Marcus Antonius – pacea dintre triumviri si Sextus Pompei (episod 11)

Marcus Antonius si Octavius fac pace cu Sextus Pompei la Messina.

După ce și-au reînnoit alianța și și-au reîmpărțit teritoriile, triumvirii – în fapt, Octavian ca să fim mai preciși – și-au îndreptat atenția către ultimul rebel ce le amenința autoritatea Sextus Pompeius.

Sextus Pompeius – șeful piraților din Mediterana

Marcus Antonius și Octavius fac pace cu Sextus Pompei la Messina.

Sextus Pompeius, fiul cel mic al generalului Pompei, născut în anul 67 i. Hr., se află după moartea tatălui său, generalul Pompei, între opozanții lui Iuliu Cezar. Nimic surprinzător în asta. Însă această opoziție își pierdea din membrii încet dar sigur.

Cât timp triumvirii își consumau energia luptând și învingând contra lui Cassius și Brutus, Sextus Pompeius, de la baza sa din Sicilia, își construi o armată și, mai important, o flota ce deveni imbatabilă în regiune. Alături de căpitanii săi, fost sclavi eliberați și pricepuți pirați de origine greacă, Menas și Menecrates, flota de pirați a lui Sextus Pompeius făcea dese incursiuni în Italia, ajungând să nu mai poate trece o corabie fără controlul lor.

Asta crea pentru triumviri complicații, dat fiind că flota lui Sextus ștrangula aprovizionarea Romei cu indispensabilele provizii de grâne și nu numai.

La Brundisium, Antonius, mânat de o oarecare prietenie pe care o purta lui Pompei, încercase o prima împăcare a lui Octavius cu Sextus. Cum însă fix atunci, oamenii lui Pompei îi creau probleme cu Sardinia. Exasperat, Ovidius refuză să ducă împăcarea până la capăt. În timp ce se duceau tratativele de la Brundisium, „Helenus, un locotenent Octavius, care recăpătase Sardinia printr-un atac scurt, a fost izgonit din nou de Menodorus, locotenentul lui Pompei. Octavius a fost așa exasperat de asta încât a respins eforturile lui Antonius de a-l convinge să ajungă la o înțelegere cu Pompeius.” (Appian)

În anul următor însă, blocada insistentă a flotei lui Pompei împotriva aprovizionării Romei începu să dea niște roade foarte concrete. La Roma izbucni o foamete cumplită. Oamenii începeau să facă presiune pentru o împăcare a lui Octavius cu Pompei. Pe de altă parte, Antonius, văzând opoziția acestuia la ideea reconcilierii cu Sextus, îl sfătuia că, de nu vrea împăcare, ar fi cazul să pornească un război. Situația trebuia să se rezolve într-un fel sau altul. Octavius ar fi pornit un război….. doar că nu mai avea bani.

Încercând să facă rost de bani, Octavius dădu un edict în care se prevedea că proprietarii de sclavi să plătească o taxa pentru fiecare sclav în parte dar și că cei ce au dobândit proprietăți prin moșteniri ar trebui să contribuie cu o cotă din acestea. Oamenii întâmpinară edictul cu furie întrucât – considerau ei – sunt împovărați cu taxe „nu pentru vreun război în străinătate, nu pentru extinderea imperiului ci pentru vrăjmașii personale și pentru a-și crește puterea….. S-au unit, strigând lozinci zgomotoase, i-au ucis cu pietre pe cei ce nu li se alăturau, au amenințat să jefuiască și să le ardă casele tuturor (celor ce stăteau deoparte), până când întreaga populație fu stârnită.” (Appian)

Revolta de la Forum

Văzând furia mulțimii în creștere, Octavian și câțiva prieteni din anturajul lui, s-au dus în forum încercând să le explice răsculaților cât de nerezonabile le erau cererile. Dar, ne povestește Appian,„de îndată ce și-a făcut apariția, (răsculații n.r.) aruncau cu pietre în el fără milă și nu erau rușinați când l-au văzut îndurând acest tratament cu răbdare, rămânând acolo și chiar sângerând din răni.” Cine știe ce s-ar fi întâmplat în continuare dacă Antonius, de îndată ce auzi ce se întâmplă, nu fugi să-l apere.„Când oamenii l-au văzut coborând pe Via Sacră, nu au aruncat cu pietre în el, de vreme ce era în favoarea unui tratat cu Pompei dar i-au spus să plece. Când el refuză, au început să arunce cu pietre și în el.”

Antonius nu era însă genul care să stea și să îndure așa ceva. Își chema imediat trupele care se aflau în afară orașului și pentru că oamenii nu îi îngăduiau să înainteze, soldații făcură un culoar spre forum, culoar pe care îl protejau, omorând pe oricine încerca să le iasă în cale. Blocară și ieșirea din piață așa încât„oamenii nu mai găseau o evadare în baza mulțimii și nici nu mai era cale de ieșire din forum.” (Appian cartea VIII, 68) În timp ce soldații atacau și strigătele și gemetele celor răniți se auzeau pretutindeni, Antonius înainta cu dificultate spre forum, îl lua pe sus pe Octavius de acolo și îl duse acasă în siguranță. Mulțimea fu împrăștiată și corpurile celor morți fură aruncate în râu, nu înainte însă că soldații să îi deposedeze și să-și însușească orice haină de calitate pe care o vedeau. Corpurile celor morți lunecând în jos pe apă erau un spectacol dezolant și un nou prilej de lamentații.

„Această insurecție a fost suprimată – concluziona Appian, cartea VIII, 68 – dar cu teroare și cu ură pentru triumviri. Foametea s-a agravat. Oamenii sufereau dar nu s-au mai revoltat.”

Tratative și negocieri

Însă după această întâmplare, triumvirii ajunseră la concluzia că ar putea fi mai avantajos pentru moment să facă pace cu Sextus decât să fie în conflict cu acesta. Pentru început, Antonius vorbi cu rudele lui Libo, rugându-le să-l cheme pe Pompei din Sicilia și garantându-i securitatea. Când Libo sosi în insula Pithecusa (actuala Ischia) din golful Neapolelui, începură presiunile asupra lui Octavius pentru a-i asigura siguranța lui Libo și Murciei, mama lui Sextus, care fu amenințată cu incendierea casei dacă nu va media pacea între Octavius și fiul ei.

Sextus Pompeius, pe de altă parte, putea fi tentat să iasă din ilegalitate, mai ales prin recuperarea a mare parte din averea tatălui. Toți prietenii lui îl sfătuiau să facă pace cu triumvirii. Toți cu excepția lui Menodorus.

Pacea de la Misenum (Miseno)

Un fel de pace fiind toți trei de acord că este necesară, s-au întâlnit toți pe munte la Misenum (actualul Miseno), lângă mare.

Sextus apăru la întâlnire fiind însoțit de o flotă mare din care făceau parte cele mai bune nave ale sale, el însuși aflându-se pe „o magnifică ambarcațiune cu șase rânduri de vâsle” (Appian cartea VIII, 71). Pompei avu grijă, de asemenea, să își ia toate măsurile de precauție pentru a se feri de un eventual asasinat. Pare o paranoia dar este una de înțeles dat fiind că tatăl său, marele Pompei, fusese omorât fix pe plaja unde mergea pentru niște negocieri cu egiptenii. Pentru că nu dorea să se expună la repetarea unei asemenea istorii, el insistă pentru construcția a două platforme la ceva distanță de coastă. Sextus și anturajul său din care făcea parte Libo s-a instalat pe platforma dinspre mare, în raza vizuală a flotei sale ce stătea la ceva distanță. Octavian si Antonius cu suita lor se aflau pe platforma mai apropiată de țărm. Între cele două platforme era ceva distanță dar nu suficient de mare cât negocierile să nu se poată duce. La un mod oarecum comic, aceste negocieri s-au dus între platforme prin…… strigăte. În ciuda faptului că sună extrem de ciudat și că, probabil, negocierile au decurs greoi, totuși au fost un succes. O rundă de discuții a început deîndată și se finaliza convenindu-se că Sextus Pompeius ar trebui să aibă Sicilia și Sardinia. Octavian si Antonius au fost de accord să îi acorde lui Sextus titlul de guvernator al tuturor teritoriilor pe care pusese stăpânire până la acel moment, plus sudul Greciei. S-a mai convenit asupra cerinței lui Sextus de a ocupa funcția de consul al Romei în anii viitori.

Dar toate cele de mai sus erau aprobate cu niste condiții obligatorii: Sextus se obliga să curețe marea de hoți și pirați și să își asume garantarea unei navigații sigure în zonă, asigurând securitatea transporturilor pe mare, spre Roma.

S-a mai venit și cu un amendament cu privire la amnistierea tuturor celor ce fugiseră de la Roma în anii anteriori și se aliară cu Pompei. Toti acești refugiați erau iertați, triumvirii garantau că nu vor exista răzbunări, li se garanta siguranța și recuperarea a până la un sfert din averea deținută anterior.

În imaginea de mai jos vedeți un superb peisaj din zilele noastre al orașului Miseno, pe locul vechiului Miseno in care aceste negocieri s-au desfășurat.

La final, ambele părți erau mulțumite de rezultatele dialogului sau, în fine, al strigăturilor între platformele de pe mare. Cele două mame, Mucia lui Sextus și Iulia lui Antonius, ii aduse pe cei trei laolaltă și niște concluzii clare fură puse în scris:

• războiul va înceta atât pe mare cât și pe uscat.
• comerțul va fi lăsat liber, fără nici o interdicție.
• Pompei trebuie să-și retragă orice trupe din Italia.
• Pompei va înceta să mai primească sclavi fugiți.
• Pompei nu va mai face raiduri, atacând coastele Italiei.
• Pompei devine guvernator legal al Siciliei, Sardiniei, Corsicai și a oricărei insule pe care o mai avea la acel moment în posesie. De asemenea, i se promitea că, în viitor, să devină și guvernator al Peloponezului.
• Pompei se obliga să trimită la Roma cerealele pe care insulele sale le datorau ca obligație.
• Pompei va primi funcția de consul în anii următori și această funcție putea fi exercitată și în lipsă prin unul din prietenii pe care el îl va desemna.
• Pompei va fi desemnat într-una din funcțiile preoțesti de la Roma, normal o funcție preoțească de prim rang.
• Aristocraților din jurul lui Sextus li se permitea revenirea la Roma cu excepția acelora care participaseră la asasinarea lui Cezar. Cei care fugiseră de frică, vor primi înapoi bunurile imobile luate cu violență. Cei care fugiseră de frica proscripțiilor, urmau să primească înapoi o pătrime din avere.
• Sclavii care erau în armata lui Pompei urmau să fie eliberați iar cei liberi care luptaseră sub comanda lui Sextus, urmau să primească când ieșeau din serviciu o sumă egală cu a acelora care luptaseră sub Antonius și Octavius.

Documentul scris în urma acestor negocieri a fost semnat, sigilat și trimis la Roma in custodia Vestalelor.

Era momentul să se treacă la activități mai plăcute. Pompei îi invită pe triumviri la masă. Plutarch relatează: „Antonius a întrebat ” Și unde cinăm?”. ” Acolo – a răspuns Pompei, arătându-i nava amiral cu șase rânduri de vâsle. – Aceasta este casa tatălui meu pe care mi-au lăsat-o”. A spus asta ca să-l batjocorească pe Antonius pentru că avea casa tatălui său, adică Pompei cel Mare.” Răspunsul lui Sextus Pompei era o mică înțepătură la adresa lui Antonius care, pe vremea când era tribun, a cumpărat la licitatie împreună cu Fulvia, casa lui Pompei cel Mare, tatăl lui Sextus, acțiune care a atras dintr-o parte a opiniei publice romane de la acel moment, multă dezaprobare.

Persoana lui Antonius păru, în continuare, în acea seară să atragă cele mai multe glume și înțepături căci Plutarch adăugă că „s-au urcat pe navă și, (în timpul mesei – n.r.) glumeau pe seama iubirii lui Antonius cu Cleopatra.”

Un episod interesant relatează Plutarch în continuare: „Menas piratul veni la Pompei și îi șopti la ureche: „Să tai cablurile ancorelor și să te fac stăpân nu numai al Siciliei și Sardiniei ci al întregului imperiu al Romei?”

Propunerea lui Menas trebuie să-i fi stârnit, pentru câteva secunde, lui Pompei ambiții tăinuite căci „tăcu o vreme, apoi îi răspunse: „Trebuia să o fi făcut și ar fi trebuit să nu-mi spui niciodată. Acum trebuie să ne mulțumim cu ce avem. În ceea ce mă privește, nu am fost niciodată învățat să îmi calc credința nici să fiu un trădător.”

Dacă relatarea de mai sus este una reală sau rodul unei minți creative, greu de spus.

Si mai interesant este că Appian relatează ceva asemănător. „Menodorus (Menodorus și Menas sunt, in fapt, aceeasi persoana) a trimis un mesaj lui Pompeius sfătuindu-l să-i prindă pe cei doi bărbați, să răzbune răul făcut tatălui și fratelui lui și să se folosească de această ocazie atît de favorabilaă pentru a echilibra situația pe care chiar tatăl lui o stăpânise, zicând că el, cu propriile nave, va avea grijă ca nimeni să nu scape; dar că Pompeius a răspuns, într-o manieră demnă de familia și poziția sa: “Menodorus ar face asta fără știrea mea. Jurământul fals îl poate face Menodorus, dar nu Pompei.”

Se naște întrebarea dacă vreuna din cele două relatări este adevărată pentru că întreaga povestire ar indica o anume stare de spirit în anturajul lui Pompei, stare ce înclina mai degrabă spre frondă și nesupunere.

Oricum, petrecerea continuă și înțelegerea politică fu pecetluită – cum altfel? – și printr-o înțelegere de căsătorie, de data asta, între Marcellus (ce, la acel moment, avea 8 ani), primul băiat al Octaviei și nepotul lui Octavius, cu Scribonia (ce avea doar 3 ani), fata lui Sextus Pompei cu Scribonia.

A doua zi, se întâlniră pentru a fixa consulii pentru următorii patru ani. În următorul an fură desemnați Antonius și Libo, Antonius având dreptul de a fi înlocuit cu o persoană pe care el însuși să-l desemneze. Pentru anul 37, urma la rând Octavius și Pompei, pentru 36 Ahenobarbus și Sossius iar pentru 35 erau desemnați tot Antonius și Octavius. Cum, în acel an, urmau să fie amândoi consuli pentru a treia oară, „era de așteptat ca, în acel an, ei să redea puterea oamenilor”. (Appian cartea VIII, 73)

Pompei fu invitat, după această cină, să fie, la rândul lui, musafir la masa triumvirilor în tabăra lor, eveniment social după care Sextus a ridicat ancora și s-a întors în Sicilia.

Mici rivalitati intre aliati

Triumvirii inca aveau chestiuni de discutat, asa ca Antonius nu se grabi sa se intoarca in est. In primul rand, cum problema parta continua sa fie de mare actualitate, Antonius l-a trimis pe Ventidius in Asia sa ii opreasca pe parti din inaintare.

Intre timp, la Roma, Octavian si Antonius au pus la punct impreuna strategia de rezolvare a celor mai importante probleme ale imperiului si, pentru a-i face pe plac lui Octavius, Antonius a acceptat invitatia acestuia de a deveni preot al lui nou zeificatului Iulius Caesar.

E interesant, la acest punct, al biografiei cum Plutarch, pe nesimtite, ne face sa intrevedem viitoarele probleme. Incepe sa sugereze mici rivalitati si disensiuni. Ba chiar ajunge a sustine ca „Antonius a fost inferior lui Cezar și a pierdut întotdeauna in mai toate exercitiile si sporturile” pe care le-au practicat impreuna in acea perioada, „ceea ce l-a întristat mult”.

Ba mai mult, superioritatea lui Octavian ar fi fost sustinuta insasi de profetii si un horoscop alcatuit de un nenumit prezicator sau un astronom al Egiptului care afla toate aceste taine ale viitorului facand vraji.

Acest prezicator i-ar fi spus ca „soarta lui (care, in sine, era foarte buna) era umbrita de soarta lui Caesar (n.r. Octavian)”. De aceea, il sfatuia sa ii paraseasca compania si sa se duca cat mai departe. „Caci ingerului tau ii este teama de al lui: caci e curajos cand e singur dar fricos si timorat cand e unul langa altul.” 

Ca pe o autoprofetie ce se implineste tocmai pentru ca este mult prea asteptata, „evenimentele care au urmat, – ne spune Plutarch – au dovedit cuvintele egipteanului adevărate: căci se spune că de câte ori au jucat la zaruri, Antonius a pierdut întotdeauna. De multe ori, când mergeau să vadă lupta cu cocoșii sau prepelițele care au fost învățate să se lupte unul cu altul, cocoșii sau prepelițele lui Cezar au invins tot timpul. Asta l-a deranjat in sinea lui pe Antonius, deși nu s-a arătat. A lasat treburile casei sale lui Cezar și a plecat din Italia împreună cu soția sa Octavia, mergand în Grecia după ce aceasta a nascut o fiica.”

O parere proprie

Nu ca as avea vreo pretentie sa ma pun eu cu un antic astrolog egiptean despre aceasta rivalitate barbateasca din care iesea mai tot timpul, cica, Antonius inferior dar eu am serioase indoieli ca evenimentele chiar s-au petrecut ca atare sau ca Octavian avea atat noroc incat Antonius sa se simta peste masura de invidios pe el. As spune ca mai degraba lucrurile se petreceau invers. Este drept ca in 10 ani, steaua lui Antonius va apune sub victoria categorica a lui Octavian dar lucrurile nu s-au petrecut atat din cauza vreunei superioritati a nepotului lui Cezar cat incapacitatii de focusare pe termen lung a lui Antonius pe problemele politice si militare ce cereau permanent atentie si determinare.

Pur si simplu, lui Antonius ii placea la putere dar nu pentru ea insasi ci pentru viata comoda si prospera pe care i-o oferea. Pentru un baiat care ani de zile a rostogolit datorii imense, trebuie sa fi fost o usurare sa se vada in varful piramidei puterii, de acolo permitandu-si orice distractii si arogante la care ar fi putut visa vreodata.

In schimb, Octavian iubea puterea. II dedica timp si energie, focusarea lui este deplina iar talentul de politician si abilitatea de a face eficient propaganda este de nivel geniu. Stiind ce urmeaza pe parcursul urmatorilor zece ani, desi Plutarch il arata pe Antoniu invidios „deși nu s-a arătat” (daca nu s-a aratat, atunci cum stii ca a fost invidios?), eu as spune ca mai degraba actiunile lui Octavian inca arata multa nesiguranta. Cand Antonius a facut cu Cleopatra daniile din Alexandria, Octavian s-a simtit foarte ofensat ca Caesarion a fost declarat urmas al lui Caesar desi Antonius nu a facut-o ca o provocare la adresa lui. Caesarion chiar era urmasul lui Caesar.

Nesiguranta lui Octavian nu era chiar nejustificata. Antonius avea o constitutie de fier, abilitati excelente de militar (atunci cand nu era prea lenes sa faca ceva), era fix genul de om care se impunea ca lider in Roma antica, dat fiind ca predecesorii lui toti erau generali dovediti in lupta. Octavian nu era militar si ii lipsea atat abilitatile in domeniu cat si datele fizice sa reziste in razboi. Era fragil, bolnavicios si, sincer, de asta ma indoiesc ca in sporturi l-ar fi depasit pe Antonius. In lupte ale mintii, se prea poate. Era foarte inteligent, un mult mai abil politician, un fin diplomat, chestiuni la care Antonius era, ca sa folosim o expresie din popor, coada de topor. Octavian a suplinit lipsa de abilitati militare, punand oamenii potriviti la locul potrivit si mentinandu-i loiali. Ir aceasta calitate este una extrem de importanta, in fond, pentru un lider adevarat.

In final, a castigat sangele rece si focusarea lui Octavian versus talentul militar erodat de delasarea naturala a lui Antonius. Dar despre asta vom vorbi in capitolele urmatoare.

Mi s-a părut totuși interesant modul în care Plutarch pentru a ne manipula mințile și simpatiile intr-o anumita directie, incerca insinuarea ca Antonius s-ar fi simtit inferior lui Octavian „deși nu s-a arătat„. Batrane Plutarch, am dubii ca a fost chiar asa!

Continuă povestea: Marcus Antonius – războiul cu parții

Întreaga serie Marcus Antonius

Bibliografie

(1) Marcus Tullius Cicero – “Filipice – discursuri împotriva lui Marcus Antonius”, Editura pentru literatură universalaă, traducerea Dumitru Crăciun, Bucuresti, 1968

(2) Plutarch, “Viața lui Marcus Antonius” – ediție online, limba engleză

Patricia Southern – „Mark Antony: A Life” – editura Amberley Publishing, 2012

---