Marcus Antonius – noua căsnicie și războiul cu parții (episod 12)

Marcus Antonius, proaspăt căsătorit cu Octavia, revine în Grecia unde, pentru o vreme, desfășoară o comodă și activă viață socială în timp ce Ventidius, locotenetul său, câștigă războiul contra părților în Est. Antonius și Octavian reînnoiesc alianța, mediați de grațioasa și împăciuitoarea Octavia.

Dacă ar fi să credem cuvânt cu cuvânt cele relatate de Plutarch, generalul Marcus Antonius a plecat din Grecia, simțindu-se inferior și invidios pe persoana și calitățile mai tânărului Octavius. Am spus deja, am îndoieli cu privire la o eventuală stare de inferioritate pe care Antonius ar fi simțit-o. Mai degrabă cred că era dornic să ajungă în Grecia, patria lui de suflet, unde, în binecunoscutul sau stil personal să se elibereze de stressul guvernării ai al războiului, participând la viață sportivă și artistică a cetății și, nu în ultimul rând, la petreceri și banchete cât mai multe. „A păstrat ușa deschisă pentru toți grecii” – ne spune Plutarch -, fiind foarte popular între aceștia, și participa în persoană inclusiv că arbitru la jocuri sportive, îmbrăcat „într-o haina lungă și papuci după modă grecească”.

Starea de bună dispoziție în acea iarnă îi fu accentuată de vești bune primite de la Ventidius care avusese niște succese remarcabile în războiul contra parților.

Scurtă notă despre motivele războaielor cu parții

În timp ce Antonius petrecea în Grecia, Imperiul Român era răzbunat fără el.

Nu o să mă lungesc prea mult dar simt nevoia la acest moment să fac o scurtă prezentare a situației militare și politice între Roma și imperiul parților.

La anul 39 în care ne aflăm cu istorisirea noastră, peste imperiul part domnea Orodes al II-lea, al cărui comandant de armată, spāhbed Surena, l-a învins, la modul cel mai umilitor, pe Crassus în bătălia de la Carrhae, în anul 53.

Din acel moment, parții deveniseră din ce în ce mai activi în a decima puterea romană.

Orodes îl forță pe regele armean,  Artavasdes II, să renunțe la alianța cu Roma, susținu pe Pompei contra lui Cezar și pe Brutus și Cassius contra lui Antonius și Octavius.

După înfrângerea de la Phillipi, Quintus Labienus, general al lui Crassius și Brutus, se alie cu parții și în anul 39, împreună cu fiul lui Orodes, Pacorus I, invadara Siria. Din Siria cei doi aliați se despărțiră, Labienus porni să invadeze Anatolia în vreme ce Pacorus atacă Levantul roman și Iudeea.

Războiul cu parții la anul 39

Fiind într-un delicat moment politic la Roma, Marcus Antonius îl delegă pentru a rezolva problema partă pe Ventidius, trimisul său militar. Acesta, acționând cu uimitoare eficacitate, l-a învins pe Quintus Labienus în bătălia de la Porțile Ciliciene, în munții Taurus (actualmente în Turcia). Apoi, după ce l-a executat pe Labienus, porni direct contra parților conduși de un anume Pharnabates pe care îi învinse în luptă în Bătălia de la Pasul Amanus. Fiul regelui, Pacorus I, hotărî ca mai prudent pentru moment era să se retragă din Siria pentru un timp.

Marcus Antonius vrea propriul triumf în războiul part

Veștile bune despre izbânda lui Ventidius îl găsiră pe Marcus Antonius la Atena, aflat în sânul noii familii pe care o forma cu Octavia și bucurându-se din plin de o viață socială bogată, în mijlocul unui anturaj care-l adula.

Veștile primite de la Ventidius îi deschiseră apetitul pentru noi aventuri sub pavilion militar cu atât mai mult cu cât, consultând un oracol, i-a fost prezisă victoria dacă – relatează Plutarch – a primit „o ghirlandă a măslinului sfânt și a purtat cu el un vas cu apă din fântâna Clepsydra”.

Între timp, Pacorus, regrupat, reveni cu o nouă armată pentru a recuceri Siria dar a fost învins și ucis de Ventidius, laolaltă cu un număr mare din armata sa.

„Această nobilă victorie – jubileaza Plutarch -, la fel de faimoasă ca oricând, a fost o răzbunare deplină a romanilor de rușinea și pierderea pe care o primiseră înainte de moartea lui Marcus Crassus: și i-a făcut pe parti să plece și să se mulțumească să se mențină în limitele și teritoriile Mesopotamiei și Media, după ce au fost învinși de trei ori în mai multe bătălii.” 

Pe partea lui, Ventidius nu-i urmări mai departe, temându-se ca nu cumva să-l nemulțumească pe Antonius. În schimb, el a condus armata împotriva celor care s-au revoltat și i-a învins. Printre ei, Antiohus, regele Commagenei, i-a oferit o mie de talenti pentru a fi grațiat pentru participarea sa la rebeliunea și a promis că va fi mereu la dispoziția lui Antonius. Ventidius nu a răspuns imediat ci a transmis oferta către Antonius căci – conform lui Plutarch – nu se cuvenea că această capitulare „să treacă pe numele lui (Ventidius)„.

Antonius sosi, dornic să colecteze roadele gata rumenite, doar că situația se mai schimbase între timp căci – relatează Putarch- „cei din oraș, văzând că nu ajung la un acord rezonabil, au hotărât curajos să se apere până la ultimul om.”

Antonius nu reuși să capitalizeze în nume propriu nimic,„ba primi rușine, regretând că nu a acceptat prima ofertă. La final a fost bucuros să facă pace cu Antiochus contra sumei de 300 de talanți.”

Acceptând banii, se grăbi să se întoarcă în Asia în vreme pe Ventidius l-a trimis la Roma să fie celebrat în triumf pentru victoria contra parților. 

Reînnoirea alianței cu Octavius

Antonius, în urma unor rapoarte aduse, a început să îl dușmăneasca pe Cezar și a hotărât a merge spre Italia cu trei sute de vele. A plecat însoțit de Octavia care a stat alături de el, în ciuda faptului că avea o fetiță mică în grijă și era deja gravidă cu un al doilea.

Și pentru că Brundusium nu i-a acceptat ancorarea flotei, a plecat mai departe spre Tarentum. Acolo, Octavia preluă inițiativa și îl rugă pe Antonius să îi permită să meargă și să se întâlnească singură la fratele ei.

Când sosi la Octavius care se afla împreună cu cei doi prieteni ai săi, Maecenas și Agrippa, și, pledând cu toată convingerea de care era capabilă, „i-a rugat să nu o facă din cea mai fericită femeie a lumii să devină cea mai nenorocită și nefericită „creatură dintre toate. ” Pledoria ei îi emoționă pe cei trei bărbați căci, fină diplomată, făcu apel în mod special la dragostea ce i-o purta ca sora, subliniind că la un eventual război între fratele și soțul ei, ea ar fi nefericită indiferent de care parte ar fi victoria, fiind cea care pierdea, în ambele variante, un om drag. Octavius nu rezistă rugăminților surorii lui și porni direct spre Tarentum unde tensiunile părură să se disipeze și aliații se întâlniră animați de cele mai bune intenții, „îmbrățișându-se cu drag unul pe altul”. Descriind această întâlnire, Plutarch crează un peisaj idilic în care, pe țărmul marii, oamenii erau uimiți „să vadă o armată atât de mare pe uscat să nu se agite” și atâtea nave plutind „pe drum în liniște și în siguranță”. „O vedere nobilă pentru cei prezenți”, a conchis Plutarch.

photo credit: Astronaut photo from ISS, SS Crew Earth Observations Facility and the Earth Science and Remote Sensing Unit, Johnson Space Center., Public domain, via Wikimedia Commons

Foarte probabil că atitudinea lui Octavian a fost influențată masiv de faptul că-și vedea sora fericită și de faptul că Antonius o trata cum se cuvine. Cel puțin la acel moment. Mai mult, îndată după revedere, Antonius îl invită pe Octavius la o masă de sărbătoare, în cinstea surorii sale și a copilului ce urma să se nască. Și normal, in timpul festinului, nu ratara ocazia să mai ducă niște negocieri politice.

Ca parte a reînnoirii alianței, Octavian îi promise lui Antonius două legiuni pentru a porni la război împotriva Partienilor. La rândul lui, Antonius ceda  o sută de galere. Pe lângă toate acestea, Octavia a obținut de la soțul ei douăzeci de brigantine pentru fratele ei și de la fratele ei, pentru soțul ei, o mie de oameni înarmați.

Masa și negocierile odată terminate, cei doi aliați și-au luat rămas bun și s-au despărțit. Octavius a mers imediat să facă război cu Sextus Pompeius, pentru a căpăta controlul Siciliei. Iar Antonius, despărțindu-se de familie și lăsându-și soția Octavia și copiii mici în Italia, a plecat spre Asia.

Antonius pleca spre Asia. Octavian spre război. Iar între ei rămânea Octavia — singurul pod peste o prăpastie care abia începea să se deschidă.

Continuarea poveștii: Sfârșitul campaniei contra parților

Întreaga serie Marcus Antonius

---

Bibliografie

Marcus Tullius Cicero – „Filipice – discursuri impotriva lui Marcus Antonius”, Editura pentru literatura universala, traducerea Dumitru Craciun, Bucuresti, 1968

Plutarh – ”Viața lui Marcus Antonius”, ediție online în engleză

Dio Cassius, „Istorie Romană”, editura Știintifică și Enciclopedica, 1984, vol 2, cartea XLVI

Patricia Southern – „Mark Antony: A Life” – editura Amberley Publishing, 2012