Marcus Antonius vs Octavian: lupta pentru mostenirea lui Cezar (Episodul 7)

În haosul de după asasinarea lui Cezar, alianțele se fac și se destramă peste noapte. Amnistia anunțată în Senat se evaporă rapid, iar în locul ei apare o luptă rece, calculată: cine va moșteni, de fapt, puterea lui Cezar?

La începutul lui aprilie 44 î. Hr., Antonius este în cel mai bun punct a vieții lui și era văzut, în fapt, ca moștenitorul politic al lui Cezar. Lepidus plecase să preia conducerea provinciei Hispania citerior. Decimus Brutus era în fruntea unei armate în Galia Cisalpina. Brutus și Cassius fugiseră și se adăposteau în Lanuvium, la 35 km sud de Roma. Cicero însuși fugise din Roma și plin de agitație, oscila între a fugi la fiul sau, în Grecia, sau a rămâne în Italia, așteptând să se calmeze lucrurile.

Un testament surpriză

Dar, la citirea testamentului lui Caesar, moștenitorul numit fu cu totul altul: numele și averea sa reveneau nepotului Octavian, fiul de 18 ani al nepoatei de sora, Atia Balbus. Fără nici o îndoială, Antonius a fost oripilat de asta. Băiatul era rudă cu Caesar dar la fel era și Antonius, chiar dacă era un văr mai îndepărtat. În plus, Antonius a lucrat mai îndeaproape cu Caesar, și-a riscat viața pe câmpul de luptă, contribuind din plin la victoriile sale. Octavian, în schimb, era foarte tânăr și mai avea multe de demonstrat.

Din momentul aflării moștenitorului oficial din testamentul lui Caesar, pentru Antonius începu o cursa tăcută dar feroce pentru întâietate politică în Roma.

Lupta pentru putere

E ușor de înțeles de ce, cu fervoare, Antonius încerca să își consolideze puterea în luna aprilie, inclusiv comițând tot felul de abuzuri scandalose și pretinzând că nu face decât să respecte deciziile lui Caesar. Tința lui era, în mod special, atragerea veteranilor lui Caesar ceea ce reuși căci, într-un final, ajunse a-și alcătui o armata de 6000 de oameni.

Octavian intră în joc

La 18 aprilie 44 i. Hr., Octavian (viitorul împărat Augustus) reuși să revină în Italia și, oprindu-se la Neapole, avu tot felul de întrevederi și discuții în care cântări avantaje/dezavantaje în a acceptă moștenirea lui Caesar. În cele din urmă acceptă această moștenire, asta în ciuda sfaturilor mamei și tatălui său vitreg care erau conștienți că poziția în care se va afla datorită acestei moșteniri, va fi una foarte periculoasă. Toată lumea era conștientă de gravitatea situației. Cicero însuși comenta, într-o epistolă către Appius, că, din această decizie, „va ieși mare neînțelegere cu Antonius.” Probabil i-a comunicat tânărului moștenitor această părere personal, întrucât se pare că s-a întâlnit și au discutat la Neapole, după reîntoarcerea lui Octavian în Italia. La început, cu o față inocentă, Octavian nu părea să dorească nimic mai mult decât să intre în posesia moștenirii de la unchiul lui. Când debarcă mai jos de Brundisium și pe drum spre Roma, fu întâmpinat de o mulțime de prieteni iar figura lui tânără și …. nevinovată câștiga ușor simpatia privitorilor.

Când intră în Roma, fu întâmpinat de o mulțime mare de oameni și la 15 mai declară într-o adunare că va împlini testamentul lui Caesar, inclusiv angajându-se la cheltuieli enorme și acceptând să se îngrijească de jocurile publice în cinstea Venerei Genetrix, instituite de Caesar în amintirea victoriei de la Pharsallus contra pompeienilor. Printre altele, Cezar lăsase prin testament oferirea către locuitorii Romei a câte 15 drahme de argint, dispoziție testamentară pe care Octavian avea de gând să o îndeplinească și declară acest lucru public, câștigând tot mai multă simpatie din partea poporului.

Prima confruntare: moștenirea și banii lui Cezar

La 21 mai, veni să-l salute pe Antonius, abia întors din Campania, și îi ceru sumele însușite din averea lui Caesar.

Antonius nu îl lua la început în serios. Îl consideră mult prea tânăr și nici nu îl consideră prea înțelept sau sfătuit prea bine. Că atare, nu îl considera capabil să îndeplinească enormă sarcina de a fi moștenitorul lui Cezar.

Așa că îi răspunse, cu un aer superior, că adopția testamentară nu fusese ratificată printr-o lege curiată cum era legal și că nu se știe ce avere mai rămăsese de la Caesar.

Îi înscenă chiar o încercare de complot. Un tribun dintre partizanii lui declară veto ratificării testamentului. Confruntarea între cei doi urmăși ai lui Cezar era fățișă la acest moment iar Antonius acționa din ce în ce mai direct.

Boicotul din Senat și manevrele lui Antonius

În primul rând, plănui să preia Galia Cisalpină de la Decimus – inclusiv armata acestuia, mișcare care i-ar fi consolidat puterea. În același timp, Dolabella ar fi preluat Siria.

Antonius dorea, de asemenea, ratificarea de către Senat a actelor lui Caesar pe care el deja le folosise și dorea, prin această mișcare, să acopere legal abuzurile săvârșite până la acel moment.

O convocare a Senatului la 1 iunie urma să rezolve toate aceste puncte ale planului său. Dar acea ședință nu s-a mai ținut.

Dându-și seama de planurile lui, Brutus și Cassius ținură un consiliu la Lanuvium la care luă parte și Cicero, om cu o imensă influență în Senat. La acea întrunire participară și consulii desemnați pentru anul viitor. Deci, avea loc o întâlnire cu greutate unde se aflau oameni aflați în funcții de decizie.

În cadrul acestui consiliu hotărâră să îi boicoteze ședința senatorială lui Antonius prin absența lor. Antonius ca răzbunare ceru cu succes comisiilor senatoriale să ratifice direct propunerile sale fără a mai fi prezentate în plen.

În plus, obținu o decizie din partea Senatului prin care Brutus și Cassius era însărcinați cu misiunea specială a aprovizionării cu grâne a Italiei, hotărâre prin care obținea două lucruri: îi îndepărta pe cei doi geografic de Roma și îi separa unul de altul pentru a nu mai putea să acționeze împreună. Hotărârea prevedea că Brutus să asigure aprovizionarea din Asia iar Cassius din Sicilia.

Concursul de popularitate: jocuri, veterani si “cometa”

Un veritabil concurs de popularitate începu a se desfășura între diferitele facțiuni pentru a câștigă populația și pe veteranii militari.

Antonius se folosea de aceasta prin diverse proiecte, de la jocuri organizate la Roma până la proiecte urbanistice gen secarea mlaștinilor, colonizare masivă sau reforme în sistemul judiciar.

Pe de altă parte, Octavian câștiga puncte prin susținerea în iulie 44 i. Hr. a jocurilor lui Caesar închinate Venerei Genetrix și achitând sumele către popor prevăzute în testamentul unchiului sau. Avură loc manifestațîi însuflețite în favoarea lui Octavian. Se răspândi chiar vestea că o cometă apărută în acea vreme era însuși spiritul celui ucis.

Mai mult îi ridică lui Caesar la Roma o statuie în templul zeiței protectoare, având deasupra capului o cometă.

În ciuda vârstei fragede, Octavius se cățăra cu abilitate pe cultul personalitățîi în formare al lui Caesar.

Antonius realizând că Octavian începe să fie un rival redutabil prin capacitatea de a aduna în jurul lui veteranii (adică fix aceeași categorie pe care el însuși încerca să o atragă) începu să acționeze cât putu pentru a scăpa de el.

În primul rând, îl împiedică să fie numit tribun al poporului – funcție la care nici nu avea dreptul de altfel. Într-un final, cei doi se întâlniră și ajunseră la un acord, confirmat în templul lui Jupiter Capitolinul, o pace însă extrem de falsă și nesustenabilă. Atmosfera de suspiciune apasă greu. „În chiar acea noapte – povestește Plutarch -, Antonius avu un vis în care un fulger i-a lovit mâna dreapta și i-o arse. Încă sub impresia acestui vis, a două zi, i se aduse la cunoștință că Caesar (n.r. – așa îl numeau pe Octavian) aștepta să-l ucidă. Cezar nega dar Antonius nu îl crezu. Prin urmare dușmănia între ei crescu, fiecare încerca să atragă soldațîi împrăștiați prin toată Italia, ambii făcând promisiuni pline de generozitate.”

Dio Cassius confirmă și el atmosfera de extremă suspiciune și tensiune dintre cei doi: „În ochii unora, după această întâlnire, părea că împăcarea și avusese loc; în fapt – fiecare cunoscând întocmai ce gândea celălalt – după câteva concesii reciproce, consimțiseră la o apropiere numai fiindcă socoteau că nu venise încă momentul să-și arate adevăratele intențîi. Câteva zile s-au scurs în bună pace. Nu după multă vreme, bănuielile încolțiră însă în ambele tabere, fie că era vorba de trădare propriu-zisă, fie de acuzări mincinoase (cum adesea se petrec în astfel de ocazii). Și dezbinarea izbucni din nou.” Aici Dio Cassius continuă a filozofa despre comportamentul uman, un citat destul de interesant – deci s-ar putea să-l pun într-o postare separată – iar la final, a conchis: „Cu nimic dispuși mai înainte vreme să-și acorde încredere reciprocă, acum ajunseseră și mai înrăiți în ura ce-și purtau.”

Cicero intră în arenă: Filipicele

În iulie, Brutus și Cassius declarară că primesc misiunea de la Senat dar că o privesc ca pe un exil și că preferă să stea departe de Roma pentru a nu mai aduce tulburare în viață publică.

Dar, nespus, admiteau că, de fapt, nu pot face față luptei politice și militare din Italia și abandonau această luptă pentru putere.

Cicero, oripilat de inerția lui Brutus, era din ce în ce mai nervos din cauza evenimentelor care se succedau în viață politică.

Totuși, deși aparent poziția lui Antonius era de nezdruncinat, în ședința Senatului din 1 august, Calpurnius Piso, socrul lui Caesar, ținu un discurs în care îl acuză pe Antoniu că uzurpa gloria și numele lui Cezar și că îi falsifică actele în scopul unei tiranii personale. Puțini senatori s-au solidarizat la acel moment cu opinia lui Piso însă, practic, acest discurs a marcat pierderea sprijinului pe care partidul caesarinilor îl acorda lui Marcus Antonius.

Încurajat de acest semnal dat de Piso, Cicero reveni la Roma la sfârșitul lui august dar nu se prezența la ședința din 1 septembrie de frica veteranilor lui Antonius.

Acesta se prezentă personal la ședință și propuse un suplicattio către Caesar, practic o rugăciune prin care se cerea iertare zeilor pentru crima comisă. Prin acest gest, Antonius dorea să se pună în fruntea mulțimii doritoare de răzbunare, încercând să surclaseseze celelalte facțiuni rivale.

Pentru că Cicero nu binevoi a fi prezent, Antonius declară în plină ședință că se va duce personal cu alți adepți și îi va sparge ușile casei pentru a-l aduce pe sus în Senat. Vorbele sale au iscat multă indignare.

A doua zi, Cicero se prezentă el însuși la Senat dar, de data aceasta, nu veni Antonius.

În această zi, Cicero ținu primul discurs cunoscut sub numele de Filipice – primul din cele 14 discursuri. Acest discurs este unul incisiv dar reținut, încercând a evidenția actele de abuz ale lui Antonius dar avea și note pe alocuri prietenoase. Dar acest prim discurs – chiar fără a fi virulent – avu puterea a zdruncină susținerea lui Antonius de către populație.

Acestui prim discurs, Antonius i-a răspuns destul de târziu, după mai bine de două săptămâni de când el fusese rostit, iar intervenția lui a fost plină de invective și vulgaritati – un discurs mult mai puțin impresionant decât al rivalilor politici.

Căci, să recunoaștem, Marcus Antonius nu avea elocință și diplomația ca prim punct forțe al abilităților sale. „Tuturor celor prezenți li s-a părut că vomeaza, după obiceiul lui, nu că vorbește.” – scrise Cicero în una din epistolele sale făcând aluzie la perioada când a fost magister equis – adică mâna dreapta a lui Caesar la Roma – iar Antonius o ducea din petrecere în petrecere, apărând chiar mahmur în față Senatului și vomitând în față lor în pelerină ținută pe post de vas. Antonius își văzu în continuare autoritatea din ce în ce mai zdruncinată.

Pe 2 octombrie, el, marele consul, fu atacat de tribunul poporului, Tiberius Cannutius, și fu nevoit să răspundă furios, semn că nu mai stăpânea situația.

Ruperea: legiunile il parasesc pe Antonius

Fiindcă poziția lui era din ce în ce mai șubredă, Marcus Antonius părăși Roma la 9 octombrie, împreună cu Fulvia, mergând spre Brindisium unde urmau să se întâlnească cu legiunile din Macedonia pe care și le atribuise în același timp cu cele din Galia Cisalpină: legiunea Martia, legiunea aII-a, a IV-a și a XXXV-a. Întâlnirea cu aceste trupe, spera Antonius, îi vor da siguranță și îi vor întări poziția.

Surpriză fu neplăcută. Găsi la față locului niște trupele nemulțumite de revenirea în Italia și, instigați și de promisiunile lui Octavian, îi făcură o primire foarte neprietenoasă în ciuda premiilor de 400 sesterți pe cap de soldat cu care Antonius încerca să îi momească de partea sa.

Ca o lovitură în plus, atunci își publică Cicero al doilea discurs în care Antonius era numit un „nemernic gladiator” și un „om smintit”. Acesta, deja scos din minți, încercă să-și impună autoritatea în fața soldaților, trecând la pedepse care includeau decimarea unor tribuni militari și uciderea a circa 300 de militari chiar în fața Fulviei. Pentru a întregi tabloul, nici această nu era mai calmă alături de el, urlând isteric la militari și blestemându-i de îi vor abandona. Am detaliat povestea când am povestit despre Fulvia.

În acest timp, Octavian străbătea Campania, plătind susținători cu sume de 5 ori mai mari decât oferea Antonius – adică 2000 de sesterți. Pentru voluntari ai lui Caesar oferea chiar 3000 de sesterți.

Ca urmare, atrăgea oamenii ca un magnet și, în final, formă o mică armată deși Octavian însuși nu avea acest drept și nici nu fusese investit în vreo demnitate din partea Senatului, funcție care să-i permită legal să recruteze oameni.

Conștient însă de popularitatea lui și de slăbiciunea Senatului, Octavian caută să-l atragă de partea lui pe Cicero.

Înainte că acesta să apuce să se decidă, Octavian intră în Roma și chiar vorbește într-o adunare populară, prezentându-se că apărător al memoriei lui Cezar.

Dar când Antonius se apropie de capitală, Octavian plecă. Sosit la Roma, Antonius convoacă Senatul cu intenția de a-l declara pe Octavian drept dușman public și de a capăta învestitura de a duce război contra lui. Nu-și putu însă duce la capăt intențiile deoarece legiunea Martia și legiunea a IV-a întoarseră armele contra lui.

La acel moment, Octavian avea o forță militară cel puțin la fel de puternică că el. Antonius părăsește Roma și se deplasează spre nord, pentru a-l înlătura pe Decimus Brutus din fruntea Galiei Cisalpină și spre a uni sub comanda lui legiunile de sub comanda lui Brutus.

Sosit la Roma la începutul lui decembrie 44, Cicero în ciuda îndoielilor pe care le avea, fu nevoit să admită că singura forță ce se opunea lui Antoniu la acel moment erau Octavian și Decimus Brutus, amândoi având niște armate care îl puteau învinge. Toți restul anticaesarienilor erau plecați departe, de unde priveau desfășurarea ostilităților.

Realizând că nu are alternativă, Cicero își adună toată ingenuozitatea în a treia Filipică pentru a justifică această alianță.

În ianuarie 43, calitatea de consul a lui Antonius încetă. Noii consuli avură la început un discurs moderat și chiar se propuse trimiterea unei delegații care să trateze o împăcare.

Cicero se opuse vehement, dându-și seama că aceasta ar însemna victoria finală a cesarienilor, și garantă cu propria autoritate pentru loialitatea tânărului Octavian.

Contrar opiniei lui Cicero, Senatul hotărî o delegație formată din juris-consultul Sevius Sulpicius Rufus, Piso Caesoninus și Marcius Phillipus care aveau sarcina de a-i vizita atât pe Antonius cât și pe D Brutus și a-i împăca.

Delegația plecă la începutul lui ianuarie dar șeful acesteia Rufus, moare pe drum. Când s-a întors, pe la sfârșitul lui februarie, delegația nu își atinsese scopurile. Cicero presă Senatul să-l declare pe Antonius dușman public dar Senatul ezită.

În această atmosferă se primi din Grecia un raport de la Marcus Brutus în care îi informa că strânsese o armată, că Grecia îi susține pe ucigașii lui Cezar, cerând și recunoașterea lui ca proconsul al Greciei, Macedoniei și Iliricului ale cărei forțe le punea la dispoziția Senatului.

Tensiunea crescu când Dolabella, colegul de consulat al lui Antonius, încercă să preia conducerea Siriei, comandă oferită de Antonius. Pentru a ajunge în Siria, trebuia să traverseze provincia Asia al cărui proconsul era C Treboniu. Dolabella i-a întins acestuia o cursă, îl captură, îl tortură două zile, apoi îl omorî. Sălbăticia cu care această crimă a fost făcută, îi îngrozi și pe senatori și pe republicani, ambii văzând în moartea lui Treboniu un avertisment despre ce urma să li se întâmple lor dacă lăsau lucrurile să evolueze în acea direcție.

Senatul, în totalitate, îl declară pe Dolabella dușman public.

Războiul de la Mutina (43 î.Hr.)

Tot timpul iernii, operațiunile militare stagnară dar, la începutul primăverii, situația politică din Italia era tot mai tulbure și mai explozivă. O a doua delegație fu propusă să negocieze o pace cu Antonius dar, de data aceasta, propunerea a fost refuzată.

Consulul Pansa plecă în fruntea unei armate pentru a-i ajuta pe Octavian și Hirtius să spargă încercuirea lui Antonius.

Pe drum, înainte de a face joncțiunea cu trupele celuilalt consul, Pansa fu atacat de Antonius și învins dar, în aceeași seară, Hirtius îi vine în ajutor și îl respinse.

Pansa este însă grav rănit.

Vestea bătăliei ajunge la Roma peste o săptămână.

După ce inițial vestea era că Antonius fusese victorios, mai târziu a apărut o dezmințire și o mare mulțime se adună la locuința lui Cicero, purtându-l triumfal până la Capitoliu. A doua zi, la Mutina, se dădu lupta decisivă. Antonius este învins și pus pe fugă dar Hirtius este omorât în luptă. Câteva zile mai târziu, moare și Pansus din cauza rănilor.

Mai jos aveți o hartă a războiului de la Mutina,

foto credit: Historicair, Homoatrox (original works); Mess (adaptation & Italian translation), CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons.

Abia la acest moment, Senatul îl declară inamic public pe Antonius în timp ce lui Brutus i se acordă triumful. Octavian, primește doar ovatio și aceasta doar la insistențele lui Cicero care se temea că atfel se va rupe unitatea republicană.

De asemenea, Senatul hotărî continuarea războiului cu Decimus Brutus drept consul. Octavian fu numit doar propretor, o nesocotire a stării de fapt în care majoritatea legiunilor erau loiale lui Octavian.

Căderea temporară a lui Antonius

După înfrângerea de la Mutina, Antonius se simțea din ce în ce mai nenorocit. Cea mai mare urgență a sa era foametea ce începuse să fie resimțită în rândul soldaților săi. Dar, fire tare fiind, nu se lasă în seama deznădejdii și prin aceasta își încuraja și soldații când aceștia îl vedeau pe comandantul bând apă stătută și mâncând fructe sălbatice și rădăcini. Ba chiar s-a spus că, în timp ce trecuseră Alpii, au mâncat scoarță de copaci și animale ce nu figuraseră anterior ca fiind comestibile.

Continuă povestea: Al doilea triumvirat

Întreaga serie Marcus Antonius

Bibliografie

(1) Marcus Tullius Cicero – “Filipice – discursuri impotriva lui Marcus Antonius”, Editura pentru literatura universala, traducerea Dumitru Craciun, Bucuresti, 1968

(2) Plutarch, “Viata lui Marcus Antonius” – editie online, engleza

Dio Cassius, „Istorie Romana”, editura stiintifica si enciclopedica, 1984, volumul II, cartea XLV

Patricia Southern – „Mark Antony: A Life” – editura Amberley Publishing, 2012