Marcus Antonius – reintoarcerea la Roma. Casatoria cu Octavia.(episod 10)

Marcus Antonius se reintoarce la Roma si incheie o casatorie politica cu Octavia, intarind astfel alianta cu Octavian. Povestea de iubire cu Cleopatra pare istorie.

In iarna anului 41/40 i. Hr., Antonius se afla la Alexandria unde, departe de fosnetul lumii politice a Romei, traia o pasionala aventura amoroasa cu Cleopatra, exotica regina a Egiptului.

In acest timp, la Roma, sotia lui Antonius, Fulvia desfasura un adevarat razboi psihologic si, in final, militar contra ginerelui Octavian. Conflictul s-a terminat cu victoria lui Octavian care, plin de tact pentru a nu-l provoca pe Antonius personal, a imbarcat-o pe Fulvia pe o nava si a trimis-o in Grecia, la sotul ei.

Moartea Fulviei

Plecand din Alexandria unde petrecuse o iarna intreaga alaturi de Cleopatra, Antonius porni intai împotriva partilor, în țara Feniciei.

Acolo il găsi scrisoarea lacrimogenă de la soția sa Fulvia, scrisoare în care se prezenta pe sine ca victimă în conflictul declanșat cu ginerele ei, Octavian.

Nu doar scrisoarea soției îl făcu pe Antonius să fie extrem de iritat contra lui Octavian.

În 40 i.Hr., unul din generalii lui Antonius din Galia a murit pe neașteptate. Dacă ne amintim din prima înțelegere a triumvirilor, Antonius avea în dotarea teritorială provinciile Galia Cisalpină și Transalpina. Se pare că, între timp, Octavian nu mai era mulțumit de înțelegerea anterioară. El și Agrippa, profitând de moartea omului lui Antonius, au văzut în asta o oportunitate de a ajunge să controleze situația de acolo, preluând cele 11 legiuni galice ale generalului decedat. Să nu uităm, Octavian, încă din timpul conflictului cu Fulvia, își arătase nemulțumirea pentru faptul că Antonius și Fulvia îi promisesera niște legiuni pe care nu le primise ulterior. Se pare că acum Octavian a văzut o ocazie de a se servi singur cu acele trupe ce credea că i se cuvin.

Antonius luă acest gest ca pe o provocare și o insultă personală și, montat contra lui Octavian și de scrisoarea soției, porni spre Italia, în fruntea unei flote de două sute de vele. În timpul unei escale în Rodos, hotărârea însă i se clatină atunci când, întâlnind prieteni fugiți din Italia, a aflat de la aceștia o cu totul altă versiune a evenimentelor decât cea prezentată anterior, mult prea subiectiv, de către soția Fulvia.

„Acolo el află de ceea ce se întâmplase la Perusia și îl învinovăți pe fratele lui, pe Fulvia și, mai ales pe Manius. Se întâlni cu Fulvia la Atena unde ea fugise din Brundusium. Mama lui, Iulia, care se refugiase la Pompei, îi fusese trimisă acolo din Sicilia, pe o nava de război și fusese însoțită de optimati, de Lucius Libo, socrul lui, de Saturninus și de alțîi care fiind atrași de capacitatea lui Antoniu de fapte mărețe, căutau să-l împrietenească cu Pompei și să formeze o alianța împotriva lui Octavius. Antoniu răspunse că ii mulțumește lui Pompei pentru că i-a trimis-o pe mama lui și că avea să-i răsplătească serviciul; iar, de va fi război cu Octavius, se va alia cu Pompei dar dacă Octavius ar fi de acord cu înțelegerea lor, el va caută să-l împace cu Pompei. Acesta fusese răspunsul lui.” Appian cartea VI, 52

Dându-și seama că scrisoarea foarte subiectivă a Fulviei l-ar fi putut să decidă unele acțiuni total paralele cu interesele lui, îi scrise acesteia răspuns niște epistole pline de reproșuri.

Într-un final, Fulvia ajunse în Grecia și urmă o întâlnire față în față cu soțul ei, întâlnire soldată cu o ceartă monstru, cu acuze virulente de ambele părți. Fulvia, extrem de supărată după această dispută, se retrase în orașul Sikyon unde, bolnavă deja de pe drum, a murit curând fără a se mai vedea vreodată cu Antonius.

Alianța triumvirilor se întărește

Războiul dintre Octavian și Fulvia nu fusese unicul motiv pentru care, în anul 40 i. Hr., Antonius se îndrepta iritat spre Italia în fruntea unei flote masive. Însușirea de către Octavian în Galia a celor 11 legiuni ale recent decedatului general Quintus Fufius Calenus, aliat și vechi tovarăș al lui Antonius, a fost văzută de acesta că un act ostil și că o încălcare pe față a înțelegerii inițiale. Antonius a considerat acest lucru suficient de grav încât să lase totul baltă în Est și să revină în Italia în fruntea unei armate gata de război. Și nu doar armata de o dimensiunea impresionantă îl făcu pe Octavius să se îngrijoreze. Vechi dușmani îi căutau suportul lui antonius iar topti îl priveau că pe un dușman comun. Nu doar că Antonius fusese abordat de emisari ai lui Sextus Pompei pentru încheierea unei alianțe contra lui dar pe drum făcu joncțiune și cu Domitius Ahenobarbus și flota acestuia ce rămăsese fără ocupație după înfrângerea lui Cassius și Brutus.

Octavian aflase de discuțiile dintre Antonius și Pompei dar doar parțial, știa ce i se propusese colegului de triumvirat dar nu știa ce răspunsese Antonius. Fire pragmatică, acesta simți pericolul de a se vedea în față unei alianțe Antonius – Pompei contra lui și se strădui să detensioneze cât mai repede situația.

Când Antonius a ajuns la Brundisium, o serie de neînțelegeri părură să incalceasca din ce în ce mai mult situația. Acolo staționau cinci cohorte, trupe loiale lui Octavius. Aceștia, văzând flota impresionantă a lui Antonius și crezând că acesta vine cu intenții belicioase contra lor, i-au închis portul în nas pregătindu-se chiar pentru o eventuală bătălie. De fapt, e, poate, incorect să spunem că i-au închis porțile lui Antonius, refuzul lor, posibil, era țintit, în realitate, către Ahenobarbus.î

Appian ne lămurește: „Cetățenii au închis porțile împotriva lui Ahenobarbus, un vechi dușman, și împotriva lui Antoniu, ca unul ce aduce dușmanul”. Appian cartea VI, 56

Antonius, la rândul lui, s-a simțit insultat de gestul celor din port și a interpretat asta ca pe un act de sfidare și război, ordonând imediat o blocadă a portului. În același timp, trimise vorbă lui Pompei să vină cât de curând în ajutor. Acesta atâta aștepta. „Pompeius, cu promptitudine, l-a trimis pe Menodorus cu o flota numeroasă și patru legiuni de soldați, ocupând Sardinia ce aparținea lui Octavius, și două legiuni în ea, care erau cuprinse de panică, realizând înțelegerea dintre Pompei and Antoniu. În Italia oamenii lui Antoniu au capturat orașul Sipuntum și Ausonia. Pompei a asediat Thurii și Consentia și devastă întreagă zona cu cavaleria lui.” Appian cartea VI, 56

Când Octavian a aflat de întreaga situație, fiind„atacat așa de brusc și în atâtea locuri” (Appian) s-a deplasat personal pentru a rezolva situația. O serie de mesaje au fost schimbate între părți și, pe măsură ce acestea se desfășurau, devenea destul de clar că nici una din părți nu dorea, în fapt, să se lupte. Și aici nu vorbim neapărat de cei doi rivali între care oricum mocnea o rivalitate mai mult sau mai puțin ascunsă. Cei care nu doreau război și erau sătui până la refuz de continuele lupte civile erau chiar soldațîi și veteranii ce încă își aminteau mult prea bine luptele contra Brutus și Cassius. Aceștia erau hotărâți să refuze lupta și să ii împace pe Antonius cu Octavian și, de unul din ei va refuză pacea, atunci ei îl vor susține pe cel atacat. Soldații – ne povestește Appian – ” aveau intenția ascunsă să-i aducă la pace pe Antonius cu Octavius, și dacă Antonius ar refuză și ar porni război, atunci să-l apere pe Octavius”. 

Cu alte cuvinte, Octavian cât și Antonius primiseră semnale destul de clare, conform cărora dacă între ei doi ar fi izbucnit un război, mulți din combatanții ambelor părți ar fi refuzat pur și simplu să lupte. Așa că cei doi, de voie de nevoie și după ce, o perioada, își reproșară  toate nemulțumirile acumulate, trecură la negocieri care, o dată finalizate, vor fi cunoscute drept tratatul de la Brundisium.

Tratatul de la Brundisium pe înțelesul tuturor

Negocierile nu începură înainte unor discuții preliminare, discuții purtate printr-un prieten comun, pe numele lui, Lucius Cocceius, și prin mama lui Antonius, Iulia, care era foarte respectată de Octavian.

Octavius puse două condiții preliminare pentru începerea negocierilor: Antonius să-l oprească pe Pompei din a mai ataca Thurii și, de asemenea, Ahenobarbus să se îndepărteze de zonă până când se va lua în calcul încheierea unei pact de împăcare cu el. Antonius acceptă cele două condiții: ii trimise vorba lui Pompei să se întoarcă în Sicilia, „sugerând că va avea grijă de interesele lui” (Appian) iar pe Ahenobarbus îl trimise guvernator al Bithyniei.

În termeni tehnici, acest tratat era, în fapt, o renegociere și prevedea o reîmpărțire a lumii romane. Octavian urma să domine vestul, Antoniu își adjudeca estul în vreme ce Lepidus devine un partener cu o cotă mai restrânsă, rămânând totuși în control peste Africa. Italia va fi teren neutru.

Pentru a preveni eventuale nemulțumiri ulterioare, cei doi puternici ai alianței s-au asigurat că zonele deținute de ei nu se mai întrepătrund „făcând din marea Ionică limitele diviziunii lor” și și-au jurat reciproc să nu se mai amestece unul în treburile celuilalt. O altă prevedere importantă – completează Plutarch – este că „au făcut o lege, că ei trei, unul după altul, ar trebui să-și facă prietenii consuli, atunci când nu ar fi ei înșiși (în acea funcție)”.

Și, ca mic rezumat, înțelegerea de la Brundisium cuprindea următoarele:

• o reîmpărțire clară a zonelor de influență „zona de granița fiind Scodra, un oraș din Illyria care se presupunea a fi situat la mijlocul golfului adriatic.” (Appian)
• Octavian urma să pornească război împotriva lui Pompei „doar dacă nu se va ajunge la o înțelegere”.
• Octavian va urma să facă aceeași înțelegere pe care a făcut-o și Antonius cu Ahenobarbus.
• Antonius urma să pornească război împotriva parților pentru a răzbuna pe Crassus.
• Amândoi pot înrola soldați în Italia dar numărul acestora trebuie să fie egal de ambele părți.

O dată înțelegerea parafată, ambii lideri par mulțumiți. Octavian pare că a încheiat o înțelegere avantajoasă dar nici Antonius nu e dezavantajat, să nu uităm că zona cea mai bogată și puternică a imperiului în acel moment era zona de est iar Antonius încă avea cea mai puternică poziție, căpătând tot mai multă influență pe zi ce trece. Stabilitatea era în interesul său, și dacă Galia îl făcea pe Octavian fericit, asta era minunat.

O alianta merge perfect asezonata cu o casatorie

Și cum altfel înțelegeau romanii să cimenteze o alianță decât printr-o căsătorie? Ca o pecetluire în plus a înțelegerii, Antoniu a fost de acord să cimenteze întreagă alianță căsătorindu-se cu sora lui Octavian, cu Octavia, proaspăt rămasă văduvă după moartea soțului Marcellus. Și soția lui Antoniu, energică Fulvia, tocmai ce murise de cauze naturale (se pare) și de supărare (ar adaugă alți istorici) la scurt timp după ce se întâlnise cu el, având o furtunoasă discuție despre implicarea ei în războiul perusian. Moartea bruscă a Fulviei păru să ajute la rezolvarea miraculoasă a întregii situații, ambii aliați fiind bucuroși că aveau pe cine da vina pentru intreaga situație.Tensiunile dispărură și ambele părți – potrivit lui Plutarch – păreau că„nu vroiau să dezbată probleme vechi” și nici nu doreau dispute cu privire la „cine a greșit sau a avut dreptate, (….) temându-se să nu înrăutățească lucrurile între ei.” „Antonius și Octavius – povestește și Appian – s-au îmbrățișat. Apoi strigăte s-au ridicat din partea soldaților și fiecare general fu felicitat fără pauză, toată ziua și toată noaptea.”

Prin căsătoria între Antoniu și Octavia, se putea spera la o strângere a relațiilor și o mai mare încredere între triumviri. Este drept, așa cum am văzut de multe ori în istoria lor și după cum vom vedea în chiar acest caz, o căsătorie nu prea cimenta cu adevărat nimic, alianțele tot așa ușor se rupeau ca și când acele legături de familie nu existau.

Căsătoria cu Octavia

Octavia, sora mai mare a lui Octavius, o femeie caldă și feminină, avea o relație excelentă cu fratele ei. În urmă cu puțin timp, rămăsese văduva după primul ei soț, Caius Marcellus, cu care fusese căsătorită mai bine de 15 ani. La momentul morții soțului, Octavia era însărcinată cu al treilea copil. La propunerea lui Octavian, Octavia fu de acord cu o nouă căsătorie, in interes politic. De acord fu și Antonius care – potrivit lui Plutarch – nici „nu a negat că o păstrează pe Cleopatra și nici nu a mărturisit că a avut-o ca soție; și, cu rațiune, a apărat dragostea pe care i-o purta acestei egiptene Cleopatra”. Dacă există o opoziție la această căsătorie, aceasta era chiar legea romană ce interzicea unei văduve să se recăsătorească un an după moartea soțului. La cererea triumvirilor, s-a acordat pentru ei o dispensă de la lege și căsătoria se putu ține conform înțelegerii.

Dacă Antonius a iubit-o sau nu pe a treia lui soție (sau a patra dacă o socotim și pe Fadia), nu se știe, cert este că i-a purtat afecțiune și respect. Era și greu să nu facă, întrucât, după toate sursele, Octavia era o femeie „de o frumusețe rară”, „având (în același timp, n.r) un har deosebit, înțelepciune și onestitate”. Firea împăciuitoare a Octaviei era cea mai bună garanție că ar fi fost un mediator de bună credință care își da tot interesul pentru a păstra înțelegerea și amabilitatea între cei doi aliați.

Continuă povestea: Pacea dintre triumviri și Sextus Pompei

Întreaga serie Marcus Antonius

Bibliografie

 Plutarch, “Viata lui Marcus Antonius” – editie online, engleza

Dio Cassius – “Istoria romana”, Editura STIINTIFICA SI ENCICLOPEDICA, 1984, vol. 2

Appian – “Razboaie civile” – text online in engleza, Perseus digital Library – Tufst University, Medford University, MA, USA, the University of Leipzig, Leipzig, Germany

Patricia Southern – „Mark Antony: A Life” – editura Amberley Publishing, 2012