Marcus Agrippa – strategul de geniu din umbra lui Augustus (Episodul 8)

Un scurt rezumat al ascensiunii militare a lui Marcus Vipsanius Agrippa, care și-a pus întreaga capacitate organizatorică și geniul strategic în slujba prietenului său, Octavian Augustus.

publicitate

Capitole

Cine a fost Marcus Agrippa?

Marcus Vipsanius Agrippa a fost cel mai important strateg al lui Octavian Augustus și omul care a transformat organizarea, logistica și flota romană în arme decisive. De la războaiele din vestul imperiului până la bătălia de la Actium (31 î.Hr.), Agrippa a fost „motorul din culise” al victoriilor care i-au consolidat puterea lui Augustus. Acest episod reunește, pe scurt, momentele-cheie ale ascensiunii sale militare și rolul său în construirea noii ordini romane.

Am povestit în episoadele trecute mai pe îndelete conflictele militare în care Marcus Agrippa l-a secondat pe Augustus, asigurându-i acestuia victorii prețioase. Dar pentru că acestea au ajuns a fi răsfirate în mai multe postări, mă gândesc că un mic rezumat nu strică.

Octavian și arta de a-și alege oamenii

Octavian Augustus,
fragment dintr-o statuie ecvestra a lui Augustus, datand din secolul I d. Hr.
photo credit: Ricardo André Frantz (User:Tetraktys), CC BY-SA 3.0, via Wikimedia Commons

Și aici trebuie să încep prin a-i recunoaște lui Octavian un merit pe care nu l-am întâlnit prea des la mai marii lumii: era suficient de conștient a realiza când era incapabil de performanță într-un anumit domeniu, avea abilitatea să recunoască acele persoane din jur care, într-adevăr, se pricepeau mai bine decât el, delegându-le acea responsabilitate.

publicitate

Și nu e deloc de neglijat faptul că, pe puținii oameni de încredere din cercul lui, îi trata că pe niște prieteni, reușind a-și asigura loialitatea lor pe viață.

publicitate

Este drept, asta nu s-a întâmplat fără sincope. Au existat și în cercul lui oameni care aveau propriile ambiții și și-au urmărit propriul interes.

Ne aducem aminte, în acest sens, de Salvidienus, un apropiat al lui Octavian, care a fost descoperit de Antonius ca făcând oferte deloc corecte părții politice rivale. Confruntarea față în față dintre Octavian și Salvidienus s-a finalizat cu execuția celui din urmă. La toate aceste intrigi a asistat din cercul de intimi a lui Octavian și Agrippa.

Nu putem ști cu precizie ce gândea el în acele momente dar Dio Cassius ne dă prilejul a-i intui filozofia de viață pe care acesta și-a dezvoltat-o și pe care a urmat-o credincios toată viața.

„Agrippa obișnuia să spună față de prietenii săi intimi că majoritatea acelora care se află la putere doresc că nimeni să nu se arate mai capabil decât ei, că aceștia își asumă realizarea sarcinilor lipsite de riscuri unde victoria este asigurată în vreme ce încredințează altora tot ce este mai greu și mai riscant.Dacă se întâmplă să fie constrânși de împrejurări să dea pe seama altora rezolvarea unuia din cazurile lesnicioase , resimt nespusă tulburare și amărăciune în urma unui succes de prestigiu. Desigur, ei nu doresc ca acești oameni de încredere să fie învinși sau să pățească ceva rău; totuși preferă, chiar în cazul unei izbânzi depline, ca aceștia să nu se bucure de faimă. Așadar, Agrippa sfătuia pe oricine vroia să-l asculte, că cel care ține la viața lui și vrea să iasă viu și nevătămat din toate încurcăturile, să aibă grijă ca orice întorsătură favorabilă a lucrurilor să fie pusă pe seama celor mari.„

– Dio Cassius-, cartea XLIX, pag 196

Că Agrippa a fost totdeauna atent să nu-l eclipseze pe Octavian, am văzut deja asta în mai multe rânduri. Fie a făcut-o pentru că nu vroia să pună sare pe rana orgoliului amicului său, fie că nu dorea să stârnească prin ceva gelozia acestuia, Agrippa pare, în același timp, mulțumit să fie în centrul acțiunii dar totuși să nu fie chiar în lumina reflectoarelor atenției publice.

Ascensiunea lui Agrippa în cariera militară

Nu știm exact parcursul militar al lui Agrippa în primii ani.

A avut prilejul – datorită lui Octavian – să se afle în preajma unui strateg strălucit ca Caesar, a studiat arta războiului la Apollonia tot datorită amiciției cu Octavian iar dacă acesta nu se deprinsese mai deloc arta războiului, Agrippa, dimpotrivă, pare să aibă o pasiune pentru ea.

A fost prezent ca lider al armatelor lui Octavian în războiul perusian dar acolo figura lui a fost eclipsată de cea a lui Salvidienus. A fost prezent și la Filippi unde mai degrabă a fost nevoit să funcționeze pe post de infirmieră pentru un Octavian căzut la pat și cuprins de friguri.

Marcus Agrippa
fotocredit: Marc Cartwright

Prima lui misiune independentă fu cea de comandant contra unor revolte izbucnite în Galia și Germania. La acel moment, Agrippa avea 25 de ani și va duce la îndeplinire misiunea cu o eficiență care se va dovedi o caracteristică a sa în cariera ce va urma.

Se reîntoarce la Roma de urgență, chemat de Octavian, aflat la acel moment într-o situație delicată.

Dat fiind că prietenul său tocmai suferise o înfrângere în fața lui Sextus Pompei, Agrippa refuză orice triumf la care ar fi avut dreptul – probabil pentru a nu-și pune prietenul într-o lumină proastă.

Octavian îi încredință sarcina construirii unei flote și reorganizarea armatei cu care intenționa să se poată înfrunta în lupta cu abilul Sextus Pompei. Era o sarcină colosală chiar și pentru generali cu experiență.

Totuși, abilitățile organizatorice ale lui Agrippa au depășit în acest proiect orice așteptare.

Agrippa proiectă și superviză construcția unui port militar ferit de privirile dinspre mare, o adevărată minune a ingineriei romane, ale cărei urme pot fi încă urmărite în zona lacurilor din Campania, în apropiere de Cumae.

Tot acolo a organizat instrucția riguroasă a echipajelor, iar pentru ca antrenamentele și mișcările de trupe să nu poată fi observate, au fost amenajate inclusiv pasaje care făceau legătura dintre zona lacurilor și litoral.

Și să nu uităm: un rol decisiv în succesul final l-au avut adaptările făcute de Agrippa armelor navale. Printre acestea se remarcă celebrul harpax, un dispozitiv de abordaj îmbunătățit, conceput pentru a trage și fixa navele inamice la distanță. Această inovație a compensat superioritatea marinarilor lui Sextus Pompei și a schimbat radical dinamica luptei pe mare.

Am povestit destul de detaliat și întregul război ce e urmat – conflict cunoscut sub numele de Revolta siciliană (40–36 î.Hr.) – în care Agrippa numit comandant suprem al flotei, a obținut o victorie categorică ce va ridica o mare presiune de pe umerii lui Octavian, detestat până la acel moment și din cauza penuriei de cereale și foametei pe care blocada lui Sextus Pompei o cauzase ani de zile la Roma.

Agrippa purtand corona rostra fotocredit: Classical Numismatic Group, Inc. http://www.cngcoins.com, CC BY-SA 3.0, via Wikimedia Commons

“Cand Caesar intra victorios în Roma in 13 noiembrie 36 i.Hr., el stia bine ca aceasta se datora in mare parte organizarii si abilitatilor militare ale prietenului sau. Loialitatea lui Agrippa va fi rasplatita. (…) Contributia esentiala a lui Agrippa a fost rasplatita cu proprietati bogate in Sicilia, confiscate de la simpatizantii lui Sextus. (…) Agrippa merita o recompensa speciala, una ce se intentiona a fi o foarte publica recunoastere a realizarilor sale. Caesar a creat o exceptionala, unica decoratie militara pentru loialul si modestul lui prieten. Cunoscuta sub numele de corona classica, corona navalis sau corona rostrata, era o coroana pe care erau imprimate corabii. Era un premiu extravagant și destinat să fie văzut. O lege a fost adoptată o permițându-i să poarte această coroană navală în procesiuni triumfale. Pe scară largă
monedele de argint circulate au fost bătute arătându-l pe Agrippa purtând aceasta decoraţie militară distinctiva.„

Lindsay Powell și Steven Saylor – „Marcus Agrippa: Right-Hand Man of Caesar Augustus„

Ați putea crede ca dupa un efort asa sustinut cum a fost razboiul contra lui Sextus Pompei, oamenii vor sta linistiti o vreme. Ei bine, nu a fost cazul.

Razboiul iliric

La acea vreme, romanii numeau Illyricum zona de vest a Balcanilor. Teritoriul era populat de mai multe triburi pe care Octavian își dorea să le supună.

Nu vom insista cu detalii, doar reținem că Agrippa a fost prezent în acest război măcar parțial și numele lui este pomenit într-o împrejurare în care Octavian era aproape să-și piardă viață.

Încercând să-i cucerească pe ultimii opozanți, adunați în cetatea Metulon, Octavian și oamenii lui au încercat să pătrundă în cetate pe niște poduri pe care dușmanii încercau să le dărâme de la bază.

Dându-și seama de pericol, soldații au ezitat în a înainta. Dorind să-i mobillizeze prin propriul exemplu, Octavian se avântă pe pod de unul singur.

Appian ne relatează: „Agrippa și Hiero, doi dintre generali, unul din bodyguarzi, Lucius, și Volas fugiră cu el, doar aceștia patru și câțiva purtători de arme. Aproape că trecuse podul, când soldații, cuprinși de rușine, s-au grăbit după ei. Atunci, acest pod, supraîncărcat, s-a rupt și oamenii căzură grămadă. Unii au murit, alții au fost scoși de acolo cu oase rupte. Caesar a fost rănit la piciorul drept și la ambele brațe.„

Totuși, Agrippa nu își petrece acești ani în întregime în război, lângă Octavian, ci, o bună perioadă, îl găsim și la Roma unde, printre altele, demarează și niște ambițioase proiecte urbane care vor schimbă față Orașului Etern. Dar despre asta vom vorbi altă dată.

Însă faptul că Agrippa se afla la Roma în acea perioada nu se datora doar treburilor organizatorice și politice.

În timp ce cariera sa militară continua să urce, viața personală a lui Agrippa cunoștea o perioadă fragilă.

În anul 37 î.Hr., Agrippa s-a căsătorit cu tânăra Caecilia, fiica lui Atticus, rămas în istorie ca unul dintre prietenii de corespondență ai oratorului Cicero. Cei doi tineri par să fi dus o viață liniștită și armonioasă; în scurt timp familia se mărește cu două fetițe.

Însă în anul 32 î.Hr., ceva pare schimbat. Cornelius Nepos ne relatează despre moartea lui Atticus, socrul de care Agrippa era extrem de atașat. Acesta, suferind de dureri abdominale cumplite, a hotărât să-și curme suferința prin înfometare.

Îndurerați, Agrippa și prietenii apropiați au încercat să-l convingă să renunțe la această decizie, fără succes.

Relatarea lui Nepos este detaliată și emoționantă. Totuși, o absență notabilă atrage atenția: cea a Caeciliei, unica fiică a lui Atticus și soția lui Agrippa. Ea nu este menționată deloc. Majoritatea istoricilor presupun că această tăcere ar putea indica un deces anterior al tinerei femei.

Dacă această ipoteză este corectă, atunci în preajma marilor confruntări care aveau să urmeze – culminând cu Actium – Agrippa era deja văduv, tată a două fetițe și purtătorul unor responsabilități nu doar militare, ci și profund personale.

Bătălia de la Actium

Iar în acest moment de maturitate – atât personală, cât și militară – Agrippa avea să-și lege numele de victoria de la Actium.

Batalie navala romana – Basorelief reprezentand batalia de la Actium, basorelief datand din 14-37 i. Hr. si descoperit la Avellino (Italia) – photocredit: Following Hadrian, CC BY-SA 2.0, via Wikimedia Commons

Un prim aspect care merită subliniat este adaptabilitatea și creativitatea celor doi aliați. Ar fi fost simplu să continue folosirea aceluiași tip de nave care dovediseră deja eficiență în războiul cu Sextus Pompei. Totuși, nu au procedat astfel, ci au operat modificări esențiale, adaptând flota la noul context strategic.

Un alt pas strategic decisiv a fost paralizarea aprovizionării dinspre Egipt, operațiune condusă personal de Agrippa. După fuga lui Antonius – preocupat, se pare, mai degrabă de Cleopatra decât de soarta bătăliei – Agrippa a trimis o parte a flotei în urmărirea lor. Neizbutind să-i ajungă din urmă, vasele s-au întors, însă inițiativa strategică rămăsese ferm în mâinile sale.

În același timp, Agrippa a consolidat dominația asupra Greciei, capturând fortificații și determinând armata terestră a lui Antonius să treacă de partea lui Caesar. Printre cele mai semnificative rezultate s-a numărat predarea Colonia Laus Iulia Corinthiensis, oraș întemeiat de Iulius Cezar și populat cu veterani romani care, până atunci, refuzaseră cu încăpățânare să-l sprijine pe Octavian.

Post-Actium

Acesta câștigase războiul – deși, în acel moment, lucrul nu era încă pe deplin evident – însă se afla în imposibilitatea de a-și plăti soldații. Conștient de riscul unei revolte, Agrippa a fost însărcinat cu dificila misiune de a conduce legiunile înapoi în Italia și de a menține ordinea nu doar în armată, ci și la Roma și în întreaga peninsulă.

Deși tânăr, Agrippa devenise deja o figură de autoritate. Și totuși, autoritatea sa nu era suficientă pentru a garanta stabilitatea pe termen lung. Deși a reușit să țină situația sub control, îi scria frecvent influentului său prieten, cerându-i să revină cât mai curând, întrucât echilibrul rămânea fragil și riscul pierderii controlului era permanent.

Cât putu de repede, Caesar se îndreptă spre Italia pentru a calma situația și a reda populației un sentiment de stabilitate. Pentru aceasta era însă nevoie de bani. O parte din sumă – insuficientă totuși – fusese adunată din Grecia și împărțită militarilor și veteranilor care îl însoțiseră în războaiele din ultimii zece–paisprezece ani. Ulterior, acelorași legionari li s-au acordat pământuri.

Desigur, aceste terenuri proveneau din confiscarea proprietăților adepților lui Marcus Antonius. Totuși, spre deosebire de episoadele anterioare ale războaielor civile, confiscările nu mai erau operate cu brutalitatea de odinioară. Octavian a încercat, pe cât posibil, să compenseze proprietarii deposedați cu pământuri din alte regiuni ale imperiului – din zona Filippi, Dyrrhachium și din alte teritorii.

Se conturează astfel începutul unei politici de reconciliere. Conștient că devenise singurul stăpân al Romei, Octavian înțelesese că misiunea sa nu mai era doar să câștige războaie, ci să pacifice o societate epuizată de conflicte. Dorința de a compensa, chiar imperfect, reprezenta un prim pas în această direcție.

Mai mult, Caesar și cercul său apropiat – în care Agrippa și Maecena deveniseră deja figurile centrale – și-au pus la licitație proprietățile pentru a face rost de sumele încă necesare. În realitate însă, nu s-a vândut nimic. Nimeni nu îndrăznea să cumpere bunurile celor aflați la apogeul puterii.

După cum nota Dio Cassius:
„Mă întreb, cine oare s-ar fi încumetat să încheie asemenea acte, fie de cumpărare, fie de schimb?” (LI, 4)

Și totuși, gestul a avut un impact considerabil în plan simbolic. Deși tranzacțiile nu s-au concretizat, opinia publică a perceput inițiativa ca pe un act de bunăvoință. Octavian nu a obținut bani, dar a câștigat ceva poate mai valoros: timp și răbdarea concetățenilor săi.

Așa cum adaugă același autor:
„Caesar însă, folosindu-se de împrejurare, găsi cel mai nimerit pretext de a-și amâna făgăduielile, pe care dealtfel le respectă mai târziu, cu ajutorul prăzilor de război luate din Egipt.” (Dio Cassius LI, 4)

Era limpede că, în acel moment, Octavian cheltuise peste resursele de care dispunea și că era esențial să găsească noi surse de finanțare. Astfel, la doar treizeci de zile după revenirea în Italia, a pornit din nou la drum, de această dată în urmărirea lui Antonius și a Cleopatrei.

Una dintre țintele sale principale era imensa comoară a reginei Egiptului, a cărei valoare nu doar că l-ar fi scos din dificultățile financiare imediate, ci ar fi putut transforma radical situația economică a Italiei.

Nu vom insista aici asupra desfășurării campaniei din Egipt, ci asupra modului în care Octavian și-a rezolvat, în final, criza financiară care îl urmărise ani la rând. Dio Cassius descrie în detaliu ceea ce a urmat:

“În palatul regal au fost găsite multe bogății, căci Cleopatra, ridicând, ca să zicem așa, toate ofrandele, chiar și pe cele din templele cele mai sacre – apucase să adune pentru romani prăzile, fără să le mai dea acestora prilej să săvârșească vreo profanare. Alte cantități de bani au fost strânse și de la fiecare dintre cei puși sub acuzare, indiferent pentru ce. afară de aceste contribuții, toți ceilalți locuitori cărora nu li se putea aduce o anume învinuire, au fost impuși să plătească două părți din posesiunile lor.

Banii astfel strânși au mers la plata soldelor datorate tuturor soldaților. Cât despre cei care-l însoțeau atunci pe Octavianus Caesar, fiecăruia i s-au distribuit două sute cincizeci de drahme, numai să nu jefuiască orașul. Datornicii fură scutiți de orice obligație, iar acelora dintre senatori și cavaleri care luaseră parte la lupte le fură dăruite tot felul de bunuri. Pe scurt, imperiul roman s-a îmbogățit și templele romanilor s-au înfrumusețat.”

Dio Cassius – cartea LI, 17

Aurul Egiptului a stabilizat finanțele Romei, dar stabilitatea politică și militară care a făcut posibilă această tranziție fusese asigurată deja de Agrippa.

Închiderea porților lui Ianus simboliza pacea. Dar pacea fusese făcută posibilă prin victoriile și organizarea militară ale lui Agrippa, omul care transformase flota romană într-o armă decisivă și care asigurase stabilitatea într-un moment în care Roma putea aluneca din nou în haos.

„Caesar a încărcat cu elogii și onoruri pe cei care luptaseră sub ordinele sale.” Agrippa, între alte distincții, „a fost cinstit prin acordarea unui stindard de culoare albastră, pentru a evoca victoria navală ce o repurtase.” (Dio Cassius LI, 21)

Istoria avea să-l așeze pe Octavian Augustus în prim-planul noii epoci. Dar în umbra sa, Agrippa, indispensabil și discret, rămânea forța strategică fără de care acea epocă nu ar fi existat.

Dacă vrei să continui povestea, am mers mai departe cu episodul 9 din seria Marcus Agrippa. Iar pentru o privire de ansamblu asupra întregii serii, găsești aici hub-ul complet Marcus Agrippa.