Marcus Antonius – al doilea triumvirat (episod 8)

Marcus Antonius se aliază într-un triumvirat contra Senatului – alături de Octavian și Lepidus – și preia puterea la Roma.

Să spunem că militar, rezultatul de la Mutina e disputat; politic insa, Antonius a fost impins spre retragere si regrupare. În miez de noapte, Marcus Antonius hotărî că un nou asalt era inutil. Capitanii lui nu erau de acord dar nu îl putură face să își schimbe părerea. Necunoscând vestea morții lui Hirtius, el hotărî retragerea, calculând că o regrupare ulterioară era cea mai bună opțiune.

---

Trecerea munților fu pentru el un calvar atât din punct de vedere logistic cât mai ales psihic.

Trecând printr-un fel de stare de deznădejde,„de la bătălia de la Modena, – relata Plutarch –Antonius își lăsase barba să crească lungă iar părul lung îi era nepieptănat. Hainele erau de doliu.”

Într-o astfel de stare, îl văzu Lepidus cu armata lui când, într-un final, dincolo de Alpi se intâlniră.

Această întâlnire nu era neriscantă pentru Antonius. Înainte de a veni la întâlnirea cu el, Lepidus trecuse prin Roma și făcuse o declarație de fidelitate Senatului. Practic, la acel moment, Antonius nu putea ști cu certitudine de partea cui se afla fostul lui camarad de arme și, de altfel, nici soldatii nu păreau să știe asta. Lui Antonius nu părea însă să îi pese de o eventuală trădare din partea lui Lepidus. Părea mult prea bucuros să îl vadă și se agăță cu disperare de el.

„Când începu a vorbi către soldați – detaliază Plutarch –, stârni în rândul acestora o asemenea milă încât Lepidus, temându-se că va demoraliza soldații, porunci trompetelor să sune pentru a-l acoperi pe Antonius vorbind.„

De faptul că nici soldații nu erau siguri cine de partea cui era Lepidus, rezulta și din relatarea lui Plutarch care povestește că soldații lui Lepidus i-au trimis lui Antonius în secret mesaje prin doi militari, pe numele lor Clodius si Laelius, deghizați în femei. Ei îl asigurară că nu e nici un risc să vină la ei in tabără, declarându-se chiar dispuși să-l ucidă pe Lepidus dacă este nevoie. Dar un asemenea plan macabru nu era deloc în calculele lui Antonius.

A doua zi dupa ce a intrat în tabăra lor, primul lucru pe care îl făcu fu să îl îmbrățișeze pe Lepidus, numindu-l tată. Și vorbea chiar serios. Deși a preluat conducerea celor două armate, lui Lepidus îi erau recunoscute atât numele cât și onorurile unui comandant. Munatius Plancus, văzând alianța între Antonius și Lepidus, veni și li se alătură.

Antonius și armata lui trecu din nou Alpii în fruntea a 17 legiuni și a 10.000 de calareti, asta fără să numărăm și cele șase legiuni pe care le lăsase în Galia sub conducerea unui anume Varius, un camarad al său de armată dar și de băutură.

Dezamagiri

 Pe de altă parte, la Roma, Octavius Cezar își trăia propriile dezamăgiri. După moartea consulilor la Modena, el, ca unic conducător supraviețuitor al bătăliei, se aștepta să fie privit ca un egal al lui consulilor și să fie luat în serios. Senatul însă avea alte planuri, acordând meritele victoriei de la Mutina mai degrabă lui Decimus Brutus pe când meritele lui Octavian au fost minimalizate. Octavius își dădu seama că interesul lui personal nu se regăsea în nici un fel în strategia Senatului și începu să manifeste opoziție fățișă față de Decimus pe care, de altfel, îl acuza și de uciderea unchiului său.

Planurile lui începură să fie evidente în momentul în care, trimis să-l blocheze pe Ventidius Bassus și armatele sale din a face joncțiune cu armata lui Antonius, Octavian se abținu a interveni, dându-i astfel posibilitatea lui Antonius să reușească o regrupare a tuturor aliaților săi. Decimus Brutus, abandonat de legiunile sale, fu nevoit să caute scăparea fugind spre Macedonia unde își găsi sfârșitul ucis de niște războinici celți trimiși pe urmele sale de Marcus Antonius. Capul său decapitat fu adus lui Antonius ca dovadă a morții lui.

Când armatele lui Antonius și Brutus erau pe punctul de a duce o bătălie decisivă, Octavian, exploatând momentul, ceru Senatului consulatul dar acesta îi este refuzat. Acest refuz fu neașteptat de fatal (pe termen lung) multor căpetenii ale facțiunii senatoriale. Căci acest refuz îl plasa definitiv pe Octavian în tabăra opusă, împingându-l hotărât în parafarea unei înțelegeri ce va deveni cunoscută în istorie sub numele de ”al doilea triumvirat”.

Înțelegerea de la Bononia pe scurt

Al doilea triumvirat

Refuzat de Senat în ce privește funcția de consul la care aspira, Octavian veni cu trupe asupra Romei și își atribui singur înalta magistratură, în pereche cu vărul său Quintus Pedius. Într-o mișcare rapidă care dovedea că își făcuse toate calculele, dădu drumul legislației prin care era recunoscut că moștenitor al lui Caesar, numi curți de judecată care să declare asasinii lui Caesar condamnați în absență și, într-o mișcare surpriză, anulă și declararea că dușman public al lui Antonius.

Reevaluându-și alianțele, trimise în secret la Antonius niște prieteni să ducă tratative, după care porni spre nord pentru a se întâlni toți trei – el, Antonius și Lepidus – lângă Bononia (actuală Bologna).

Acolo, pe o insulă înconjurată de un mic râu Renus, au petrecut trei zile, punând la punct toate detaliile alianței. Triumviratul a fost oficial format la 27 noiembrie 43 i.Hr. și era gândit că o alianță pe cinci ani. Ulterior, sub influență Octaviei, a mai fost prelungit în anul 37 i.Hr. pentru încă cinci ani, expirând în anul 32 i. Hr. 

Tratative și negocieri

Prima decizie a fost de a-și împărți între ei ținuturile romane aflate la acel moment sub guvernatori care participaseră la conjurația contra lui Cezar. Antonius primi Galia Cisalpină și Transalpina, Lepidus Galia Narbonensis și Spania și Octavia Africa, Sardinia și Sicilia.

Discuții au fost mai lungi când a fost vorba de să se înțeleagă pe cine să ucidă pentru a ajunge la putere. Fiecare dintre ei dorea să își salveze familia și prietenii dar, în final, făcură destule concesii reciproce prin care își abandonau prietenii sau familia, de dragul alianței care ii aducea la putere. Prin urmare, Octavian îl abandonă pe Cicero în favoarea lui Antonius, Antonius își abandona unchiul, Lucius Caesar, și amândoi abandonară pe Paulus pentru Lepidus.

Ca semn al bunei credințe dintre noii aliați, se conveni căsătoria lui Octavian cu Clodia, fiica vitregă a lui Marcus Antonius, copilul din prima căsătorie a Fulviei.

Roma nu mai era condusă de legi, ci de voința a trei oameni.

Proscrierea

Urmează partea cea mai întunecată a triumviratului: proscripțiile.

După cum spuneam mai sus, una din grijile triumvirilor a fost să alcătuiască o listă de proscripție ce cuprindea 300 de cetățeni romani. Între aceștia erau nume sonore precum popularul Cicero sau Lucius Caesar, unchiul lui Antonius. Dar nu găseai doar dușmani politici. Într-o disperată sete de bani, cei trei aliați au pus pe lista mici proprietari ale căror averi dacă ar fi fost confiscate, ar fi adus niște venituri semnificative în cufărul triumviratului.

În final, peste 300 de senatori dar și circa 2000 de mici proprietari (equites) au fost omorâți.

Nu mai era o luptă politică — devenise o vânătoare de oameni.

Antonius se ocupă personal de trimiterea de soldați care să îl execute pe Cicero cu specificația clară să îi taie capul și să îi aducă mâna dreapta cu care scrisese acidele Filipice contra sa.

Când ucigașii veniră la el cu capul și mâna lui Cicero, acesta le ținu mult timp uitându-se cu mare bucurie la ele și râzând. Când se sătură, dispuse așezarea lor în mod public la amvonul de unde oratorul ținuse odinioară discursuri. Dușmănia lui Antonius față de Cicero nu era însă doar politică. Cu ani în urmă, în timpul reprimării conspirației lui Catilina, Cicero ordonase executarea lui Lentulus Sură — tatăl vitreg al lui Antonius — o rana de onoare pe care triumvirul pare să nu o fi uitat niciodată. Moartea lui Cicero a îngrozit Roma. Odată cu Cicero, părea că murise și libertatea cuvântului la Roma.

Unchiul său și fost socru, Lucius Caesar, se afla și el pe lista proscrisilor.

Își găsi adăpost la sora sa, dar ascunzătoarea nu avea să rămână multă vreme tainică.

Când ucigașii forțară intrarea, o găsiră pe mama lui Antonius stând în prag, cu brațele larg deschise, hotărâtă să nu le permită să treacă.

„Nu-l veți ucide pe Lucius Caesar până nu mă veți ucide pe mine — pe mine, cea care l-a purtat în pântece pe căpitanul vostru!”, le strigă ea.

Nimeni nu îndrăzni să o dea la o parte.

Antonius, care nu obișnuia să ignore voința mamei sale, lăsă lucrurile așa. În acea zi, curajul ei salva viața fratelui său.

Roma după proscripții

Din cauza acestor proscriptii și a morților ce i-au urmat, Triumviratul capătă imediat o reputație odioasă în ochii romanilor. Cel mai blamat era Marcus Antonius căci acesta fiind considerat cel mai capabil și mult mai matur decât Octavian și mai puternic decât Lepidus. Romanii îl blamau pe el cu atât mai mult cu cât deja era cunoscut ca un omul al exceselor și al aroganțelor. Antipatia creștea datorită reputației lui de petrecăreț cu un anturaj dubios. Abuzuri precum confiscarea banilor și bunurilor depuse de cei fugiți la templul Vestalelor i-au creat o reputație și mai proastă.

Înaintea confruntării finale

Odată încheiate proscripțiile și consolidată puterea triumvirilor, devenea tot mai limpede că pacea nu era decât o iluzie temporară. Brutus și Cassius adunau forțe în Orient, iar o confruntare militară de proporții devenea inevitabilă.

În acest context, Octavian, neavând deplină încredere în abilitatea lui Antonius de a gestiona resursele, ceru ca sumele colectate să fie împărțite între ei. Nu era doar o măsură de prudență, ci și un semn al rivalității mocnite dintre cei doi lideri.

Triumvirii hotărâră, de asemenea, împărțirea armatei: o parte urma să plece spre Macedonia pentru a-i înfrunta pe Brutus și Cassius, în timp ce cealaltă rămânea la Roma sub comanda lui Lepidus, pentru a menține ordinea într-un oraș încă tulburat de violențele recente.

Roma se pregătea, astfel, pentru un nou război civil — unul care avea să decidă definitiv soarta Republicii.

Batalia de la Philipi

Republica își juca ultima carte.

Drumul spre Philippi

Confruntarea decisivă avea să se desfășoare la Philippi, un oraș situat în Macedonia, pe importantul drum militar Via Egnatia — artera care lega Orientul de Roma. Alegerea locului nu era întâmplătoare: cine controla această rută controla, în mare măsură, fluxurile militare și comerciale ale regiunii.

Brutus și Cassius ajunseseră acolo înaintea triumvirilor și își pregătiseră temeinic pozițiile. Beneficiind de sprijinul provinciilor orientale, reușiseră să strângă resurse impresionante. Cassius, în special, adunase sume uriașe pentru finanțarea armatei, impunând contribuții grele regatelor aliate, printre care și cel condus de Irod.

Forțele lor erau considerabile — aproximativ 17 legiuni, sprijinite de o cavalerie numeroasă — iar poziționarea strategică le oferea avantajul terenului.

În fața lor veneau Antonius și Octavian, hotărâți să răzbune moartea lui Caesar și să distrugă definitiv tabăra republicană. Ciocnirea nu mai putea fi evitată. Roma urma să-și decidă viitorul pe câmpul de luptă.

Prima confruntare

După luni de pregătiri, armatele triumvirilor au traversat Marea Adriatică și au înaintat spre Macedonia, unde Brutus și Cassius își stabiliseră pozițiile lângă orașul Philippi. Acolo urma să se decidă nu doar soarta conspiratorilor, ci și viitorul Republicii Romane.

Cele două tabere s-au privit zile întregi peste câmpia întinsă — zeci de mii de soldați, veterani ai războaielor civile, pregătiți pentru confruntarea finală.

Când luptele au început, fiecare dintre triumviri și-a ales adversarul: Antonius l-a atacat pe Cassius, în timp ce Octavian s-a confruntat cu Brutus.

Prima confruntare a fost departe de a fi limpede. În timp ce Octavian era împins înapoi de trupele lui Brutus, își pierdu tabăra și scăpă cu greu, retrăgându-se în grabă pentru a evita capturarea. Mai târziu, Augustus avea să susțină că salvarea sa se datorase unui avertisment primit în urma unui vis premonitoriu avut de unul dintre prietenii săi — o explicație care, pentru unii istorici, ține mai degrabă de construirea unei aure providențiale decât de realitatea câmpului de luptă.

În același timp însă, Antonius obținea succesul decisiv pe flancul opus. Atacând pozițiile lui Cassius, reuși să-i străpungă apărarea și să-i cucerească tabăra. Unele surse antice sugerează că nu ar fi fost prezent în mijlocul luptei în primele momente și că ar fi ajuns pe câmpul de bătălie abia când victoria era deja conturată. Chiar și așa, rezultatul îi fu favorabil și îi consolidă reputația de comandant energic și eficient.

Moartea lui Cassius

Înfrângerea de pe flancul lui Cassius a avut urmări tragice. Convins că totul era pierdut și neștiind că Brutus obținuse, în același timp, un succes împotriva lui Octavian, Cassius a ales să nu supraviețuiască dezastrului.

La cererea sa, credinciosul său servitor, Pindarus, i-a curmat viața — un gest care avea să devină unul dintre cele mai dramatice episoade ale războiului civil. Moartea lui Cassius nu a fost doar pierderea unui comandant experimentat, ci și prima lovitură decisivă dată taberei republicane.

Sfârșitul lui Brutus

Soarta războiului nu era însă încă decisă. Curând avea să urmeze o a doua confruntare, iar de această dată Brutus nu avea să mai fie la fel de norocos. Învins pe câmpul de luptă și rămas fără speranță, a ales și el sinuciderea.

Odată cu Brutus, speranța restaurării Republicii se stingea.

Victoria finală le-a revenit triumvirilor — iar dintre ei, Marcus Antonius părea adevăratul artizan al succesului, în timp ce Octavian, bolnav mare parte din campanie, jucase un rol mult mai discret.

După bătălia de la Philippi

Antonius găsi trupul lui Brutus dupa bătălie. Desi il considera responsabil pentru moartea fratelui sau, Caius — ucis in Macedonia pentru a razbuna executarea lui Cicero — nu refuza sa ii acorde onorurile cuvenite unui adversar curajos.

Mânia sa se abătu mai degrabă asupra lui Hortensius, unul dintre comandantii lui Brutus, pe care Antonius il considera raspunzator pentru moartea fratelui sau.

In fata trupului lui Brutus, Antonius facu insa un gest ce avea sa ramana memorabil: isi scoase armura somptuoasa si o aseza peste corpul invinsului, poruncind apoi unui sclav eliberat sa se ocupe de inmormantare.

Cand afla ulterior ca omul pastrase armura, ispitit de valoarea ei, si nu folosise banii primiti pentru funeralii, Antonius ordona executarea lui. Pentru el, tradarea unei incredintari era o vina ce nu putea ramane nepedepsita.

Antonius in Grecia

După înfrângerea lui Brutus, Octavian s-a întors la Roma într-o stare fizică atât de fragilă încât mulți se îndoiau că va supraviețui. Antonius, în schimb, a ales să se îndepărteze de intrigile politice ale capitalei și să-și îndrepte atenția spre provinciile din est — acolo unde se aflau banii, armatele și, implicit, viitorul puterii sale.

Avea nevoie urgentă de resurse. Le promisese soldaților care i se alăturaseră câte 5000 de drahme, iar plata unei armate numeroase nu suporta amânare. Dar dincolo de această necesitate practică, călătoria era și un prilej de consolidare a autorității sale asupra teritoriilor recent recucerite.

Primul popas important a fost Grecia, unde Antonius a fost primit cu o simpatie vizibilă. Nu era întâmplător. Își cultivase de mult reputația de philhellen — „iubitor de greci” — o poreclă pe care o purta cu mândrie și pe care părea hotărât să o confirme prin fiecare gest.

Triumvirul arăta o admirație sinceră pentru cultura elenistică. Departe de severitatea pe care romanii o impuneau adesea provinciilor, Antonius preferă să se arate accesibil și chiar binevoitor. Participa la dezbateri, asista la reprezentații teatrale, urmărea ceremoniile religioase și primea audiențe, ascultând plângerile celor care îi cereau dreptate.

Pentru greci, el nu apărea doar ca un comandant victorios, ci și ca un protector al tradițiilor lor — o imagine care îi aducea popularitate, dar care ascundea, în același timp, calculele unui politician experimentat.

Antonius in Orient

După ce l-a lăsat pe Lucius Censorinus guvernator în Grecia, Antonius și-a îndreptat pașii spre Asia. Dacă Grecia îi hrănise admirația pentru cultură, Asia avea să-i pună la încercare măsura. Înconjurat de bogății și onoruri, triumvirul începu treptat să se destindă — poate mai mult decât ar fi fost înțelept pentru un om aflat în vârful puterii.

Fiind unul dintre cei mai puternici oameni ai Romei la acel moment, la ușa lui se perindau prinți, nobili și regi, iar floarea reginelor și prințeselor se întrecea în a-i oferi daruri bogate și în a-i câștiga favorurile prin abordări seducătoare.

Nu este, așadar, de mirare că Antonius începu treptat să revină la vechiul său stil de viață petrecăreț. Era permanent înconjurat de menestreli și servitori slugarnici care îi încurajau excesele, iar nopțile bahice petrecute alături de anturaje îndoielnice deveniseră tot mai frecvente. La Efes, fu chiar celebrat drept Bacchus, zeul veseliei, în cadrul unui festival organizat în onoarea sa.

Această viață lejeră era însă doar o aparență. Antonius nu uitase scopul pentru care se afla acolo și știa că strângerea de bani era o prioritate. Prima măsură luată în acest sens a fost creșterea considerabilă a taxelor.

Aceste creșteri erau, fără îndoială, nepopulare, dar ar fi fost poate mai ușor de suportat dacă nu ar fi fost însoțite de abuzuri. Antonius însuși — „om simplu, fără mari subtilități”, după cum îl caracteriza Plutarch — putea fi deopotrivă crud cu cei care nu îi erau apropiați și exagerat de generos cu favoriții săi. Pe adversari nu ezita să-i deposedeze de bunuri, pe care le împărțea apoi cu larghețe cercului său de susținători.

Rezultatul politicii sale fiscale a fost sever: nu doar dublarea taxelor, ci și impunerea unui al doilea impozit în Asia.

Nemulțumirea populației răzbate limpede din relatarea lui Plutarch. Oratorul Hybraeas veni înaintea lui Antonius pentru a-i descrie starea jalnică a provinciei și îi vorbi cu o îndrăzneală remarcabilă:

 „Dacă ai puterea să pui două impozite într-un singur an, atunci ar trebui să ai și puterea să ne dai două veri, două toamne și două recolte.”

Încurajat de propria cutezanță, continuă:

„Asia ți-a plătit 200.000 de talanți. Dacă acești bani nu au ajuns în vistieria ta, cere socoteală celor care i-au strâns. Dar dacă i-ai primit și nu a mai rămas nimic din ei, atunci suntem pierduți.”

Cuvintele lui par să-l fi pus pe Antonius pe gânduri. Până atunci, triumvirul nu înțelesese pe deplin jafurile și abuzurile comise de oamenii săi sub autoritatea lui. Nu atât nepăsarea îl caracteriza, cât încrederea excesivă în cei din jur.

Aruncarea vinei asupra subalternilor devenea, astfel, o ieșire convenabilă din fața nemulțumirii publice — o strategie la care Antonius nu ezita să recurgă pentru a mai liniști spiritele.

Poate că fără să-și dea seama, Antonius pășea deja pe un drum care îl îndepărta treptat de sobrietatea tradițională a conducătorilor romani și îl apropia tot mai mult de fastul și excesele Orientului.

În acest punct al relatării, Plutarch își schimbă vizibil tonul și începe să insiste asupra defectelor și slăbiciunilor de caracter ale lui Antonius.

„…ultima și cea mai mare dintre toate relele”, scrie el, „a fost aprinsă de dragostea pentru Cleopatra — o pasiune care a trezit în el vicii până atunci ascunse și a stins orice urmă de cumpătare.”

Sunt cuvinte aspre, dar ele spun poate la fel de multe despre felul în care moralistul Plutarch privea caracterul uman, cât spun despre Antonius însuși.

Dincolo de asprimea judecății, devine vizibil felul în care Plutarch își orchestrează narațiunea: Antonius apare tot mai dominat de slăbiciuni, în timp ce Octavian este pregătit, aproape imperceptibil, pentru rolul de conducător legitim.

Așadar, la acest moment, intră în viața lui legendara Cleopatra. Adevărata schimbare din viața lui Antonius abia acum urma să înceapă.

Nu voi insista aici asupra începuturilor acestei legături, căci povestea dintre Antonius și Cleopatra merită un spațiu separat. Pe scurt, întâlnirea lor a avut loc la inițiativa lui Antonius, care o chemase pe regina Egiptului în Cilicia pentru a răspunde acuzațiilor potrivit cărora l-ar fi sprijinit pe Cassius în războiul împotriva triumvirilor.

Ceea ce trebuia să fie o întrevedere politică, sobră și protocolară, avea însă să capete rapid o altă natură. Farmecul Cleopatrei — despre care sursele antice aveau să vorbească îndelung — păru să-i risipească lui Antonius orice urmă de rezervă.

În scurt timp, prudența comandantului roman lăsă loc pasiunii, iar Antonius petrecu luni întregi în compania reginei, într-o atmosferă de fast și seducție care contrasta puternic cu austeritatea tradițională a vieții publice romane.

Nu era doar începutul unei iubiri celebre, ci al unei alianțe care avea să influențeze decisiv echilibrul de putere din lumea romană.

Când realitatea îl ajunge din urmă

Încă prins în farmecul acestei noi legături, Antonius fu readus brusc la realitate de vești neliniștitoare sosite atât de la Roma, cât și din Parthia.

Prima dintre ele venea de la Roma și privea conflictul izbucnit între Fulvia, soția lui Antonius, și aliatul său din triumvirat, Octavian.

A doua veste venea dinspre Parthia și era, poate, chiar mai îngrijorătoare. Quintus Labienus, general roman și fiul lui Titus Labienus — fost camarad de arme al lui Cezar — se aliase cu armata parților și, împreună cu aceasta, cucerise aproape întreaga provincie romană din Asia. Teritoriile pierdute se întindeau de la Eufrat și Siria până în Lydia și Ionia, semn că autoritatea Romei în Orient se clătina periculos.

Cele două vești au risipit brusc iluzia tihnei în care Antonius se lăsase prins. Plutarch avea să spună că părea „ca și cum ar fi fost trezit dintr-un somn adânc și, după cum poate spune un om, ieșind dintr-o mare beție.”

Continuă povestea: Antonius și Cleopatra – începuturile

Întreaga seria Marcus Antonius

Bibliografie

(1) Marcus Tullius Cicero – “Filipice – discursuri impotriva lui Marcus Antonius”, Editura pentru literatura universala, traducerea Dumitru Craciun, Bucuresti, 1968

(2) Plutarch, “Viata lui Marcus Antonius” – editie online, engleza

Patricia Southern – „Mark Antony: A Life” – editura Amberley Publishing, 2012