Marcus Antonius: ucenicia armelor (episod 3)

Dupa o copilarie si o adolescenta tumultoase si pline de neprevazut, Marcus Antonius reuseste sa-si gaseasca mai mult accidental menirea si talentul natural: armata.

Va povesteam in postarea trecuta cum Marcus Antonius, in incercarea de a scapa de niste datorii foarte mari si, poate, de alte complicatii ale vietii sale agitate, merge in anul 59 i. Hr. in Grecia cu scopul marturisit de a studia filozofia si oratoria. La un an dupa, in urma intalnirii din Grecia cu Aulus Gabinius, noul legat roman catre Siria si protejat politic al generalului Pompei, Marcus Antonius se lasa convins sa se alature armatei conduse de acesta ca sef al cavaleriei.

Nu o sa insist aici in a vorbi despre Siria acelui moment istoric. Ma limitez a va preciza doua detalii mai semnificative. In primul rand, va las mai jos spre consultare harta de mai jos unde puteti vedea amplasarea geografica a Siriei. Imaginea de mai jos o are ca autoare pe
Renato de carvalho ferreira, CC BY-SA 3.0, via Wikimedia Commons si a fost publicata pe wikipedia.org, fara ca eu sa-i adaug modificari de nici un fel.

In al doilea rand, nu e deloc de ignorat ca, la acel moment, Siria devenise provincie romana de mai putin de 10 ani, mai precis in anul 64 i. Hr. anexare facuta de generalul Pompei, adica exact protectorul politic al lui Gabinius.

Acestea fiind precizate, revenim la personajul nostru, tanarul Marcus Antonius, proaspat membru al armatei Republicii Romane, dornic să-si dovedească nu doar inteligenta si curajul native dar si uimitoarele abilitati tactice si de strategie pe care, pana la acel moment, nu avusese prilejul sa le demostreze. El a descoperit – probabil cu surprindere – ca viata de armata i se potrivea ca o manusa si ca in acest mediu avea cele mai multe sanse sa isi facă un nume si sa dobandeasca ascensiunea politica si sociala mult dorite.

Primul pas a fost dobandirea respectului si loialitatii din partea soldatilor armatei, lucru nu tocmai usor de obtinut. A reusit acest lucru, nu doar prin indubitabile calitati de lider militar si imaginatie tactica dar si calitati umane cum era generozitatea sau loialitatea. Dupa cum Plutarch spunea, Marcus Antonius “dadea tot soldatilor si nu pastra nimic pentru sine.” Ba“a fost vazut ca un om valoros de catre soldatii romani. Mai mult, lucruri care par intolerabile la alti oameni – cum ar fi sa se laude tot timpul, sa glumeasca cu unul sau cu altul, sa bea ca un om bun cu toata lumea, sa stea cu soldatii cand iau masa si sa manance si sa bea cu soldatii – toate acestea il faceau popular iar soldatii il doreau printre ei”.

Infrangerea lui Aristobul al II-lea al Iudeei

Prima sarcina militara in care s-a facut remarcat a fost infrangerea iudeului hasmonean Aristobul al II-lea.

Cateva premize geo-politice

Nu o sa intru in detaliile conflictului pe care Marcus Antonius fusese trimis sa-l rezolve. Doar pentru a intelege contextul, trebuie precizat ca Aristobul era membru al dinastiei hasmoneene, aceeasi dinastie al carei reprezentanta este, 20 de ani mai tarziu, Mariamne, sotia faimosului Irod cel Mare. Aristobul era fiu al regelui Iudeei, Alexandru Ianai si al sotiei Salomeea Alexandra, si mai avea un frate mai mare pe nume Ioan Hircan, cunoscut in istorie drept Ioan Hircan al II-lea.

La moartea regelui Alexandru, succesori au fost numiti sotia Salomeea si fiul Hircan. Salomeea s-a dovedit un lider priceput si capabil sa tina lucrurile sub control. Dupa moartea reginei insa, cei doi frati au inceput sa se lupte pentru putere. Mai precis, inca din timpul vietii reginei, Aristobul facea pregatiri sustinute pentru o uzurpare ulterioara a domniei fratelui sau. Cu un fel de intuitie a ce urma sa se intample, Salomeea a incercat sa-l redirectioneze in expeditii militare in afara tarii, contra Egiptului. Cand aceste expeditii au esuat, Aristobul si-a reluat si mai indarjit intrigile politice. Cand era pe punctul de a porni un razboi contra reginei Salomeea, aceasta a murit iar Aristobul si-a indreptat actiunile agresive contra fratelui sau, mostenitorul de drept al tronului. Acesta porneste intr-o expeditie contra fratelui rebel si are loc o confruntare la Ierihon, confruntare din care Hircan iasa invins din cauza dezertarii unei parti a armatei sale in favoarea fratelui sau. Hircan renunta la tron dar, mai tarziu, convins ca Aristobul ii planuieste moartea, cheama in ajutor pe nabateeni. Acestia vin si asediaza Ierusalimul timp de mai multe luni. Acesta este momentul in care in scena apar romanii. Scaurus, adjunct al lui Pompei, stimulat si de un bonus banesc oferit de Aristobul, ii ia aparea acestuia in conflictul cu Hircan si aliatii acestuia, nabateenii, si il ajuta sa castige razboiul.

In anul 63 i. Hr., insusi Pompei devine arbitrul fortelor politice palestiniene iar generalul roman decide in favoarea lui Hircan si, in urma mai multor batalii, il captureaza pe Aristobul si pe cei doi fii ai sai, Alexandru si Antigon.

Marcus Antonius versus Aristobul

In anul 57 i. Hr., Aristobul evadeaza si, dornic de razbunare, incepe sa instige la revolta evreii împotriva Romei. Aulus Gabinius il forteaza la o retragere catre cetatea Maherus. Gabinius incredinteaza lui Marcus Antonius un numar mic de oameni cu care acesta , cu tenacitate, il urmareste, ii invinge oastea si il captureaza laolalta pe Aristobul si pe fiul lui. Modul precis si eficient in care a indeplinit misiunea l-au aratat pe tanarul Marcus Antonius ca pe un promitator lider militar in ascensiune.

Operatiunea Egipt

Curând după acel succes, o noua provocare apare. Faraonul detronat Ptolemeu al XII-lea il cauta pe Gabinius cu rugamintea de a-l ajuta sa isi recupereze tronul.

Sa o spunem clar: Ptolemeu mai avusese contacte anterioare cu romanii si existase chiar o disputa cu acestia. Deloc surprinzator pentru ambitiile lor, romanii au luat chiar in discutie anexarea Egiptului ca provincie romana inca din anii 60 i. Hr. In anul 59 i. Hr., Ptolemeu a obtinut in sfarsit recunoasterea acestora dar nu inainte de a plati atat lui Iulius Cezar cat si lui Pompei o …sa zicem…contributie baneasca – in fapt, un fel de mita in valoare de 6000 de talanti.

Un an mai tarziu insa, scapa din nou situatia de sub control si e nevoit sa plece in exil. Trei ani mai tarziu, iata-l aparand in fata lui Gabinius cu niste scrisori din partea lui Pompei si solicitandu-i ajutorul pentru a se intoarce pe tron. Gabinius ezita, mai ales ca majoritatea capitanilor lui nu sustineau o asemenea interventie. Legalitatea unei asemenea intreprinderi era discutabila si riscanta politic, mai ales in cazul unui eventual esec. Ptolemeu insista si mai tare plusand si cu o consistenta suma de 10.000 de talanti.

Printre cei ce sustineau in anturajul lui Gabinius campania in Egipt era si Marcus Antonius al carui apetit pentru aventuri si campanii militare era stimulat de recentul succes din Iudeea. Retinerile partii romane erau mai putin legate de razboi si de primejdiile acestuia cat de drumul extrem de provocator din punct de vedere geografic si climatic pana in Egipt. Zona prin care romanii trebuiau sa treaca era una fie mlastinoasa, fie pustiuri cu nisipuri adanci, provocarea si pericolul cel mai mare fiind lipsa de apa de baut pe tot cursul expeditiei.

Dupa o scurta ezitare, Gabinius se hotaraste sa-l ajute pe Ptolemeu si porneste spre Alexandria, trecand prin Palestina unde Ioan Hircan si Antipater, tatal viitorului rege Irod cel Mare, il alimenteaza cu soldati si bani. O a doua aripa a armatei romane este incredintata chiar lui Marcus Antonio care conduce un marș extenuant si îndrăzneț al cavaleriei până la Pelusio, prin acea regiune despre care spuneam mai sus ca era extrem de periculoasa cu forme de relief fie mlastinoase, fie desertice, extreme si aride si, cel mai grav, lipsite de apa potabila.

Dar pe cine de presupune sa trebuie sa inlature romanii pentru a-i putea reda tronul lui Ptolemeu?

In decursul celor trei ani cat Ptolemeu a fost in exil, uzurpatoarea din fruntea Egiptului a fost chiar o fiica a sa, Berenice, cunoscuta in istorie drept Berenice a IV-a. Sotul acesteia, Archelau I din Comana, tocmai ii oferise cu un an inainte, in anul 56 i.Hr. sprijin lui Gabinius in razboiul contra partilor. Posibil, acest sprijin oferit de Archelau cu un an inainte sa fi fost unul din motivele ezitarii initiale a lui Gabinius in a-l ajuta pe Ptolemeu sa-si recupereze tronul. Chiar Marcus Antonius insusi era, dupa spusele lui Plutarch, prieten cu Arhelau inainte de a porni la razboi “contra vointei lui”.

Marcus Antonius il repune pe tron pe Ptolemeu al XII-ea

La fel ca si in razboiul din Iudeea, Marcus Antonius alaturi de Gabinius se dovedesc comandanti militari foarte eficienti. Arhelau I, soțul faraoanei Berenice a IV-a, este învins in doua batalii, in a doua fiind ucis. Ulterior mortii sale, Berenice insasi si fiica acesteia au fost executate. Vazandu-se invingator, Ptolemeu al XII-lea pare pornit in a declansa o răzbunarea sângeroasă contra dusmanilor sai, totusi actiunile sale sunt oprite de Marcus Antoniu care, dupa ce s-a vazut castigator, a inceput a da dovadă de mărinimie si curtoazie față de cei învinși.

Unul din aceste acte de curtoazie cu care a cucerit simpatia si respectul contemporanilor – in mod particular, al alexandrinilor la acel moment – a fost insistenta cu care, dupa ce a luptat si l-a ucis in razboi, Marcus Antonius a urmarit sa recupereze corpul lui Arhelau I si i-a acordat niste funeralii demne de rangul sau.

De remarcat este ca, in timpul acestei campanii, Marcus Antonius a vizitat pentru prima data orasul Alexandria, cucerind prin atitudinea si diplomatia sa admirația alexandrinilor.

Cand a cunoscut-o Marcus Antonius pe Cleopatra?

In caz ca nu stiati, Ptolemeu al XII-lea, faraonul pe care Gabinius si Marcus Antonius il sprijinira in anul 55 in a-si recupera tronul, nu era doar tatal uzurpatoarei Berenice ci si a viitoarei faraoane legendare, Cleopatra a VII-a. Este mai mult decat rezonabil sa presupunem ca tot acum a cunoscut-o personal prin intermediul tatalui ei. In unele surse consultate de mine se sugereaza chiar ca pentru Marcus Antonius a fost dragoste la prima vedere. Dar, sincer, in afara unei imaginatii foarte vivace, nici o sursa nu pare sa sustina acest lucru. Tanara Cleopatra avea la acea vreme 14 – 15 ani si, in afara unei prime interactiuni, nimic deosebit sau romantic nu pare sa se fi infiripat.

In fapt, exact anul 55 i. Hr, in care se intampla aceste evenimente, este si anul casatoriei lui Marcus Antonius cu verisoara lui, Antonia, fiica politicianul si generalului Lucius Julius Caesar, casatorie ce, credea familia lui, ii va da avant unei cariere politice si militare inceputa deja promitator ca militar pe meleagurile Palestinei si Egiptului.

Bibliografie

Marcus Tullius Cicero – “Filipice – discursuri impotriva lui Marcus Antonius”, Editura pentru literatura universala, traducerea Dumitru Craciun, Bucuresti, 1968

Plutarch, “Viata lui Marcus Antonius”, editie online in engleza