Marcus Antonius și începutul carierei militare – Începutul ascensiunii lui politice (episodul 4)
După o tinerețe marcată de excese, datorii și alegeri riscante, Marcus Antonius avea să descopere aproape întâmplător locul în care talentul său natural putea străluci: armata.
În acest episod aflăm cine a fost Marcus Antonius înainte de a deveni unul dintre cei mai puternici oameni ai Romei.
Varianta video a poveștii
Am publicat și varianta video a poveștii despre începuturile carierei militare a lui Marcus Antonius.
(83 – 30 i. Hr)
Commons member Amadscientist created the file from the book by William Smith, Abel Hendy Jones Greenidge, Andrew Dickson White, Public domain, via Wikimedia Commons
Primul pas în carieră de militar
La un an după sosirea în Grecia, are loc o altă întâlnire hotărâtoare pentru destinul său. Aulus Gabinius, proconsul, un politician de marcă la acel moment, noul legat roman pentru Siria și protejat politic al generalului Pompei, îl întâlnește pe Marcus Antonius în Grecia și îi propune să îl însoțească în campania militară pe care tocmai o desfășura.
Mai mult că sigur, nu era prima lor întâlnire.
În anul 59 i. Hr, Gabinius participase la alegeri pentru funcția de consul, funcție pe care a obținut-o în final, nu fără ca acest rezultat să nu fie suspectat de a fi fost fraudat. Suspiciunea a crescut în momentul în care Clodius Pulcher, amicul lui Marcus Antonius pe care deja îl cunoaștem, a obținut, ulterior, de la Gabinius favoarea exilarii din Roma a lui Cicero.
Ce anume l-a făcut pe Gabinius să-i propună lui Marcus Antonius o carieră militară nu este clar. Poate a văzut în tânărul aristocrat rebel calități (încă) ascunse de militar veritabil. Sau, poate, o face trimis de influenta lui familie romană care dorea să-l vadă pornit pe un drum de viață onorabil. Ori, foarte posibil, Gabinius încerca să recruteze cât de mulți tineri putea.
Oricare ar fi fost motivele lui Gabinius, Marcus Antonius i-a refuzat, într-o primă instanță, oferta, precizând că nu dorește să se alăture armatei ca simplu cetățean.
Dar Gabinius nu se lasă și plusează, oferindu-i comanda călăreților.
Propunerea este acum irezistibilă și, gâdilat la orgoliu, Marcus Antonius acceptă, făcând astfel un prim pas într-o carieră ce îl va propulsa într-o poziție de mare putere și, într-un final, într-o figură extrem de cunoscută a istoriei.
Cîteva detalii istorice ale momentului
Pe scurt despre Siria acelui moment istoric – doar două detalii mai semnificative. În primul rând, vă las mai jos spre consultare o hartă unde puteți vedea amplasarea geografică a Siriei. Harta o are ca autoare pe
Renato de carvalho ferreira, CC BY-SA 3.0, via Wikimedia Commons și a fost publicată pe wikipedia.org, fără ca eu să-i adaug modificări de nici un fel – (harta de mai jos arată situația imperiului roman la anul 117 d.Hr.).
În al doilea rând, nu e deloc de ignorat că, la acel moment, Siria devenise provincie romană de mai puțin de 10 ani, mai precis în anul 64 î. Hr., anexare făcuta de generalul Pompei, adică exact protectorul politic al lui Gabinius.
Acestea fiind precizate, revenim la personajul nostru, tânărul Marcus Antonius, proaspăt membru al armatei Republicii Romane, dornic să-și dovedească nu doar inteligența și curajul native dar și uimitoarele abilități tactice și de strategie pe care, până la acel moment, nu avusese prilejul să le demostreze. El a descoperit – probabil cu surprindere – că viața de armată i se potrivea ca o mănușă și că, în acest mediu, avea cele mai multe șanse să își facă un nume și să dobândească ascensiunea politică și socială mult dorite.
Primul lucru care începe să se vadă în campaniile din est este relația lui cu soldații.
Nu pentru că ar fi încercat să le câștige în mod special loialitatea, ci pentru că felul lui de a fi îl apropia de ei.
Curajos în luptă și capabil ca lider, Antonius nu păstra distanța.
Era accesibil, glumeț, generos — și, mai ales, prezent printre oameni.
Așa cum spune Plutarch, „dădea tot soldaților și nu păstra nimic pentru sine”.
În plus, „a fost văzut ca un om valoros de către soldații romani. Mai mult, lucruri care par intolerabile la alți oameni – cum ar fi să se laude tot timpul, să glumeasca cu unul sau cu altul, să bea ca un om bun cu toată lumea, să stea cu soldații când iau masa și să mănânce și să bea cu soldații – toate acestea îl făceau popular iar soldații îl doreau printre ei”.
Înfrângerea lui Aristobul al II-lea al Iudeei
Prima sarcina militară în care s-a făcut remarcat a fost înfrângerea iudeului hasmonean Aristobul al II-lea.
Câteva premize geo-politice
Pentru a înțelege contextul istoric în care ne plasăm cu acțiunea, trebuie precizat că Aristobul era membru al dinastiei hasmoneene, aceeași dinastie al cărei reprezentantă este, 20 de ani mai târziu, Mariamne, soția faimosului Irod cel Mare. Aristobul era fiu al regelui Iudeei, Alexandru Ianai și al soției Salomeea Alexandra, și mai avea un frate mai mare pe nume Ioan Hircan, cunoscut în istorie drept Ioan Hircan al II-lea.
Published by Guillaume Rouille (1518?-1589), Public domain, via Wikimedia Commons
La moartea regelui Alexandru, succesori au fost numiți soția Salomeea și fiul Hircan. Salomeea s-a dovedit un lider priceput și capabil să țină lucrurile sub control. După moartea reginei însă, cei doi frați au început să se lupte pentru putere. Mai precis, încă din timpul vieții reginei, Aristobul făcea pregătiri susținute pentru o uzurpare ulterioară a domniei fratelui său. Cu un fel de intuiție a ce urma să se întâmple, Salomeea a încercat să-l redirecționeze în expediții militare în afara țării, contra Egiptului. Când aceste expediții au eșuat, Aristobul și-a reluat și mai îndârjit intrigile politice. Când era pe punctul de a porni un război contra reginei Salomeea, aceasta a murit iar Aristobul și-a îndreptat acțiunile agresive contra fratelui său, moștenitorul de drept al tronului.
Acesta pornește într-o expediție contra fratelui rebel și are loc o confruntare la Ierihon, confruntare din care Hircan iasă învins din cauza dezertării unei părți a armatei sale în favoarea fratelui său. Hircan renunță la tron dar, mai târziu, convins că Aristobul îi plănuiește moartea, cheamă în ajutor pe nabateeni. Aceștia vin și asediază Ierusalimul timp de mai multe luni. Acesta este momentul în care în scenă apar romanii. Scaurus, adjunct al lui Pompei, stimulat și de un bonus bănesc oferit de Aristobul, îi ia apărarea acestuia în conflictul cu Hircan și aliații acestuia, nabateenii, și îl ajută să câștige războiul.
În anul 63 î. Hr., însuși Pompei devine arbitrul forțelor politice palestiniene iar generalul roman decide în favoarea lui Hircan și, în urma mai multor bătălii, îl capturează pe Aristobul și pe cei doi fii ai săi, Alexandru și Antigon.
Marcus Antonius versus Aristobul
În anul 57 î. Hr., Alexandru, fiul lui Aristobul, evadează și, dornic de răzbunare, începe să instige evreii la revoltă împotriva Romei.
Aulus Gabinius îl forțează să se retragă spre cetatea Maherus, iar în acest context îi încredințează lui Marcus Antonius un număr restrâns de oameni.
Cu aceștia, Antonius pornește în urmărirea rebelilor și se remarcă rapid. Așa cum notează Plutarch, „a fost primul care a urcat pe zidurile cetății”, iar cu „acei puțini oameni pe care îi avea cu el” reușește să învingă forțe mult mai numeroase, într-o luptă „mulți contra unuia”.
Într-un final, rezistența este înfrântă.
O imagine mai detaliată și mai precisă ne oferă însă istoricul evreu Iosif Flavius, care descrie desfășurarea campaniei în termeni mai concreți:
„Gabinius a pornit împotriva lui, trimițând înainte pe Marcus Antonius și alți comandanți. Aceștia au înarmat romanii care îi însoțeau și, împreună cu ei, pe evreii supuși lor, conduși de Pitholaus și Malichus; li s-au alăturat și prietenii lui Antipater. Ei s-au întâlnit cu Alexandru, în timp ce Gabinius venea în urma lor cu legiunea.
Alexandru s-a retras în apropierea Ierusalimului, unde a avut loc o bătălie decisivă. Romanii au ucis aproximativ trei mii dintre dușmani și au capturat un număr similar.”
Deși enumeră mai mulți comandanți, Iosif Flavius ține să-l evidențieze pe Marcus Antonius, acordându-i un loc aparte și notând că „a luptat cu mult curaj, a ucis mulți inamici și a dobândit cea mai mare onoare”.
Chiar dacă nu era încă o figură centrală în politica romană, Antonius începe aici să se remarce — nu doar prin curajul din luptă, ci și prin eficiența și prezența sa în teren.
Modul precis și eficient în care a îndeplinit misiunea l-au arătat pe tânărul Marcus Antonius ca pe un promițător lider militar în ascensiune.
Campania din Iudeea nu a fost importantă doar pentru că Antonius s-a remarcat în luptă.
A fost și momentul în care a intrat în contact cu o lume de oameni influenți, printre care și Antipater Idumenanul, un susținător extrem de influent din regiune de care romanii se vor folosi tot mai mult în anii următori.
Operațiunea Egipt
Curând după acest succes, apare o nouă provocare. Faraonul detronat Ptolemy XII Auletes îl caută pe Aulus Gabinius și îi cere ajutorul pentru a-și recăpăta tronul.
Flavius Josephus oferă un detaliu interesant: Gabinius era deja în marș împotriva parților, trecuse Eufratul și se afla în plină campanie, când s-a răzgândit și a decis să se îndrepte spre Egipt pentru a-l reinstala pe Ptolemeu.
De altfel, Ptolemeu nu era străin de relațiile cu romanii. Ambițiile Romei asupra Egiptului erau deja evidente, existând chiar discuții privind transformarea acestuia într-o provincie romană încă din anii 60 î. Hr.
Un an mai târziu însă, scapă din nou situația de sub control și e nevoit să plece în exil. Trei ani mai târziu, iată-l apărând în fața lui Gabinius cu niște scrisori din partea lui Pompei și solicitându-i ajutorul pentru a se întoarce pe tron. Gabinius inițial a ezitat, mai ales că – potrivit lui Plutarch – majoritatea căpitanilor lui nu susțineau o asemenea intervenție. Mai mult, legalitatea unei asemenea intreprinderi era discutabilă și riscantă politic – mai ales în cazul unui eventual eșec.
Dar Ptolemeu știa să vorbească exact pe limba romanilor și pulsă și cu o consistenta sumă de bani pentru acest ajutor oferit – inițial a oferit 6000 de talanți după care suma a urcat la 10.000 de talanți, o avere fabuloasă.
Printre cei ce susțineau în anturajul lui Gabinius campania în Egipt era și Marcus Antonius al cărui apetit pentru aventuri și campanii militare era stimulat de recentul succes din Iudeea. În fapt, reținerile partii romane erau mai puțin legate de război și de primejdiile acestuia cât de drumul extrem de provocator din punct de vedere geografic și climatic până în Egipt. Zona prin care romanii trebuiau să treacă era una fie mlăștinoasș, fie pustiuri cu nisipuri adânci, provocarea și pericolul cel mai mare fiind lipsa de apă de băut pe tot cursul expediției.
După o scurtă ezitare, Gabinius se hotărăște să-l ajute pe Ptolemeu și pornește spre Alexandria, trecând prin Palestina unde Ioan Hircan și Antipater, tatăl viitorului rege Irod cel Mare, îl alimentează cu soldați și bani. În timp ce mare parte a armatei merge în marș prin zone mai ușor accesibile și mai puțin periculoase, o a doua aripă a armatei romane este încredințată chiar lui Marcus Antonius care, alegând drumul mai riscant, conduce un marș extenuant și îndrăzneț al cavaleriei până la Pelusio, prin acea regiune despre care spuneam mai sus că era extrem de periculoasă cu forme de relief fie mlăștinoase, fie deșertice, extreme și aride și, cel mai grav, lipsite de apă potabilă.
Dar pe cine trebuie să înlăture romanii pentru a-i putea reda tronul lui Ptolemeu?
În decursul celor trei ani cât Ptolemeu a fost în exil, uzurpatoarea din fruntea Egiptului a fost chiar o fiică a sa, Berenice, cunoscută în istorie drept Berenice a IV-a.
Soțul acesteia, Archelau I din Comana, tocmai îi oferise cu un an înainte, în anul 56 i.Hr. sprijin lui Gabinius în războiul contra parților.
Posibil, acest sprijin oferit de Archelau cu un an înainte să fi fost unul din motivele ezitării inițiale a lui Gabinius în a-l ajuta pe Ptolemeu să-și recupereze tronul.
Chiar Marcus Antonius însuși era, după spusele lui Plutarch, prieten cu Arhelau înainte de a porni la război „contra voinței lui”.
Marcus Antonius îl repune pe tron pe Ptolemeu al XII-ea
La fel ca și în războiul din Iudeea, Marcus Antonius ăn coordonare cu Gabinius se dovedesc comandanți militari foarte eficienti. ”Astfel, Antonius a fost trimis înainte în Egipt cu cavaleria sa și nu numai că a cucerit trecerea, dar a și luat orașul Pelusium (un oraș mare), împreună cu toți soldații din el. Prin aceasta, a deschis drumul și l-a făcut sigur pentru restul armatei, făcând în același timp și victoria sigură pentru comandantul său.” (Plutarch)
Arhelau I, soțul faraoanei Berenice a IV-a, este învins în două bătălii, în a doua fiind ucis. Ulterior morții sale, Berenice însăși și fiica acesteia au fost executate.
Văzându-se învingător, Ptolemeu al XII-lea ”după ce a intrat în Pelusium, din ura pe care o purta orașului, ar fi vrut să-i măcelărească pe toți egiptenii din el”, totuși acțiunile” sale sunt oprite de Marcus Antoniu ”s-a opus și în niciun chip nu i-a permis să facă acest lucru”, dând dovadă de mărinimie și curtoazie față de cei învinși.
”Chiar și dușmanii au simțit efectele bunăvoinței lui Antonius și dorința lui de a câștiga onoare.” (Plutarch)
Unul din aceste acte de curtoazie cu care a cucerit simpatia și respectul contemporanilor – în mod particular, al alexandrinilor la acel moment – a fost insistența cu care, după ce a luptat și l-a ucis în război, Marcus Antonius a urmărit să recupereze corpul lui Arhelau I și i-a acordat niște funeralii demne de rangul său. ”Marea sa bunătate a fost lăudată de toți și prin gestul față de Archelaus: deși îi fusese prieten apropiat, a fost nevoit să lupte împotriva lui cât timp acesta a trăit; însă după moartea lui, i-a apărat trupul și i-a oferit o înmormântare onorabilă.” (Plutarch)
În timpul acestei campanii, Marcus Antonius a vizitat pentru prima dată orașul Alexandria, cucerind prin atitudinea și diplomația sa admirația alexandrinilor.
Când a cunoscut-o Marcus Antonius pe Cleopatra?
În caz că nu știați, Ptolemeu al XII-lea, faraonul pe care Gabinius și Marcus Antonius îl sprijiniră în anul 55 în a-și recupera tronul, nu era doar tatăl uzurpatoarei Berenice ci și a viitoarei regine legendare, Cleopatra a VII-a. Este mai mult decât rezonabil să presupunem că tot acum a cunoscut-o personal prin intermediul tatălui ei. În unele surse consultate de mine se sugerează chiar că pentru Marcus Antonius a fost dragoste la prima vedere. Dar, sincer, în afara unei imaginatii foarte vivace, nici o sursa nu pare să susțină acest lucru. Tânăra Cleopatra avea la acea vreme sub 14 ani și, în afara unei eventuale prime interacțiuni, nimic deosebit sau romantic nu pare sa se fi înfiripat.
Continuarea poveștii: Marcus Antonius – ascensiunea spre putere
Vezi întreaga serie: Marcus Antonius
Bibliografie
Marcus Tullius Cicero – “Filipice – discursuri impotriva lui Marcus Antonius”, Editura pentru literatura universala, traducerea Dumitru Craciun, Bucuresti, 1968
Iosif Flavius – ”Opere complete” – ediție online în limba engleză
Plutarch, “Viata lui Marcus Antonius”, editie online in engleza
Patricia Southern – „Mark Antony: A Life” – editura Amberley Publishing, 2012
