putine sanse de liniste existau. Pe plan politic, existau tot felul de realinieri de aliante pe care Antonius nu le putea ignora. Astfel, ne relateaza Plutarch, cand “Antonius a auzit că cel căruia îi încredințase stăpânirea Libiei și căruia îi încredințase acolo stăpânirea armatei sale, a cedat lui Cezar, a fost innebunit încât s-ar fi ucis de mânie. Prietenii lui din jur i s-au împotrivit și l-au ferit de el (insusi)”.

Fuga lui rusinoasa dupa Cleopatra, abandonandu-si armata in mijlocul bataliei, ajunsese la urechile celor 20.000 de soldati ce stationau in Libia si acestia il sanctionara, refuzand, pur si simplu, sa-i mai asculte ordinele. Criza de furie a lui Antonius care, practic, se putea sfarsi intr-o sinucidere pe loc de nu l-ar fi oprit prietenii, arata tumultul sufletesc care il stapanea dupa ce simtise din start ca fuga de la Actium fusese o mare greseala. Acum insa realiza ca prin acea fuga pierduse mult mai mult decat o simpla btalie, ci practic pierduse sprijinul si increderea soldatilor sai. Cu alte cuvinte, dintr-o singura actiune, a pierdut 70.000 de oameni nu intr-o simpla batalie, ci datorita faptului ca acestia s-au simtit tradati de el. Batalia de la Actium nu fusese una decisiva in sine dar urmarile ei categoric au fost catastrofale pentru autoritatea lui Antonius.

Viata continua… pentru o perioada

Revenind la Alexandria, Antonius o gasi pe Cleopatra, facand niste planuri indraznete de a-si trece corăbiile peste uscat pana la Marea Rosie “pentru ca atunci când corăbiile ei ajung în golful Arabiei, să-și ducă acolo tot aurul și argintul” și planuind o cale de scapare spre estul indepartat “pentru a scăpa de pericolul și robia acestui război”. Din aceste planuri, practic vedem ca cei doi isi dadeau seama de situatia critica in care se aflau. Flota Cleopatrei in Marea Mediterana era inutila dar, daca reusea, sa o relocheze in Marea Rosie, situatia se putea imbunatati brusc pentru ca acolo puteau la modul cel mai serios sa taie legaturile de comert ale estul cu lumea romana. Cleopatra credea ca Octavian va fi dispus la negocieri si, chiar de acesta ar refuza, ea, Antonius si copiii lor puteau scapa, fugind spre est, spre India. Cu alte cuvinte, Cleopatra se gandea la modalitati nu de a ramane stapana in Egipt, ci de a supravietui ca simpli muritori, niste bogati fugari, stabilindu-se undeva in indepartatul Orient unde insusi Alexandru cel Mare fusese nevoit sa abandoneze inaintarea.

Incercari de negociere se purtau acum tot timpul. Plutarch ne povesteste: “au trimis ambasadori la Octavius ​​Cezar în Asia, Cleopatra cerând regatul Egiptului pentru copiii lor, iar Antonius rugându-se să i se permită să trăiască la Atena ca un om particular, dacă Cezar nu l-ar lăsa să rămână în Egipt. Și pentru că nu aveau alți oameni de preț în jurul lor, pentru că unii au fugit, iar în cei care au rămas nu se încredeau prea mult, au fost siliți să trimită pe Eufroniu, profesorul copiilor lor.”

Octavian. la randul lui, incerca prin diverse negocieri sa creeze probleme in relatia lui Antonius cu Cleopatra. Astfel, “Cezar nu a acceptat cererile lui Antonius” in schimb Cleopatrei “nu i-ar refuza nimic rezonabil” daca ar accepta “fie să-l omoare pe Antonius, fie să-l alunge din țara ei”.

Mai mult chiar, Octavian trimise ca emisar Cleopatrei pe un anume Thyreus, “bărbat foarte înțelept și prevăzător” cu care Cleopatra avea o relatie de amicitie atat de apropiata incat starni gelozia lui Antonius care, nici mai mult nici mai putin, “l-a făcut să fie luat și biciuit și l-a trimis astfel la Cezar”.

Destul de clar, increderea lui Antoniu in Cleopatra nu era foarte puternica. In mai multe randuri isvoarele istorice relateaza cum o suspecteaza de joc dublu, in ciuda faptului ca ea se straduie mereu sa ii dovedeasca buna ei credinta.

Cu motiv sau nu, mai aveau cate o licarire de speranta. “Antonius credea că armata lui pe uscat pe care a lăsat-o la Actium era încă întreagă” si, prin urmare, o convinse pe Cleopatra sa renunte la planurile ei de relocare a flotei in Marea Rosie. Ceea ce nu sunt deloc sigura ca a fost neaparat un lucru bun, optiunea de a scapa prin Marea Arabiei este foarte posibil sa fi fost un plan mai bun decat parea la prima vedere.

Dar, ca sa fim corecti, nu doar Antonius contribuise la abandonarea planului. Cleopatra oricum pornise la indeplinirea indraznetei idei. Dupa ce a adunat toata forta si oamenii necesari unei asemenea intreprinderi, incepu tragerea primului grup de nave peste uscat, pe la jumatatea traseului, convoiul fu atacat de calareti arabi pe camile. Acestia erau nabateenii care locuiau în preajma orașului Petra, si care, vazand miscarile oamenilor Cleopatrei, i-au atacat si ucis oamenii intr-o împresurare nimicitoare, dand foc cu acest prilej si primeloe corăbii deja trase pe uscat.

Dar poate va intrebati de ce au facut-o. Regatele din regiune fusesera de mult nemultumite de reorganizarea si reformele facute de Marcus Antonius in Orient iar acum gasira prilejul perfect de a se razbuna. Da, tot acest atac era plata nabateeniilor pentru politica lui Antonius pe care ei o considerasera paguboasa la adresa lor. Nu strica sa mentionam si ca nabateenii trecusera cu ceva luni inainte de partea lui Octavian, asa ca nu aveau a se teme in nici un fel de vreo consecinta din partea acestuia. Ba chiar dimpotriva, acest atac putea fi interpretat ca un gest de prietenie pentru conducatorul Romei.

Curand, Antonius afla de o noua defectiune intre aliati. Regele Irod al Iudeii a schimbat tabara si, nu doar ca a trecut de partea lui Octavian, ci a facut eforturi evidente in a-l sustine pe acesta din urma cu provizii pentru armata cu care Octavian trecea prin provinciile lui.

In toata framantarea regionala si tot in aceeasi perioada, Armenia s-a reintors la veche alianta cu Parthia. Aceasta era o ultima lovitura care ii arata lui Antonius ca eforturile lui de dominare a estului din ultimii 10 ani si toata campania sa plina de sacrificii din Parthia, nu mai aveau la acest moment nici o importanta. Munca lui de 10 ani era risipita in vant si el nu putea face nimic sa opreasca pentru a indrepta situatia.

Foarte probabil, psihicul lui alunca usor usor in deprimare si disperare. Stim ca a părăsit palatul Cleopatrei și compania prietenilor săi și s-a mutat intr-o casă langa mare, lângă insula Pharos unde se afla farul din Alexandria. Acolo a dus pentru o perioada o viata de pustnic, comparandu-se pe sine cu Timon al Atenei, “pentru că i s-a oferit același rău, care i-a fost oferit mai înainte lui Timon”. Chiar si-a botezat mica locuinta in care statea Timoneon. Se considera tradat de cei carora le facuse bine, era supărat pe toata lumea și nu mai avea încredere în nimeni. Aparent – ne spune Plutarch – “părea că era mulțumit să renunțe la toată speranța lui și, astfel, să scape de toate grijile și necazurile sale.”

Dar deja il cunoastem prea bine pe Antonius ca sa credem ca va rezista in acest stil de viata prea mult. Dupa o vreme nu a mai rezistat si și-a părăsit casa singuratică pe care a construit-o lângă mare, revenind alaturi de Cleopatra, în palatul ei regal. Unde au inceput o perioada de sarbatoriri si banchete, parca realizand ca sfarsitul e aproape si altceva nu mai pot face. Sunt pareri potrivit carora Antonius, la acel moment, refuza sa vada realitatea dar, dupa parerea mea, el era pe deplin constient doar ca, adesea, cand nu era in faza de deprimare, alegea sa ignore situatia reala si sa incerce sa traiasca ca si cum nimic rau nu se intampla. Si ce alta metoda mai buna stia Antonius sa uite de toate decat petrecerile si bautura? Asa ca dadu multe petreceri. Orice prilej era bun pentru un nou banchet. Una din petreceri a facut-o in cinstea lui Caesarion, fiul lui Iulius Cezar și al Cleopatrei, pentru ca acesta să fie înscris, după obiceiurile romanilor, în numărul tinerilor. O alta petrecere a dat-o in cinstea lui Antyllus, fiul său cel mare si al fostei sotii, Fulvia.

Plutarch ne spune ca “s-a ținut mare ospăț și dans în Alexandria multe zile împreună”. Dar de faptul ca erau constienti de situatia reala ne putem da seama din faptul ca au renuntat la o fosta ….confrerie de petrecere numita Amimetobion (a bautorilor) și au înființat o alta, pe care au numit-o Synapothanumenon care se traduce drept “ordinul și acordul celor care vor muri împreună”. Aceasta a doua confrerie depasea cu mult petrecerile în somptuozitate și cheltuieli fata de anterioara confrerie. Prietenii lor au aderat cu totii la noua grupare și organizau, pe rand, mari petreceri unii la alții, fiecare din confrerie, când îi venea rândul, ospătand toată gramada de prieteni. Antonius insusi si Cleopatra, la finalul fiecarui banchet opulent ce incepu a se petrece seara de seara, isi incarcau oaspetii cu aur si cadouri scumpe inainte de plecare.

In cautarea unor solutii

Ca sa fim sinceri, petrecerile nu erau singura cale prin care cei doi incercau sa faca fata situatiei. Antonius a trimis lui Octavian cateva oferte de pace la care acesta nu a raspuns niciodata.  I-au trimis chiar si o mare suma de bani pe post de mita. Octavian pastra banii dar tot nu dadu raspuns.

Cand deveni evident ca Octavian inainta hotarat catre Egipt, Antonius isi conduse soldatii in cateva incursiuni militare menite a-l incetini pe dusman. Rezultatele acestor incursiuni erau insa departe de a fi hotaratoare: cateva mici victorii in est, cateva mici infrangeri in vest erau insignifiante ca importanta in fata adevaratei amenintari reprezentate de armata lui Octavian.

Pe 31 iulie, cand Antonius a revenit la Alexandria, Octavian era si el la portile orasului.  

Bibliografie

Plutarch, “Viata lui Marcus Antonius”, editie online in engleza

Dio Cassius “Istoria romana” – editie online in limba engleza

Paolo de Ruggiero – “Mark Antony, A Plain Blunt Man” – editura Pen & Sword Books Ltd, 2013

Patricia Southern – “Mark Antony: A Life” – editura Amberley Publishing, 2012