Marcus Antonius – al doilea triumvirat (episod 7)

Marcus Antonius se aliaza intr-un triumvirat contra Senatului – alaturi de Octavian si Lepidus – si preia puterea la Roma.

Sa spunem ca Marcus Antonius a fost invins in batalia de la Mutina (actuala Modena) este oarecum o exagerare. Batalia a sfarsit nedecis, cu pierderi egal de ambele parti. In miez de noapte, Marcus Antonius hotari ca un nou asalt era inutil. Capitanii lui nu erau de acord dar nu il putura face sa isi schimbe parerea. Necunoscand vestea mortii lui Hirtius, hotari retragerea, calculand ca o regrupare ulterioara era cea mai buna optiune.

Trecerea muntilor fu pentru el un calvar atat de punct de vedere logistic cat mai ales psihic.

Trecand printr-un fel de stare de deznadejde, “de la batalia de la Modena, – relata Plutarch – Antonius isi lasase barba sa creasca lunga iar parul lung ii era nepieptanat. Hainele erau de doliu.” Intr-o astfel de stare, il vazu Lepidus cu armata lui cand, intr-un final, dincolo de Alpi se intalnira.

Aceasta intalnire nu era neriscanta pentru Antonius. Inainte de a veni la intalnirea cu el, Lepidus trecuse prin Roma si facuse o declaratie de fidelitate Senatului. Practic, la acel moment, Antonius nu putea sti cu certitudine de partea cui se afla fostul lui camarad de arme si, de altfel, nici soldatii nu pareau sa stie asta. Lui Antonius nu parea insa sa ii pese de o eventuala tradare din partea lui Lepidus. Parea mult prea bucuros sa il vada si se agata cu disperare de el.

“Cand incepu a vorbi catre soldati – detaliaza Plutarch –, starni in randul acestora o asemenea mila incat Lepidus, temandu-se ca va demoraliza soldatii, porunci trompetelor sa sune pentru a-l acoperi pe Antonius vorbind.“

De faptul ca nici soldatii nu erau siguri cine de partea cui era Lepidus, rezulta si din relatarea lui Plutarch care povesteste ca soldatii lui Lepidus i-au trimis lui Antonius in secret mesaje prin doi militari, pe numele lor Clodius si Laelius, deghizati in femei. Ei il asigurara ca nu e nici un risc sa vina la ei in tabara, declarandu-se chiar dispusi sa-l ucida pe Lepidus daca este nevoie. Dar un asemenea plan macabru nu era deloc in calculele lui Antonius. A doua zi dupa ce a intrat in tabara lor, primul lucru pe care il facu fu sa il imbratiseze pe Lepidus, numindu-l tata. Si vorbea chiar serios. Desi a preluat conducerea celor doua armate, lui Lepidus ii erau recunoscute atat numele cat si onorurile unui comandant. Munatius Plancus, vazand alianta intre Antonius si Lepidus, veni si li se alatura. Antonius si armata lui trecu din nou Alpii in fruntea a 17 legiuni si a 10.000 de calareti, asta fara sa numaram si cele sase legiuni pe care le lasase in Galia sub conducerea unui anume Varius, un camarad al sau de armata dar si de bautura.

Dezamagiri

 Pe de alta parte, la Roma, Octavius Cezar isi traia propriile dezamagiri. Dupa moartea consulilor la Modena, el ca unic conducator supravituitor al bataliei se astepta sa fie privit ca un egal al lui Antonius si sa fie luat in serios. Senatul insa avea alte planuri, acordand meritele victoriei de la Mutina mai degraba lui Decimus Brutus pe cand meritele lui Octavian au fost trecute minimalizate. Octavius isi dadu seama ca interesul lui personal nu se regasea in nici un fel in strategia Senatului si incepu sa manifeste o pozitie de opozitie fatisa fata de Decimus pe care, de altfel, il acuza si de uciderea unchiului sau.

Planurile lui incepura sa fie evidente in momentul in care, trimis sa-l blocheze pe Ventidius Bassus si pe armatele sale din a face jonctiune cu armata lui Antonius, Octavian se abtinu a interveni, dandu-i astfel posibilitatea lui Antonius sa reuseasca o regrupare a tuturor aliatilor sai. Decimus Brutus, abandonat de legiunile sale, fu nevoit sa caute scaparea fugind spre Macedonia unde isi gasi sfarsitul ucis de niste razboinici celti trimisi pe urmele sale de Marcus Antonius. Capul sau decapitat fu adus lui Antonius ca dovada a mortii lui.

Cand armatele lui Antonius si Brutus erau pe punctul de a duce o batalie decisiva, Octavian, exploatand momentul, ceru Senatului consulatul dar acesta ii este refuzat. Acest refuz fu neasteptat de fatal (pe termen lung) multor capetenii ale factiunii senatoriale. Caci acest refuz il plasa definitiv pe Octavian in tabara opusa, impingandu-l hotarat in parafarea unei intelegeri ce va deveni cunoscuta in istorie sub numele de al doilea triumvirat.

Al doilea triumvirat

Refuzat de Senat in ce priveste functia de consul la care aspira, Octavian veni cu trupe asupra Romei si isi atribui singur inalta magistratura, pe care si-o asuma in pereche cu varul sau Quintus Pedius. Intr-o miscare rapida care dovedea ca isi facuse toate calculele, dadu drumul legislatiei prin care era recunoscut ca mostenitor al lui Caesar, numi curti de judecata care sa declare asasinii lui Caesar condamnati in absenta si, intr-o miscare surpriza, anula si declararea ca dusman public al lui Antonius.

Reevaluandu-si aliantele, trimise in secret la Antonius niste prieteni sa duca tratative, dupa care porni spre nord pentru a se intalni toti trei – el, Antonius si Lepidus – langa Bononia (actuala Bologna).

Acolo, pe o insula inconjurata de un mic rau Renus, au petrecut trei zile, punand la punct toate detaliile aliantei. Triumviratul a fost oficial format la 27 noiembrie 43 i.Hr. si era gandit ca o alianta pe cinci ani. Ulterior, sub influenta Octaviei, a mai fost prelungit in anul 37 i.Hr. pentru inca cinci ani, expirand in anul 32 i. Hr.

Prima decizie a fost de a-si imparti intre ei tinuturile romane aflate la acel moment sub guvernatori care participasera la conjuratia contra lui Cezar. Antonius primi Galia Cisalpina si transalpina, Lepidus Galia Narbonensis si Spania si Octavia Africa, Sardinia si Sicilia.

Discutii au fost mai lungi cand a fost vorba de sa se inteleaga pe cine sa ucida in acest scop de a ajunge la putere. Fiecare dintre ei dorea sa isi salveze familia si prietenii dar, in final, facuta destule concesii reciproce prin care isi abandonau prietenii sau familia, de dragul aliantei care ii aducea la putere. Prin urmare, Octavian il abandona pe Cicero in favoarea lui Antonius, Antonius isi abandona unchiul, Lucius Caesar, si amandoi abandonara pe Paulus pentru Lepidus.

Ca semn al bunei credinte dintre noii aliati, se conveni casatoria lui Octavian cu Clodia, fiica vitrega a lui Marcus Antonius, copilul din prima casatorie a Fulviei.

Proscrierea

Dupa cum spuneam mai sus, una din grijile triumvirilor a fost sa alcatuiasca o lista de proscriptie ce cuprindea 300 de cetateni romani. Intre acestia erau nume sonore precum popularul Cicero sau Lucius Caesar, unchiul lui Antonius. Dar nu gaseai doar dusmani politici. Intr-o disperata sete de bani, cei trei aliati au pus pe lista mici proprietari ale caror averi daca ar fi fost confiscate, ar fi adus niste venituri semnificative in cufarul triumviratului.

In final, peste 300 de senatori dar si circa 2000 de mici proprietari (equites) au fost omorati.

Antonius se ocupa personal de trimiterea de soldati care sa il execute pe Cicero cu specificatia clara sa ii taie capul si sa ii aduca mana dreapta cu care scrisese acidele Filipice contra sa.

Cand ucigasii venira la el cu capul si mana lui Cicero, acesta le tinu mult timp uitandu-se cu mare bucurie la ele si razand. Cand se satura, dispuse asezare lor in mod public la amvonul de unde tinea odinioara discursuri.

Unchiul sau, Lucius Caesar, care era de asemenea pe lista neagra, isi gasi refugiul la sora lui iar cand ucigasii fortara intrarea in camera ei, o gasira pe mama lui Antonius cu bratele larg intinse, strigandu-le: “Nu-l veti ucide pe Lucius Caesar, inainte ma veti ucide pe mine care am purtat pe capitanul vostru in pantece.” Astfel ea salva viata fratelui sau.

Din cauza acestor proscriptii si a mortilor ce i-au urmat, Triumviratul capata o reputatie odioasa in ochii romanilor. Cel mai blamat era Marcus Anonius caci acesta fiind considerat cel mai capabil, mai matur decat Octavian si mai puternic decat Lepidus. Romanii il blamau pe el cu atat mai mult cu cat deja era cunoscut ca un omul al exceselor si al arogantelor. Antipatia crestea datorita reputatiei lui de petrecaret cu un anturaj dubios. Abuzuri precum confiscarea banilor si bunurilor depuse de cei fugiti la templul Vestalelor i-au creat o reputatie si mai proasta.

Octavian, neavand incredere in abilitatea lui Antoniu de a gestiona banii, ceru ca si sumele colectate sa fie impartite. Impartira, de asemenea, armata, o parte a acesteia urmand sa plece cu ei in Macedonia, pentru a lupta contra lui Brutus si Cassius iar cealalta parte sa ramana la Roma sub comanda lui Lepidus.

Batalia de la Philipi

Cand traversara marea si incepura razboiul, amandoi isi atacara dusmanii, Antonius pe Cassius iar Cezar pe Brutus. Cezar nu realiza nimic important in timp ce Antonius a facut totul si era avantajat.

In prima batalie, Caesar a fost invins de Brutus, si-a pierdut tabara, si cu greu s-a salvat fugind ce urmaritorii sai. Mai tarziu, Augustus sustinu ca acea fuga s-a datorat mai degraba unui vis pe care unul din prietenii sai il avusesera. Pe de alta parte, Antonius l-a invins pe Cassius, desi unele surse sustineau ca el insusi nu participase la lupta si ca aparuse la fata locului spre final cand oameniii sai deja fugareau inamicul. 

La cererea sa, Cassius fu ucis de servitorul sau credincios, pe numele sau Pindarus. Nici nu afla la timp ca Brutus invinsese contra lui Octavian. Curand dupa aceea, avu loc o alta batalie pe care Brutus o pierdu si, drept consecinta, se sinucise. Toata gloria reveni mai degraba lui Antonius, intrucat Octavian fusese bolnav mai tot timpul la acel moment.

Antonius gasi trupul lui Brutus dupa batalie. Pe Brutus Antonius invinuindu-l pentru omorarea fratelui sau, Caius, pe care Brutus il omorase in Macedonia pentru a razbuna moartea lui Cicero. Dand vina mai mult pe Hortensius, il obliga pe acesta sa se sinucida chiar pe mormantul fratelui sau. Mai mult, si-a scos armura somptuoasa si luxoasa asezand-o pe Brutus si porunci unuia din sclavii acestuia eliberat sa se ocupe de ingroparea lui. Ulterior, Antonius auzind ca sclavul nu a ars armura pentru ca era bogata si valora multi bani dar nici nu cheltuise suma de bani deja primita pentru inmormantare si mormant, hotari ca si sclavul sa fie pedepsit cu moartea.

Antonius in Grecia

Dupa infrangerea lui Brutus, Octavian reveni la Roma intr-o stare fizica atat de proasta incat existau indoieli cu privire la faptul ca ar putea scapa cu viata.

Indepartandu-se de intrigile si conflictele de la Roma, Antonius se indrepta spre provinciile din est . Unul din scopurile calatoriei lui era pentru a face rost de bani atat pentru plata soldatilor (promisese fiecarui soldat ce i se alatura 5000 de drahme) cat si pentru consolidarea puterii. Primul drum, insotit de un mare numar de soldati, spre Grecia. Grecii aveau o simpatie pentru el si tinand cont de porecla Philellen – adica iubitor de greci – pe care Antonius o avea si de care era foarte mandru, si triumvirul nostru avea o vadita slabiciune atat pentru greci cat si pentru tot ce insemna cultura si civilizatie greceasca. El nu doar ca nu fu dur cu grecii ci isi dedica mare parte din timpul petrecut acolo ascultarii unor dezbateri, vizionarii de piese de teatru, urmaririi ceremoniilor si sacrificiilor, ascultand plangeri si facand dreptate fiecarui om ce i se adresa.

Cand pleca, il lasa pe Lucius Censorinus guvernator in Grecia si porni mai departe spre Asia. Aici incepu cu adevarat a se destinde si a profita de toate bogatiile si placerile acestei parti de lume.

Fiind unul din puternicii Romei de la acel moment, la usa lui se perindau acum printi, nobili si regi si toate floarea reginelor si printeseor se intreceau in a-i da cadouri bogate si a-i castiga favorurile prin fel de fel de abordari seducatoare.

Nici nu e de mirare ca usor usor reveni la vechiul stil de viata petrecaret, era permanent inconjurat de o gramada de menestreli si servitori slugarnici ce ii incurajau stilul de viata dezmatat, plin de nopti bahice in prezenta unor anturaje dubioase de prieteni. La Efes, chiar fu Bacchus in cantecele lor, tatal veseliei in cadrul unui festival inchinat acestui zeu.

Aceasta viata lejera era numai o aparenta insa. Antonius nu uitase scopul pentru care era acolo si stia ca strangerea de bani era o prioritate. O prima masura pentru a obtine acest lucru fu sa creasca foarte mult taxele.

Aceste cresteri erau, fara indoiala, nepopulare dar erau mai suportabile daca nu ar fi fost insotite si de abuzuri. Astfel, Antonius insusi, “om simplu, fara mari subtilitati” – dupa cum il caracteriza Plutarch, putea fi foarte crud cu cei ce nu ii erau prieteni si exagerat de generos cu lingusitorii din preajma lui. Pe dusmani nu ezita sa ii jefuiasca de bunuri pe care apoi le risipea spre camarila din jur.

Rezultatul final al politicii lui fiscale a fost nu doar dublarea taxelor ci si un al doilea impozit in Asia.

 Nemultumirea populatiei ne este sugerata de Plutarch: “Hybraeas oratorul veni din Asia sa-i vorbeasca despre starea tarii lui si ii vorbi cu indrazneala: “Daca ai puterea sa pui doua impozite intr-un singur an, atunci ar trebui sa ai puterea si sa ne dai doua veri, doua toamne si doua recolte.” Aceasta ii fusese spusa lui Antonius intr-un mod placut dar mai apoi capatand indrazneala, adauga: “Asia ti-a platit 200.000 de talanti. Daca toti acesti bani nu au ajuns in cufarul tau, atunci cere socoteala celor ce i-au incasat. Dar daca ai primit-o si nu a ramas nimic din ea, atunci suntem total distrusi.” Cuvintele lui Hybraeas il pusera pe Antonius pe ganduri. Caci pana atunci el nu intelesese furturile si talhariile pe care oamenii sai le-au comis sub autoritatea lui, in averea si afacerile sale. Nu era atat ca era nepasator, ca faptul ca avea incredere mare in oamenii sai.” Aruncarea vinei pe excesele subalternilor era o portita de scapare de nemultumirea populara pe care Antonius nu ezita sa o foloseasca, fie si doar ca sa mai calmeze spiritele nemultumite.

La acest moment al relatarii vietii lui Antonius, Plutarch incepe a arunca artileria grea pe defectele si slabiciunile de caracter ale lui Antonius. “…. ultima și extremă răutate a tuturor celorlalte – ne spune Plutarch – i-a aprins fost aprinsa de dragostea Cleopatrei, care a trezit și a stârnit multe vicii încă ascunse în el, și nu au fost niciodată văzuți la niciunul: și dacă i-a fost lăsată vreo scânteie de bunătate sau speranță de creștere, Cleopatra a stins-o si a înrăutățit-o mai mult ca inainte.” Aspre cuvinte – trebuie sa admitem asta.

Dar, dincolo de asprimea lor, vorbim de manipulare. Plutarch ne dirijeaza incetul cu incetul catre o atitudine critica si plina de antipatie fata de Antonius pentru ca, prin contrast, rivalul sau politic, tanarul Octavian, sa castige simpatia noastra si sa ajungem sa intelegem deciziile lui urmatoare ca fiind pe deplin justificate.

Asadar, la acest moment al vietii lui Antonius, intra in viata lui legendara Cleopatra.

Nu o sa detaliez aici intreaga poveste a infiriparii acestei povesti de iubire cu valente aproape mitice. Pentru aceasta unica poveste, voi dedica o postare separata. Insa pe scurt, intalnirea lor initiala a avut loc la initiativa lui Marcus Antonius care o chema pe Cleopatra in Cilicia pentru a avea o discutie cu ea despe zvonurile care circulau in epoca, zvonuri in care Cleopatra era acuzata a fi ajutat si sprijinit pe Cassius si Brutus in razboiul contra triumvirilor. Intentia initiala a lui Antonius a palit vizibil o data cu intalnirea lor fata in fata si o simpla intrunire ce se vroia politica, protocolara si formala se transforma repede intr-o aventura amoroasa pasionala. Cu mintile imbatate de noul amor, Antonius aproape ca uita de orice indatorire politica sau militara pe care ar fi avut-o anterior si petrecu cateva luni de dragoste fierbinte sub privirile blajine si aprobatoare ale alexandrinilor si egiptenilor.

Cu mintea inca imbatata de noul amor, Antonius fu neplacut scuturat de realitate atunci cand la el ajunsesera vești foarte rele atat de la Roma cat si din Parthia.

Prima veste, de la Roma, privea conflictul dintre sotia lui, Fulvia, si aliatul, triumvirul Octavian.

A doua veste era legata de Parthia: Quintus Labienus, general roman si fiul lui Titus Labienus. fost camarad de arme al lui Caesar, se aliase cu armata partilor si, alaturi de acestia, a cucerit toată Asia ce apartinea Romei, de la râul Eufrat și din Siria până în țara Lydia și Ionia.

Cele doua vesti avura darul sa-l aduca Antonius la realitate – vorba lui Plutarch “ca și cum ar fi fost trezit dintr-un somn adânc și, după cum poate spune un om, ieșind dintr-o mare beție.”

Bibliografie

(1) Marcus Tullius Cicero – “Filipice – discursuri impotriva lui Marcus Antonius”, Editura pentru literatura universala, traducerea Dumitru Craciun, Bucuresti, 1968

(2) Plutarch, “Viata lui Marcus Antonius” – editie online, engleza