Marcus Antonius – un nou rival politic (episod 6)

In situatia instabila de dupa asasinarea lui Caesar, aliantele se fac si se desfac foarte repede. O degraba anuntata amnistie se disipa la fel de repede pe cat se anuntase.

La inceputul lui aprilie 44 i. Hr., Antonius este in cel mai bun punct a vietii lui si era vazut, in fapt, ca mostenitorul politic al lui Caesar. Lepidus plecase sa preia conducerea provinciei Hispania citerior. Decimus Brutus era in fruntea unei armate in Galia Cisalpina. Brutus si Cassius fugisera si se adaposteau in Lanuvium, la 35 km sud de Roma. Cicero insusi fugise din Roma si plin de agitatie, oscila intre a fugi la fiul sau, in Grecia, sau a ramane in Italia, asteptand sa se calmeze lucrurile.

Un testament surpriza

Dar, la citirea testamentului lui Caesar, mostenitorul numit fu cu totul altul: numele si averea sa reveneau nepotului Octavius, fiul de 18 ani al nepoatei de sora, Atia Balbus. Fara nici o indoiala, Antonius a fost oripilat de asta. Octavius era ruda cu Caesar dar la fel era si Antonius, chiar daca era un var mai indepartat. In plus, Antonius a lucrat mai indeaproape cu Caesar si si-a riscat viata pe campul de lupta, contribuind din plin la victoriile sale. Octavius, in schimb, era foarte tanar si mai avea multe de demonstrat.

Din momentul aflarii mostenitorului oficial din testamentul lui Caesar, pentru Antonius incepu o cursa tacuta dar feroce pentru intaietate politica in Roma.

Lupta pentru putere

E usor de inteles de ce, cu fervoare, Antonius incerca sa isi consolideze puterea in luna aprilie, inclusiv comitand tot felul de abuzuri scandalose si pretinzand ca nu face decat sa respecte deciziile lui Caesar. Tinta lui era, in mod special, atragerea de partea lui a veteranilor lui Caesar ceea ce reusi caci, intr-un final, ajunse a-si alcatui o armata de 6000 de oameni.

La 18 aprilie 44 i. Hr., Octavius Cezar reusi sa revina in Italia si, oprindu-se la Neapole, avu tot felul de intrevederi si discutii in care cantari avantaje/dezavantaje in a accepta mostenirea lui Caesar. In cele din urma accepta aceasta mostenire, asta in ciuda sfaturilor mamei si tatalui sau vitreg care erau constienti ca pozitia in care se va afla datorita acestei mosteniri, va fi una foarte periculoasa. Toata lumea era constienta de gravitatea situatiei. Cicero insusi comenta, intr-o epistola catre Appius, ca, din aceasta decizie, “va iesi mare neintelegere cu Antonius.” Probabil i-a comunicat tanarului mostenitor aceasta parere personal, intrucat se pare ca s-a intalnit si au discutat la Neapole, dupa reintoarcerea lui Octavian in Italia.

La inceput, cu o fata inocenta, Octavian nu parea sa doreasca nimic mai mult decat sa intre in posesia mostenirii de la unchiul lui. Cand debarca mai jos de Brundisium si pe drum spre Roma, fu intampinat de o multime de prieteni iar figura lui tanara si …. nevinovata castiga usor simpatia privitorilor.

Cand intra in Roma, fu intampinat de o multime mare de oameni si la 15 mai declara intr-o adunare ca va implini testamentul lui Caesar, inclusiv angajandu-se la cheltuieli enorme si acceptand sa se ingrijeasca de jocurile publice in cinstea Venerei Genetrix, instituite de Caesar in amintirea victoriei de la Pharsallus contra pompeienilor. Printre altele, Cezar lasase prin testament oferirea catre locuitorii Romei a cate 15 drahme de argint, dispozitie testamentara pe care Octavian avea de gand sa o indeplineasca si declara acest lucru public, castigand tot mai multa simpatie din partea poporului.

La 21 mai, veni sa-l salute pe Antonius, abia intors din Campania, si ii ceru sumele insusite din averea lui Caesar. Antonius nu il lua la inceput in serios. Il considera mult prea tanar si nici nu il considera prea intelept sau sfatuit prea bine. Ca atare, nu il considera capabil sa indeplineasca enorma sarcina de a fi mostenitorul lui Cezar.

Asa ca ii raspunse, cu un aer superior, ca adoptia testamentara nu fusese ratificata printr-o lege curiata cum era legal si ca nu se stie ce avere mai ramasese de la Caesar. Ii inscena chiar o incercare de complot. Un tribun dintre partizanii lui declara veto ratificarii testamentului. Confruntarea intre cei doi urmasi ai lui Cezar era fatisa la acest moment iar Antonius actiona din ce in ce mai direct.

In primul rand, planui sa preia Galia Cisalpina de la Decimus – inclusv armata acestuia, miscare care i-ar fi consolidat puterea. In acelasi timp, Dolabella ar fi preluat Siria. Antonius dorea, de asemenea, ratificarea de catre Senat a actelor lui Caesar pe care el deja le folosise si dorea, prin aceasta miscare, sa se acopere legal de abuzurile savarsite pana la acel moment.

O convocare a Senatului la 1 iunie urma sa rezolve toate aceste puncte ale planului sau. Dar acea sedinta nu s-a mai tinut.

Dansu-si seama de planurile lui, Brutus si Cassius tinura un consiliu la Lanuvium la care luara parte si Cicero, om cu o imensa influenta in Senat. La acea intrunire participara si consulii desemnati pentru anul viitor. Deci, avea loc o intalnire cu greutate unde se aflau oameni aflati in functii de decizie.

In cadrul acestui consiliu hotarara sa ii boicoteze sedinta senatoriala lui Antonius prin absenta lor. Antonius ca razbunare ceru comisiilor senatoriale sa ratifice direct propunerile sale fara a mai fi prezentate in plen si obtinu aceasta. In plus, obtinu o decizie din partea Senatului prin care Brutus si Cassius era insarcinati cu misiunea speciala a aprovizionarii cu grane a Italiei, hotarare prin care obtinea doua lucruri: ii indeparta pe cei doi geografic de Roma si ii separa unul de altul pentru a nu mai putea sa actioneze impreuna. Hotararea prevedea ca Brutus sa asigure aprovizionarea din Asia iar Cassius din Sicilia.

Un veritabil concurs de popularitate incepu a se desfasura intre diferitele factiuni pentru a castiga populatia si pe veteranii militari.

Antonius se folosea de aceasta prin diverse proiecte, de la jocuri organizate la Roma pana la proiecte urbanistice gen secarea mlastinilor, colonizare masiva sau reforme in sistemul judiciar.

Pe de alta parte, Octavius castiga puncte prin sustinerea in iulie 44 i. Hr. a jocurilor lui Caesar inchinate Venerei Genetrix si achitand sumele catre popor prevazute in testamentul unchiului sau. Avura loc manifestatii insufletite in favoarea lui Octavius. Se raspandi chiar vestea ca o cometa aparuta in acea vreme era insusi spiritul celui ucis. Mai mult ii ridica lui Caesar la Roma o statuie in templul zeitei protectoare, avand deasupra capului o cometa. In ciuda varstei fragede, Octavius se catara cu abilitate pe cultul personalitatii in formare al lui Caesar.

Antonius realizand ca Octavianus incepe sa fie un rival redutabil prin capacitatea de a aduna in jurul lui veteranii (adica fix aceeasi categorie pe care el insusi incerca sa o atraga) incepu sa actioneze cat putu pentru a scapa de el.

In primul rand, il impiedica sa fie numit tribun al poporului – functie la care nici nu avea dreptul de altfel. Intr-un final, cei doi se intalnira si ajunsera la un acord, confirmat in templul lui Jupiter Capitolinul, o pace insa extrem de falsa si nesustenabila.

Atmosfera de suspiciune apasa greu. “In chiar acea noapte – povesteste Plutarch -, Antonius avu un vis in care un fulger i-a lovit mana dreapta si i-o arse. Inca sub impresia acestui vis, a doua zi, i se aduse la cunostinta ca Caesar (nr – asa il numeau pe Octavian) astepta sa-l ucida. Cezar nega dar Antonius nu il crezu. Prin urmare dusmania intre ei crescu, fiecare incerca sa atraga soldatii imprastiati prin toata Italia, ambii facand promisiuni pline de generozitate.”

Dio Cassius confirma si el atmosfera de extrema suspiciune si tensiune dintre cei doi: “In ochii unora, dupa aceasta intalnire, parea ca impacarea si avusese loc; in fapt – fiecare cunoscand intocmai ce gandea celalalt – dupa cateva concesii reciproce, consimtisera la o apropiere numai fiindca socoteau ca nu venise inca momentul sa-si arate adevaratele intentii. Cateva zile s-au scurs in buna pace. Nu dupa multa vreme, banuielile incoltira insa in ambele tabere, fie ca era vorba de tradare propriu-zisa, fie de acuzari mincinoase (cum adesea se petrec in astfel de ocazii). si dezbinarea izbucni din nou.” Aici Dio Cassius continua a filozofa despre comportamentul uman, un citat destul de interesant -deci s-ar putea sa-l pun intr-o postare separata – iar la final, a conchis: “Cu nimic dispusi mai inainte vreme sa-si acorde incredere reciproca, acum ajunsesera si mai inraiti in ura ce-si purtau.”

In iulie, Brutus si Cassius declara ca primesc misiunea de la Senat dar ca o privesc ca pe un exil si ca prefera sa stea departe de Roma pentru a nu mai aduce tulburare in viata publica. Dar, nespus, admiteau ca, de fapt, nu pot face fata luptei politice si militare din Italia si abandonau aceasta lupta pentru putere.

Cicero, oripilat de inertia lui Brutus, era din ce in ce mai nervos din cauza evenimentelor care se succedau in viata politica. Totusi, desi aparent pozitia lui Antoniu era de nezdruncinat, in sedinta Senatului din 1 august, Calpurnius Piso, insusi socrul lui Caesar, tinu un discurs in care il acuza ca uzurpa gloria si numele lui Caesar si ca ii falsifica actele in scopul unei tiranii personale. Putini senatori s-au solidarizat la acel moment cu opinia lui Piso insa, practic, acest discurs a marcat pierderea sprijinului pe care partidul caesarinilor il acorda lui Marcus Antonius. Incurajat de acest semnal dat de Piso, Cicero reveni la Roma la sfarsitul lui august dar nu se prezenta la sedinta din 1 septembrie de frica veteranilor lui Antonius.

Acesta se prezenta personal la sedinta si propuse un suplicattio catre Caesar, practic o rugaciune prin care se cerea iertare zeilor pentru crima comisa. Prin acest gest, Antonius dorea sa se puna in fruntea multimii doritoare de razbunare, incercand sa surclaseseze celelalte factiuni rivale. Pentru ca Cicero nu binevoi a fi prezent, Antonius declara in plina sedinta ca se va duce personal cu alti adepti si ii va sparge usile casei pentru a-l aduce pe sus in Senat. Vorbele sale au iscat multa indignare.

A doua zi, Cicero se prezenta el insusi la Senat dar, de data aceasta, Antonius nu veni personal. In aceasta zi, Cicero tinu primul discurs cunoscut sub numele de Filipice – primul din cele 14 discursuri. Acest discurs este unul incisiv dar retinut, incercand a evidentia actele de abuz ale lui Antonius dar avea si note pe alocuri prietenoase. Dar acest prim discurs – chiar fara a fi virulent – avu puterea a zdruncina sustinerea lui Antonius de catre populatie.

Acestui prim discurs, Antonius i-a raspuns destul de tarziu, dupa mai bine de doua saptamani de cand el fusese rostit, iar interventia lui a fost plina de invective si vulgaritati – un discurs mult mai putin impresionant decat al rivalilor politici. Caci, sa recunoastem, Marcus Antonius nu avea elocinta si diplomatia ca prim punct forte al abilitatilor sale. “Tuturor celor prezenti li s-a parut ca vomeaza, dupa obiceiul lui, nu ca vorbeste.” – scrise Cicero in una din epistolele sale facand aluzie la perioada cand a fost magister equis – adica mana dreapta a lui Caesar la Roma – iar Antonius o ducea din petrecere in petrecere, si chiar aparu mahmur in fata Senatului, vomitand in fata lor in pelerina tinuta pe post de vas.

Antonius isi vazu in continuare autoritatea din ce in ce mai zdruncinata. Pe 2 octombrie, el, marele consul, fu atacat de tribunul poporului, Tiberius Cannutius, si fu nevoit sa raspunda furios, semn ca nu mai stapanea situatia.

Fiindca pozitia lui era din ce in ce mai subreda, Marcus Antonius parasi Roma la 9 octombrie, impreuna cu Fulvia, mergand spre Brindisium unde urma sa se intalneasca cu legiunile din Macedonia pe care si le atribuise in acelasi timp cu cele din Galia Cisalpina: legiunea Martia, legiunea aII-a, a IV-a si a XXXV-a. Intalnirea cu aceste trupe, spera Antonius, ii vor da siguranta si ii vor intari pozitia. Surpriza fu neplacuta. Gasi la fata locului niste trupele nemultumite de revenirea in Italia si, instigati si de promisiunile lui Octavian, ii facura o primire foarte neprietenoasa in ciuda premiilor de 400 sesterti pe cap de soldat cu care Antonius incerca sa ii momeasca de partea sa. Ca o lovitura in plus, atunci isi publica Cicero al doilea discurs in care Antonius era numit un “nemernic gladiator” si un “om smintit”. Antonius, deja scos din minti, incerca sa-si impuna autoritatea in fata soldatilor, trecand la pedepse care includeau decimarea unor tribuni militari si uciderea a circa 300 de militari chiar in fata Fulviei. Pentru a intregi tabloul, nici aceasta nu era mai calma laturi de el, urland isterica la militari si blestemandu-i de ii vor abandona. Am detaliat povestea cand am povestit despre Fulvia.

In acest timp, Octavian strabatea Campania, platind sustinatori cu sume de 5 ori mai mari decat oferea Antonius – adica 2000 de sesterti. Pentru voluntari ai lui Caesar oferea chiar 3000 de sesterti. Ca urmare, atragea oamenii ca un magnet si, in final, forma o mica armata desi Octavian insusi nu avea acest drept si nici nu fusese investit in vreo demnitate din partea Senatului, functie care sa-i permita legal sa recruteze oameni.

Constient insa de popularitatea lui si de slabiciunea Senatului, Octavian cauta sa-l atraga de partea lui pe Cicero. Inainte ca acesta sa apuce sa se decida, Octavian intra in Roma si chiar vorbeste intr-o adunare populara, prezentandu-se ca aparator al memoriei lui Caesar. Dar cand Antonius se apropie de capitala, Octavian pleaca. Sosit la Roma, Antonius convoaca Senatul cu intentia de a-l declara pe Octavian drept dusman public si de a capata investitura de a duce razboi contra lui. Nu-si putu insa duce la capat intentiile deoarece legiunea Martia si legiunea a IV-a intoarsera armele contra lui. La acel moment, Octavian avea o forta militara cel putin la fel de puternica ca el.

Antonius paraseste Roma si se deplaseaza spre nord, pentru a-l inlatura pe Decimus Brutus din fruntea Galiei Cisalpina si spre a uni sub comanda lui legiunile de sub comanda lui Brutus.

Sosit la Roma la inceputul lui decembrie 44, Cicero in ciuda indoielilor pe care le avea, fu nevoit sa admita ca singura forta ce se opunea lui Antoniu la acel moment erau Octavian si Decimus Brutus, amandoi avand niste armate care il puteau invinge. Toti restul anticaesarienilor erau plecati departe, de unde priveau desfasurarea ostilitatilor.

Realizand ca nu are alternativa, Cicero isi aduna toata ingenuozitatea in a treia Filipica pentru a justifica aceasta alianta.

In ianuarie 43, calitatea de consul a lui Antonius inceta. Noii consuli avura la inceput un discurs moderat si chiar se propuse trimiterea unei delegatii care sa trateze o impacare. Cicero se opuse vehement, dansu-si seama ca aceasta ar insemna victoria finala a cesarienilor, si garanta cu propria autoritate pentru loialitatea tanarului Octavian

Contrar opiniei lui Cicero, Senatul hotari o delegatie formata din jurisconsultul Sevius Sulpicius Rufus, Piso Caesoninus si Marcius Phillipus care aveau sarcina de a-i vizita atat pe Antonius cat si pe D Brutus si a-i impaca. Delegatia pornita la inceputul lui ianuarie pleca dar curand seful acesteia Rufus, moare pe drum. Cand s-a intors, pe la sfarsitul lui februarie, delegatia nu isi atinsese scopurile. Cicero presa Senatul sa-l declare pe Antonius dusman public dar Senatul ezita.

In aceasta atmosfera se primi din Grecia un raport de la Marcus Brutus in care ii informa ca stransese o armata, ca Grecia ii sustine pe ucigasii lui Caesar si cerea recunoasterea lui ca proconsul al Greciei, Macedoniei si Iliricului ale carei forte le punea la dispozitia Senatului.

Tensiunea crescu cand Dolabella, colegul de consulat al lui Antonius, incerca sa preia conducerea Siriei, comanda oferita lui de Antonius, iar pentru aceasta trebuia sa traverseze provincia Asia al carui proconsul era C Treboniu. Dolabella i-a intins acestuia o cursa, il captura, il tortura doua zile, apoi il omori. Ii reteza capul si se plimba cu el infipt intr-o sulita prin Smirna. Crima si salbaticia cu care aceasta crima a fost indeplinita ii ingrozi si pe senatori si pe republicani, ambii vazand in moartea lui Treboniu un avertisment asupra a ce urma sa i se intample lor daca lasau lucrurile sa evolueze in acea directie.

Senatul, in totalitate, il declarara pe Dolabella dusman public. Tot timpul iernii, operatiunile militare stagnasera dar, la inceputul primaverii, situatia politica din Italia era tot mai tulbure si mai exploziva.

O a doua delegatie fu propusa sa negocieze o pace cu Antonius dar, de data aceasta, propunerea a fost refuzata. Consulul Pansa pleca in fruntea unei armate pentru a-i ajuta pe Octavian si Hirtius sa sparga incercuirea lui Antonius. Pe drum, inainte de a face jonctiunea cu trupele celuilalt consul, Pansa fu atacat de Antonius si invins dar, in aceeasi seara, Hirtius ii vine in ajutor si il respinse pe Antonio. Pansa este insa grav ranit. Vestea bataliei ajunge la Roma peste o saptamana. Dupa ce initial vestea este ca Antonius fusese victorios, mai tarziu a aparut o dezmintire si o mare multime se aduna la locuinta lui Cicero, purtandu-l triumfal pana la Capitoliu.

A doua zi, la Mutina, se da lupta decisiva. Antonius este invins si pus pe fuga dar Hirtius este omorat in lupta. Cateva zile mai tarziu, moare si Pansus din cauza ranilor. Mai jos aveti o harta a razboiului de la Mutina,

foto credit: Historicair, Homoatrox (original works); Mess (adaptation & Italian translation), CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons.

Deabia la acest moment, Senatul il declara inamic public pe Antonius in timp ce lui Brutus i se acorda triumful. Octavian, primeste doar ovatio si aceasta doar la insistentele lui Cicero care se temea ca atfel se va rupe unitatea republicana.

De asemenea, Senatul hotari continuarea razboiului cu Decimus Brutus drept consul. Octavian fu numit doar propretor, o nesocotire a starii de fapt in care majoritatea legiunilor erau loiale lui Octavian.

Dupa infrangerea de la Mutina, Antonius se simtea din ce in ce mai nenorocit. Cea mai mare urgenta a sa era foametea ce incepuse sa fie resimtita in randul soldatilor sai. Dar, fire tare fiind, nu se lasa in seama deznadejdii si prin aceasta isi incuraja si soldatii cand acestia il vedeau pe comandantul band apa statuta si mancand fructe salbatice si radacini. Ba chiar s-a spus ca, in timp ce trecusera Alpii, au mancat scoarta de copaci si animale ce nu figurasera anterior ca fiind comestibile.

Bibliografie

(1) Marcus Tullius Cicero – “Filipice – discursuri impotriva lui Marcus Antonius”, Editura pentru literatura universala, traducerea Dumitru Craciun, Bucuresti, 1968

(2) Plutarch, “Viata lui Marcus Antonius” – editie online, engleza

Dio Cassius, “Istorie Romana”, editura stiintifica si enciclopedica, 1984, volumul II, cartea XLV