Marcus Agrippa – furtunile din inima puterii (29 – 23 i.Hr.) – episod 9
Marcus Vipsanius Agrippa, omul de încredere al lui Augustus, pășește încă un pas în inima puterii prin căsătoria cu nepoata împăratului. În culise se caută un moștenitor, pentru cazul în care Octavian – mereu fragil din punct de vedere al sănătății – ar fi murit.
Roma la răscruce: dilemele învingătorului
În anii care au urmat înfrângerii lui Marcus Antonius, Octavian se afla într-o poziție paradoxală: învingător absolut, dar fără un drum clar înainte. Roma ajunsese la un capăt de epocă — însă nimeni nu știa cu adevărat spre ce se îndreaptă.
Roma trebuia să aleagă: continua republica sau intra, deschis, într-o nouă formă de conducere?
Dio Cassius ne spune că această dilemă nu a fost una purtată în tăcere. Octavian a discutat-o cu cei mai apropiați colaboratori ai săi, „Agrippa și Maecenas – cu care împărtășea cele mai ascunse proiecte ale sale.” (LII, 1)
Istoricul construiește chiar un amplu dialog între cei doi, fiecare susținând o opțiune diferită. Nu știm dacă aceste discursuri au avut loc exact așa cum le redă el sau dacă sunt o construcție literară menită să surprindă frământarea epocii. Cel mai probabil, ele exprimă spiritul unui moment de tranziție, în care Roma își căuta o nouă identitate.
În relatarea sa, Agrippa apare ca voce a prudenței și a realismului politic. El observă că „acoliții culeg roadele, feriți de invidie și primejdie, în vreme ce atotputernicii devin ținta manifestărilor de pizmă și ură.”
Ce direcție urma să ia forma de guvernământ a Romei? Aceasta era frământarea reală a momentului. Nimeni nu putea răspunde atunci cu precizie la această întrebare, nici măcar cei care aveau să hotărască viitorul Romei.
De la colaborator la membru al familiei imperiale
Tocmai în această perioadă se consolidează legătura dintre Octavian și Agrippa — o legătură care avea să depășească simpla colaborare politică.
Toții cronicarii sunt de acord asupra bunei credințe a lui Agrippa. Acesta nu era mânat în nimic nici de „rivalitate sau ambiție sau ca să se facă egal cu Augustus, ci din loialitate sinceră și un zel continuu pentru binele obștesc.”
Augustus i-a răspuns, arătând respect loialității acestuia „căci pe Agrippa îl stima mai presus de oricine.” Nu era doar o apreciere politică. Era începutul unei apropieri care avea să-l aducă pe Agrippa în însăși familia lui Augustus.
Augustus realiza cât de norocos fusese să aibă un asemenea prieten în care să se poată încrede.
Mai mult decât atât, aprecierea lui Augustus nu a rămas doar la nivel declarativ. Ea s-a concretizat în gesturi publice și simbolice, menite să arate întregii Rome locul pe care Agrippa îl ocupa în ierarhia puterii.
„El acordă colegului său de consulat Agrippa fasciile care se cuveneau rangului său, iar o parte le folosi pentru sine” și ” fără sa stea pe ganduri, iîi dadu de sotie pe nepoata sa și îi conferi dreptul să aibă un cort identic cu al său ori de câte ori plecau împreună în campanie. Cuvântul de ordine era dat de ei amândoi.” (Dio Cassius LIII, 1)
Ca urmare a damnatio memoriae aplicată pe numele lui Marcus Antonius, o statuie a acestuia a fost refăcută prin înlocuirea capului cu cel al lui Marcus Agrippa. A primit, de asemenea, un steag aparte (vexillum), o moșie în Egipt și mai multe proprietăți valoroase la Roma.
Încrederea lui Augustus se transforma treptat în legitimitate vizibilă.
O alianță de familie
Am povestit într-o postare anterioară câte puțin din viața privată a lui Agrippa și despre prima lui căsătorie cu Caecilia Attica, fiica mult apreciatului Atticus. Nu știm însă cum s-a încheiat această căsătorie. Două ipoteze pot fi luate în seamă: moartea primei soții sau – variantă mult mai puțin probabilă – un divorț.
ÎÎn anul 28 î.Hr., rămas liber, Agrippa își unește destinul cu Claudia Marcella.
Claudia Marcella, născută în anul 53 î.Hr., era fiica Octaviei din prima ei căsătorie cu Gaius Marcellus. Prin această uniune, Agrippa devenea soțul nepoatei lui Octavian însuși, legându-se astfel direct de familia imperială.
Nu știm dacă între cei doi a existat o simpatie personală sau dacă această căsătorie a fost în întregime una politică. Având însă – după cum am văzut – un caracter echilibrat și profund loial, Agrippa pare să fi fost un soț dedicat și atent la viața de familie.
Cei doi au avut împreună mai mulți copii, însă sursele nu sunt pe deplin clare în privința numărului exact și nici a celor care au supraviețuit copilăriei. Cert este că știm de existența unei fiice, Vipsania Marcella – a treia fiică a lui Agrippa –, născută la o dată necunoscută. Unele ipoteze menționează și o posibilă a doua fiică purtând același nume, însă existența acesteia rămâne încă dezbătută de istorici.
Nașterea noii ordini: Augustus și echilibrul puterii
În timp ce Octavian a stat departe de Roma vreme de trei ani, ocupat cu pacificarea Egiptului și consolidarea puterii romane în Siria, la Roma Agrippa a fost cel care a ținut situația sub control.
Revenit în capitală în anul 29 î.Hr., Augustus a început să lucreze intens la reforma statului roman, secondat în această uriașă sarcină de Agrippa, colegul său de consulat din acel an. Împreună au organizat și jocuri solemne în cinstea victoriei de la Actium, însă problemele recurente de sănătate ale lui Augustus l-au obligat pe acesta să lase întreaga responsabilitate în seama prietenului său.
În mod discret, dar constant, Agrippa devenea pilonul administrativ al noii ordini politice.
Anul 27 î.Hr.: clipa în care Republica a devenit altceva
Anul politic 27 î.Hr. a debutat cu un discurs ținut de Octavian în fața Senatului. Spre surprinderea majorității celor prezenți, el a anunțat că va renunța la puterile sale și că va reda Senatului controlul provinciilor, armatelor și legilor.
Trebuie spus că, anterior acestui moment, avusese deja loc o epurare a Senatului, al cărui număr ajunsese exagerat — aproape o mie de membri. În cele din urmă, cifra a fost redusă la trei sute, iar Octavian a primit titlul de Princeps Senatus – „Primul om în Senat” –, o poziție onorifică, fără putere politică formală, dar rezervată celor mai prestigioși membri.
Imperiul se liniștise. Populația nu se simțise de multă vreme atât de stabilă și prosperă. În acest context, anunțul retragerii lui Octavian a produs un șoc. Senatorii care îl susțineau au realizat brusc că stabilitatea dobândită putea dispărea rapid, iar Roma putea aluneca din nou în haosul luptelor pentru putere. Nici cei care nu îl agreau nu își doreau cu adevărat întoarcerea la anii de războaie civile.
Astfel, aproape nimeni nu s-a opus atunci când i s-a oferit lui Octavian proconsulatul asupra provinciilor din afara Romei — o funcție care îi conferea, în fapt, controlul armatei și al imperiului. După o scurtă ezitare ritualică, a acceptat.
Unii istorici moderni consideră că întreaga secvență a fost atent regizată. Retragerea sa nu ar fi fost un gest spontan, ci o mișcare calculată, menită să transforme puterea personală într-o autoritate oferită de Senat.
Și totuși, soarta unchiului său Iulius Caesar trebuie să-i fi rămas ca un avertisment dureros. Se afla, în fond, într-o poziție similară celei din anul 44 î.Hr.: în culmea puterii, fără rivali reali — și, tocmai de aceea, vulnerabil. Conștient de acest risc, a emis un decret prin care gărzile sale de corp urmau să fie plătite dublu față de un soldat obișnuit, asigurându-se astfel că loialitatea lor devine dificil de cumpărat.
Câteva zile mai târziu, secondat de Agrippa, Octavian a prezentat un proiect de reorganizare administrativă a imperiului. Provinciile au fost împărțite în două categorii: proconsulare, aflate sub autoritatea Senatului, și propraetoriene (numite ulterior imperiale), conduse de legați desemnați de Octavian cu aprobarea Senatului. Provinciile de graniță, unde era concentrată armata, au intrat sub controlul direct al său. Înțelegerea fusese stabilită inițial pentru zece ani.
După stabilizarea noii structuri politice, Octavian a părăsit Roma pentru trei ani, călătorind prin provincii. Oficial, pentru a-și consolida autoritatea în teritoriu. Neoficial, poate și pentru a atenua impresia că devenise un nou dictator.
Și pe cine a lăsat la Roma în această perioadă? Pe Marcus Vipsanius Agrippa, care, cu eficiența sa bine cunoscută, a menținut echilibrul în capitală.
In cautarea unui mostenitor
foto-credit: Musée Saint-Raymond, Public domain, via Wikimedia Commons
În acești ani, aflat într-o campanie militară în Hispania, Augustus a căzut la pat, posibil suferind de febră tifoidă. În încercarea de a primi îngrijiri cât mai bune, a fost transferat pe țărmurile Mediteranei, la Tarraco, unde Livia îl veghea și îl îngrijea personal.
Starea sa de sănătate era atât de gravă încât nu a putut fi prezent la nunta unicei sale fiice, Iulia — în vârstă de doar paisprezece ani — cu Claudius Marcellus, fiul Octaviei, sora lui Augustus. Când căsătoria fusese hotărâtă, Augustus sperase să prezideze el însuși ceremonia. Acum însă era prea slăbit pentru a ajunge la Roma.
La îndemnul său, totuși, ceremonia a avut loc și a fost prezidată — de cine altcineva decât Agrippa, care nu era doar al doilea om în autoritate după Augustus, ci și cumnatul mirelui, cea de-a doua sa soție fiind sora lui Marcellus.
Nu era doar o dovadă de afecțiune personală, ci și un semn că Agrippa era deja integrat în mecanismul fragil al succesiunii.
Într-un final, Octavian s-a întremat și a reușit să revină la Roma în anul 24 î.Hr. Prietenia sa cu Agrippa era mai trainică ca niciodată și nu ezita să arate acest lucru ori de câte ori avea prilejul. Astfel, când locuința lui — fosta reședință a lui Pompei și a lui Marcus Antonius — a ars, Augustus l-a invitat pe Agrippa să se mute în casa sa. Potrivit lui Dio Cassius, „Agrippa nu a fost în mod nefiresc mândru de aceste onoruri.”
Doar că situația precară de sănătate prin care trecuse în anii anteriori l-a determinat pe Augustus să-și pună, cu tot mai multă înfrigurare, problema unui moștenitor. Deloc surprinzător, la bursa zvonurilor exista deja un favorit: Claudius Marcellus, nepotul și, mai nou, ginerele său.
Iar aceste zvonuri nu erau lipsite de temei. Încă de la întoarcerea lui Augustus la Roma, „lui Marcellus i s-au acordat mai multe privilegii și promoții menite să accelereze cariera sa politică, poate chiar cu el ca succesor în minte.” (Vell. Pat. 2.93.1.).
Deși era departe de vârsta legală pentru a ocupa funcții publice — avea doar nouăsprezece ani — pentru el s-au făcut excepții notabile: a primit dreptul de a intra în Senat printre expraetori și de a candida la consulat cu zece ani mai devreme decât era uzual.
Este adevărat că nu a fost singurul beneficiar al unor astfel de derogări. Și fiii Liviei din prima căsătorie au primit funcții înainte de vârsta legală. Astfel, „Tiberius a fost ales chestor, în timp ce Marcellus a fost numit edil” (Dio 53.28.3; Vell. Pat. 2.93.1). Totuși, ritmul ascensiunii lui Marcellus și proximitatea sa față de Augustus alimentau inevitabil speculațiile privind succesiunea.
Augustus era pe deplin conștient că nepotul său nu era încă pregătit pentru o responsabilitate atât de mare. În aceste condiții, pare să fi luat în calcul, măcar teoretic, și varianta revenirii la un regim republican clasic — o soluție care i-ar fi permis să evite riscurile unei succesiuni premature.
Inelul care a schimbat echilibrul puterii
Într-un final, realitatea a făcut ca această temere să capete un caracter presant.
„Augustus — ne povestește Dio Cassius — deținând consulatul pentru a unsprezecea oară, împreună cu Calpurnius Piso, a căzut iarăși bolnav până într-acolo că nu mai era nicio speranță de a fi salvat. Considerându-se pierdut, luă toate măsurile necesare și, după ce îi convocă pe magistrați, pe principalii reprezentanți ai Senatului și ai cavalerilor, nu indică pe nimeni ca succesor, deși cu toții se așteptau să-l prefere pe Marcellus pentru domnie.”
Observăm că Dio Cassius subliniază așteptările generale privind desemnarea unui succesor. Și totuși, această nominalizare nu s-a produs.
Chemându-i la el acasă, Augustus „se întreținu cu cei de față asupra stării treburilor publice, îi încredință lui Piso un sul de papirus pe care notase cifre privitoare la forțele armate și la veniturile comune ale imperiului, iar pe mâna lui Agrippa trecu inelul său cu pecete.”
Gestul era simbolic — și extrem de puternic. În ochii celor prezenți, Agrippa devenea, fie și implicit, omul cel mai apropiat de poziția de succesor.
Este foarte probabil ca Octavian să-i fi încredințat sigiliul doar temporar, fără intenția explicită de a-l desemna moștenitor. Dar un asemenea simbol, într-un moment atât de critic, nu putea rămâne fără ecou. Simplul gest a fost suficient pentru a declanșa o furtună în culisele puterii.
Rivalități în umbra succesiunii
Augustus a învins boala. Însă, aparent, dihonia intrase deja între cei pe care bursa zvonurilor îi dădea drept favoriți.
Nu putem ști, din păcate, în detaliu ce s-a petrecut în intimitatea puterii, dar se pare că tânărul Marcellus a început să-l privească pe Agrippa ca pe un rival.
Relatările sunt diverse: de la ipoteza unei crize de orgoliu din partea lui Agrippa, nemulțumit de atenția acordată lui Marcellus, până la varianta — mai plauzibilă — a unei retrageri deliberate, menite să evite un conflict deschis cu cumnatul său.
Personal, înclin să cred în a doua variantă, întrucât o criză de gelozie pare mai puțin probabilă din partea unui bărbat matur, stăpân pe sine și sigur de poziția sa, precum Agrippa, și mult mai plauzibilă în cazul unui tânăr încă neformat, sedus de perspectivele rapidei ascensiuni.
Dio Cassius pare să susțină aceeași interpretare atunci când notează că „revenindu-și ca stare a sănătății și înștiințat fiind că Marcellus nu-l mai privea cu ochi buni pe Agrippa în urma celor întâmplate, Augustus îl trimise de îndată pe Agrippa în Siria, de teamă să nu izbucnească vreo neînțelegere aprigă între cei doi, aflați în pragul unui conflict.”
Oricare ar fi fost adevărul din spatele intrigilor, consecința a fost limpede: Agrippa părăsește Roma și își stabilește reședința la Mitilene, în insula Lesbos.
harta insulei Lesbos in a carui capitala, Mitilene, a poposit Marcus Agrippa in anul 23 i.Hr.
Un autoexil cu miză diplomatică
Și de aici începem să înțelegem că aparentul autoexil ar fi putut fi, în realitate, urmarea unei misiuni neoficiale încredințate de Augustus. Agrippa era trimis să se ocupe de provinciile din est, teritorii asupra cărora Marcus Antonius își exercitase, vreme îndelungată, influența.
Interpretarea că nu a fost vorba despre un exil, ci despre o misiune diplomatică, este întărită și de istoricul Iosif Flavius, care — neimplicat în bârfele politice ale Romei — notează că „Agrippa a fost trimis să-i succeadă lui Caesar la conducerea țărilor de dincolo de Marea Ionică.”
Ceea ce părea o retragere era, de fapt, o extindere a responsabilităților sale.
Orasul Mytilene – fotografie aeriană – foto-credit: CoStef, Public domain, via Wikimedia Commons
O misiune aparte pare să fi fost legată de negocieri discrete cu parții — atât de discrete încât nici Agrippa nu s-a deplasat personal în zonă, trimițând în schimb un legat.
Nu știm în detaliu cum s-au desfășurat aceste tratative. Însă rezultatul sugerează că ele au fost încununate de succes: în anul 23 î.Hr., o delegație oficială din partea regelui part sosește la Roma, deschizând astfel un nou capitol în relațiile dintre cele două puteri.
Pentru Roma, stabilizarea frontului oriental era esențială după ani de rivalitate și umilințe în fața parților.
Capriciile sorții
Cât timp Agrippa își vedea de treburile sale la Mitilene, la Roma, tânărul Marcellus își începea activitatea publică în calitate de edil prin construcția unui teatru în Campus Martius.
Însă, la începutul lunii august, aflat în stațiunea Baiae, fu lovit brusc de boală și, în ciuda tratamentului intensiv acordat de medicul lui Augustus, Musa, muri.
Vestea căzu ca un trăsnet asupra familiei imperiale. Devastat, Augustus îi organiză funeralii publice și rosti el însuși discursul funebru. După incinerare, rămășițele tânărului au fost depuse în monumentul funerar pe care îl ridica pentru sine și pentru familia sa.
Pierderea a fost grea pentru toți, dar mai ales pentru Octavia, mama îndurerată.
”În memoria lui Marcellus, (Augustus n.r.) dădu numele acestuia teatrului început de Caesar. De asemenea dădu porunca ca în timpul jocurilor romane să fie transportate în teatru statuia tânărului făurită din aur, o coroană tot de aur și scaunul currulis, toate aceste obiecte urmau să fie așezate în mijlocul magistraților care prezidau jocurile. Dar cele ce povestesc nu aveau să se întâmple decât ceva mai târziu.” (Dio Cassius LIII, 30)
Agrippa primi vestea morții cumnatului său în Lesbos. Ar fi fost îndreptățit să lase totul și să se întoarcă la Roma, însă rămase în est, continuând să consolideze poziția romană.
Diplomație și loialități în Orient
Ca parte a acestei consolidări, se înscriau și întâlnirile cu diverși regi clienți, printre care și un nume bine cunoscut nouă: Irod cel Mare.
Aflând de prezența lui Agrippa la Mitilene, Irod a venit personal, traversând marea pentru a-l întâlni. Între cei doi pare să se fi legat o relație cordială, bazată pe interese reciproce — și, desigur, pe talentul lui Irod de a-și cultiva protectorii romani.
Se relatează că, revenit la Ierusalim, Irod a denumit două dintre cele mai somptuoase încăperi ale noului său palat după numele celor doi mari protectori de la Roma.
Agrippa, la rândul său, nu a rămas indiferent. Curând au sosit din Gadara emisari cu plângeri împotriva lui Irod, însă Agrippa i-a trimis direct la rege, fără a le acorda o audiere oficială — un gest care spune mult despre poziționarea sa.
Un nou punct de cotitură
Agrippa își vedea astfel de treburile ce îi fuseseră încredințate când primi un mesaj de la Augustus.
Dar despre asta vom vorbi în episodul următor.
Seria completă dedicată lui Agrippa poate fi găsită aici.
Bibliografie
- Lindsay Powell – ”Marcus Agrippa: Right-Hand Man of Caesar Augustus” – editura Pen&Sword Military, 1988
- Dio Cassius – “Istoria romană” – Editura: STIINTIFICA SI ENCICLOPEDICA, 1984, vol 2, cartea XLVIII
- Suetonius – “The Lives of Caesars” – “Life of Tiberius” – varianta online in engleza/latina
- Velleius Paterculus – “Istoria romană” – text online in engleza, traducere Frederick W. Shipley, volum Loeb Classical Library, anul publicarii: 1923
- Appian – “Războaie civile” – text online in engleza, Perseus digital Library – Tufst University, Medford University, MA, USA, the University of Leipzig, Leipzig, Germany
- Shelley C. Stone, III – “Sextus Pompey, Octavian and Sicily”, articol publicat in American Journal of Archaeology, Vol. 87, No. 1 (Jan., 1983), pp. 11-22 (13 pagini) publicata de: The University of Chicago Press
- Ovidiu Drimba – “Istoria culturii si civillizatiei” – volumul 3, editura SAECULUM I.O., anul aparitiei 2000
Articolul poate conține linkuri afiliate. Dacă achiziționați produse prin aceste linkuri, pot primi un mic comision, fără costuri suplimentare pentru voi.
