Bătălia de la Naulochus (36 î.Hr.)

Bătălia de la Naulochus (36 î.Hr.) a fost confruntarea navală decisivă care a pecetluit soarta revoltei siciliene. Acțiunile premergătoare bătăliei.

îm acest episod

După bătălia dela Mylae, Sextus nu se odihnește o clipă. Anticipând (corect) că Octavian deja a plecat cu legiunile, așteptă a se înnopta și, la adăpostul nopții, porni în urma lui, însoțit doar de o parte a flotei, lăsând-o restul flotei la Mylae tocmai pentru a da lui Agrippa falsa impresie că încă se află acolo. Într-adevăr Octavian plecase pe mare, însoțit de câteva legiuni, cu scopul de a asedia și cuceri Tauromenium (actuala localitate Taormina din estul Siciliei)……

O capcană aproape mortală

…. …. Octavian naviga către Tauromenium, convins fiind că Sextus încă lupta cu Agrippa. Era atât de convins că nu va avea probleme încât hotărî să traverseze marea pe timp de zi, convins că nimeni nu-i va tăia drumul. Ajuns la țărm, lăsând o parte din trupe pe corăbii cu Messala, Octavian debarcă și, când a coborât de pe vas, a alunecat și a căzut — un început stângaci pentru o campanie ambițioasă. S-a ridicat însă fără ajutor, hotărât să nu lase nici măcar un astfel de incident să-i umbrească autoritatea. (Appian). Trecând peste acest detaliu comic, Octavian se deplasă către Tauromenium căreia îi ceru predarea.

Tocmai ce transmise dorința lui către oraș și „își așeza liniștit tabăra, fără că cineva să-l stinghereasca” (Dio Cassius) când, spre surprinderea tuturor, flota lui Pompei își făcu apariția într-„un spectacol uluitor de vreme ce Octavian credea că acesta fusese învins de Agrippa.” (Appian) La fel de repede a apărut și cavaleria lui Pompei iar infanteria acestuia fu reperată pe malul opus.

Octavian și trupele lui se treziră înconjurați din trei părți și îi era și imposibil a-l anunța în vreun fel pe Messala, rămas în urmă cu flota.

Tauromenium (Taormina) – locul unde Octavian a fost aproape încercuit de Sextus — Panorama din ziua de azi a orasului Taormina la Monte Tauro. In departare se vede muntele Etna. foto-credit: Monika Wilke and Patrick Kurmann, CC BY-SA 3.0, via Wikimedia Commons

Șansa lui veni, paradoxal, din tabăra adversă. Deși oamenii lui Pompei i-au surprins pe soldații lui Octavian în timp ce își ridicau tabăra, Sextus ezită. Consideră că nu merita să declanșeze o bătălie la ceas de seară și alese prudența: își așeză trupele pentru noapte, renunțând la un atac coordonat al infanteriei, flotei și cavaleriei.

De cealaltă parte, nici Octavian nu se afla în cele mai inspirate momente. După ce numi în fruntea infanteriei pe Cornificius, la aripa dreaptă a flotei îl numi pe Titinius și la stânga pe Carisius, hotărî că pentru sine, cea mai bună decizie era să dispară pe mare, pe un liburnian, sub acoperirea nopții, profitând de o breșă în încercuirea de pe mare.

Corabie romană tip liburnian folosită în luptele navale din 36 î.Hr. — corabie tip liburnian. foto-credit: **naval-encyclopedia.com**

Nu pleca însă înainte de a transmite îndemnuri de curaj, armatei care îl ascultau oarecum uluiți.

După ce își încheie discursul mobiilizator, coborî steagul navei, astfel încât dușmanii să nu poată identifica prin vreun semn distinctiv că pe acel vas se află o persoană atât de importantă că Octavian.

Plecarea lui însoțit de o mică flota, nu a trecut neobservată. „Pompeius a plecat ăe mare împotriva lui și s-au întâlnit de două ori”. Câteva din navele lui Octavian au fost capturate, altele arse dar câteva – printre care și cea pe care se afla Octavian- au reușit să ajungă la țărm. „Oamenii lui Pompei i-au urmat pe o scurtă distanță și apoi s-au întors împotriva celor rămași, prinzând pe unii și ardându-i pe alții. Unele dintre echipaje au înotat la țărm, majoritatea fiind sacrificați sau luați prizonieri de cavaleria lui Pompei.”

Pentru Octavian , noaptea trebuie să fi fost terifiantă, ezitând între opțiunea de a reveni la Cornificius „printre resturile împrăștiate ale flotei sale” (Appian) sau să se aventureze să ajungă la Messala, în mediul mai sigur al flotei sale.

Ajuns la țărm aproape singur, fără prieteni, însoțitori sau sclavi, însoțit doar de un singur soldat, Octavian — „zguduit atât la minte, cât și la trup” (Appian) de experiența prin care tocmai trecuse — fu descoperit de câțiva localnici din zonă, care căutau vești despre desfășurarea luptelor.

Recunoscându-l, oamenii l-au ajutat și „l-au trecut dintr-o barcă în alta (schimbându-se din una în alta pentru a nu fi descoperit) până la tabăra lui Messala, care nu era departe”.

Văzându-se în afara pericolului, Octavian își veni în fire. Primul lucru la care se gândi — chiar „înainte de a-și vedea de nevoile trupești”, după cum ține să precizeze Appian — a fost să trimită vești și indicații lui Cornificius, ordonând subalternilor să-i trimită ajutoare.

„După ce s-a îngrijit de propria persoană și s-a odihnit puțin” (Appian), tot sub protecția nopții plecă, însoțit de Messala, la Stylis, unde îi dădu lui Carinas instrucțiuni pentru îmbarcarea a trei legiuni. Îi scrise și lui Agrippa, cerându-i să-l trimită de urgență pe Laronius cu o armată în sprijinul lui Cornificius.

Un ultim punct al preocupărilor sale fu situația din Roma. Pentru aceasta îl desemnă pe Maecenas să plece spre capitală, cu misiunea de a „calma eventuale dezordini și a pedepsi participanții la acestea”.

Și pentru că tot am apucat să pomenesc de Agrippa, nici acesta nu stătu prea mult la odihnă după bătălia de la Mylae. După ce-și lasă oamenii să se odihnească puțîn, porni pe mare atacând Tyndaris, pe care intenția să-l captureze. Nu reuși în acest scop al lui întrucât garnizoană i se opuse cu succes. Totuși expediția nu fu chiar un eșec întrucât alte orașe din zonă au trecut de partea lui și o garnizoană a lui rămase în zonă, pentru a o ține sub control.

Marșul disperat al lui Cornificius

Lăsăți în urmă de Octavian, Cornificius și oamenii lui au fost atacați de câteva ori de oamenii lui Pompei dar s-au apărat cu destulă ușurință. Însă marele pericol care îi păștea era foametea. De altfel, din acest motiv, Pompei nici nu depusese mare efort în a-i ataca căci, după cum spune și Appian, „nu era interesat să se confrunte cu niște oameni a cărui singură speranța era lupta și pe care se aștepta sa-i supună prin foamete”.

Conștient de pericolul de a rămâne fără provizii, Cornificius realiză că singura lor scăpare era un marș forțat și „plasând în centru oamenii neinarmați care scăpaseră de pe nave, a pornit pe drum expunându-se periculos în plin câmp la atacuri”. (Appian)

Traseul urmat pare a fi pe lângă muntele Etna, spre nord, prin defileul Golle al’ Alcantara.

Marea problema – de care, foarte probabil, oamenii nu erau conștienți – era că treceau printr-o regiune activ vulcanică și secată de apă.

Despre această regiune, Appian ne spune că „a fost mai înainte inundată de un râu de foc care cobora până la mare și a secat toate izvoarele din zonă.”

Era o regiune extrem de neprietenoasă chiar și pentru localnicii ce preferau să o traverseze doar noaptea, din cauza căldurii înăbușitoare, a prafului și a cenușii care era din abundență în zonă.

Relatarea lui Appian este una care te umple de compasiune pentru bieții soldați: „Necunoscând drumurile și temându-se de o ambuscadă, Cornificius și oamenii nu au îndrăznit să meargă acolo pe noapte, mai ales o noapte fără lună, dar nici ziua nu puteau face față, chiar s-au sufocat, s-au ars la picioare (mai ales cei fără papuci) căci era cea mai călduroasă perioadă a verii. Să rămână acolo era însă imposibil deoarece setea era prea mare așa că nu au mai rezistat atacurilor și au fost răniți fără măcar să se apere”.

Ce îi ținea încă în picioare era promisiunea că în apropiere se afla un defileu cu apă proaspătă — cel mai probabil actualul defileu Alcantara, deși identificarea nu este pe deplin sigură.

Defileul Alcantara – azi refugiu de răcoare și relaxare, cândva teren de coșmar pentru armata lui Cornificius în revolta siciliană. — Defileul Alcantara — trunchiul defileului prin care a trecut armata lui Cornificius, loc astăzi vizitat pentru panoramele sale și ape răcoroase. credit-foto: Davide Mauro, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons

Problema era că defileul era deja ocupat de oamenii lui Pompei.

„Când au găsit defileul ocupat de inamic — ne povestește Appian — (soldații, n.r.) au lăsat loc disperării și au cedat setei și căldurii. Însă Cornificius îi încuraja, arătându-le izvoarele de apă din apropiere.”

Cu ultimele forțe, copleșiră inamicul, însă cu pierderi mari. Un alt grup de pompeieni stăpânea însă fântâna, iar atunci oamenii lui Cornificius își pierdură curajul și renunțară aproape cu totul.

Chiar în acel moment apăru Laronius, trimis de Agrippa în ajutorul lor, în fruntea a trei legiuni. La început se vedeau doar ca niște puncte în depărtare și nu era limpede pentru oamenii lui Cornificius dacă cei care se apropiau erau prieteni sau dușmani. Pompeienilor însă le fu clar cine sosea, așa că se retraseră din defileu, nevrând să riște un atac din două părți.

Strigăte de bucurie izbucniră din rândurile oamenilor lui Cornificius când îi văzură pe dușmani retrăgându-se, iar trupele lui Laronius le răspunseră la rândul lor.

Însetați și istoviți, soldații se repeziră spre fântână, aproape ignorând avertismentele conducătorilor lor, care „le interziseseră să bea în exces. Cei ce au neglijat sfatul” — încheie Appian — „au murit chiar în timp ce beau.”

A fost poate unul dintre cele mai crude momente ale campaniei — nu prin strălucirea armelor, ci prin tăcerea setei.

Manevrele decisive: Agrippa și Sextus înainte de Naulochus

Cât timp armata lui Cornificius trecuse prin iadul de foc al vulcanului Etna, Agrippa nu stătuse degeaba și ocupase Tyndaris, un oraș cheie pentru o bună aprovizionare, perfect situat pentru un război pe mare.

Având o așezare atât de strategică, Octavian profită și își transporta într-acolo armata care numără la acel moment 21 de legiuni de infanterie, 20,000 cavalerie, și peste 5000 de infanterie ușoară.

Nu fu chiar o misiune ușoară căci pe drum, fu hărțuit de oamenii lui Sextus.

Totuși aceștia nu se angajară într-o luptă directă, temându-se de un atac din partea flotei lui Agrippa.

Tot „de frica lui Agrippa, aceste garnizoane (ale lui Pompei) ardeau continuu focuri, transmițând că vor da foc oricărei nave ce va naviga contra lor.”

Excesiv de precaut și așteptându-se să fie atacat din clipă în clipă de Agrippa, Sextus abandonă zona Mylae și își mută cartierul general la capul Pelorus.

Când s-a dovedit că Agrippa nu a făcut manevrele pe care se așteptase el să le facă, Pompei, deranjat că pierduse defileul, l-a chemat în ajutor pe Tisienus cu armata lui. Octavian se gândi să-i taie acestuia calea dar se rătăci în zona muntelui Myconium și întreaga noaptea o petrecură într-o ploaie torențială, de toamnă, ținându-și scuturile deasupra capului. Totuși, întreagă aventură nu fu chiar fără rost, Octavian încercă să destabilizeze sprijinul către Sextus Pompei, pustiind împrejurimile Messanei (actuală Messina) .

Acolo dădu peste Lepidus care caută, cu oamenii lui mâncare. Împreună au hotărât să campeze lângă Messana.

Vezi confruntarea decisivă de la Naulochus seria completă Marcus Agrippa

Bibliografie