Marcus Antonius – al doilea triumvirat (episod 7)

Marcus Antonius se aliază într-un triumvirat contra Senatului – alături de Octavian și Lepidus – și preia puterea la Roma.

Să spunem că Marcus Antonius a fost învins în bătălia de la Mutina (actuala Modena) este oarecum o exagerare. Bătălia a sfârșit nedecis, cu pierderi egale de ambele părți. În miez de noapte, Marcus Antonius hotărî că un nou asalt era inutil. Capitanii lui nu erau de acord dar nu îl putură face să își schimbe părerea. Necunoscând vestea morții lui Hirtius, hotărî retragerea, calculând că o regrupare ulterioară era cea mai bună opțiune.

Trecerea munților fu pentru el un calvar atât din punct de vedere logistic cât mai ales psihic.

Trecând printr-un fel de stare de deznădejde, “de la bătălia de la Modena, – relata Plutarch – Antonius își lăsase barba să crească lungă iar părul lung îi era nepieptănat. Hainele erau de doliu.” Într-o astfel de stare, îl văzu Lepidus cu armata lui când, într-un final, dincolo de Alpi se intâlniră.

Această întâlnire nu era neriscantă pentru Antonius. Înainte de a veni la întâlnirea cu el, Lepidus trecuse prin Roma și făcuse o declarație de fidelitate Senatului. Practic, la acel moment, Antonius nu putea ști cu certitudine de partea cui se afla fostul lui camarad de arme și, de altfel, nici soldatii nu păreau să știe asta. Lui Antonius nu părea însă să îi pese de o eventuală trădare din partea lui Lepidus. Părea mult prea bucuros să îl vadă și se agăță cu disperare de el.

“Când începu a vorbi către soldați – detaliază Plutarch –, stârni în rândul acestora o asemenea milă încât Lepidus, temându-se că va demoraliza soldații, porunci trompetelor să sune pentru a-l acoperi pe Antonius vorbind.“

De faptul că nici soldații nu erau siguri cine de partea cui era Lepidus, rezulta și din relatarea lui Plutarch care povestește că soldații lui Lepidus i-au trimis lui Antonius în secret mesaje prin doi militari, pe numele lor Clodius si Laelius, deghizați în femei. Ei îl asigurară că nu e nici un risc să vină la ei in tabără, declarându-se chiar dispuși să-l ucidă pe Lepidus dacă este nevoie. Dar un asemenea plan macabru nu era deloc în calculele lui Antonius. A doua zi dupa ce a intrat în tabăra lor, primul lucru pe care îl făcu fu să îl îmbrățișeze pe Lepidus, numindu-l tată. Și vorbea chiar serios. Deși a preluat conducerea celor două armate, lui Lepidus îi erau recunoscute atât numele cât și onorurile unui comandant. Munatius Plancus, văzând alianța între Antonius și Lepidus, veni și li se alătură. Antonius și armata lui trecu din nou Alpii în fruntea a 17 legiuni și a 10.000 de calareti, asta fără să numărăm și cele șase legiuni pe care le lăsase în Galia sub conducerea unui anume Varius, un camarad al său de armată dar și de băutură.

Dezamagiri

 Pe de altă parte, la Roma, Octavius Cezar își trăia propriile dezamăgiri. După moartea consulilor la Modena, el, ca unic conducător supraviețuitor al bătăliei, se aștepta să fie privit ca un egal al lui consulilor și să fie luat în serios. Senatul însă avea alte planuri, acordând meritele victoriei de la Mutina mai degrabă lui Decimus Brutus pe când meritele lui Octavian au fost minimalizate. Octavius își dădu seama că interesul lui personal nu se regăsea în nici un fel în strategia Senatului și începu să manifeste opoziție fățișă față de Decimus pe care, de altfel, îl acuza și de uciderea unchiului său.

Planurile lui începură să fie evidente în momentul în care, trimis să-l blocheze pe Ventidius Bassus și armatele sale din a face joncțiune cu armata lui Antonius, Octavian se abținu a interveni, dându-i astfel posibilitatea lui Antonius să reușească o regrupare a tuturor aliaților săi. Decimus Brutus, abandonat de legiunile sale, fu nevoit să caute scăparea fugind spre Macedonia unde își găsi sfârșitul ucis de niște războinici celți trimiși pe urmele sale de Marcus Antonius. Capul său decapitat fu adus lui Antonius ca dovadă a morții lui.

Când armatele lui Antonius și Brutus erau pe punctul de a duce o bătălie decisivă, Octavian, exploatând momentul, ceru Senatului consulatul dar acesta îi este refuzat. Acest refuz fu neașteptat de fatal (pe termen lung) multor căpetenii ale facțiunii senatoriale. Căci acest refuz îl plasa definitiv pe Octavian în tabăra opusă, împingându-l hotărât în parafarea unei înțelegeri ce va deveni cunoscută în istorie sub numele de ”al doilea triumvirat”.

Al doilea triumvirat

Refuzat de Senat in ce priveste functia de consul la care aspira, Octavian veni cu trupe asupra Romei si isi atribui singur inalta magistratura, pe care si-o asuma in pereche cu varul sau Quintus Pedius. Intr-o miscare rapida care dovedea ca isi facuse toate calculele, dadu drumul legislatiei prin care era recunoscut ca mostenitor al lui Caesar, numi curti de judecata care sa declare asasinii lui Caesar condamnati in absenta si, intr-o miscare surpriza, anula si declararea ca dusman public al lui Antonius.

Reevaluandu-si aliantele, trimise in secret la Antonius niste prieteni sa duca tratative, dupa care porni spre nord pentru a se intalni toti trei – el, Antonius si Lepidus – langa Bononia (actuala Bologna).

Acolo, pe o insula inconjurata de un mic rau Renus, au petrecut trei zile, punand la punct toate detaliile aliantei. Triumviratul a fost oficial format la 27 noiembrie 43 i.Hr. si era gandit ca o alianta pe cinci ani. Ulterior, sub influenta Octaviei, a mai fost prelungit in anul 37 i.Hr. pentru inca cinci ani, expirand in anul 32 i. Hr.

Prima decizie a fost de a-si imparti intre ei tinuturile romane aflate la acel moment sub guvernatori care participasera la conjuratia contra lui Cezar. Antonius primi Galia Cisalpina si transalpina, Lepidus Galia Narbonensis si Spania si Octavia Africa, Sardinia si Sicilia.

Discutii au fost mai lungi cand a fost vorba de sa se inteleaga pe cine sa ucida in acest scop de a ajunge la putere. Fiecare dintre ei dorea sa isi salveze familia si prietenii dar, in final, facuta destule concesii reciproce prin care isi abandonau prietenii sau familia, de dragul aliantei care ii aducea la putere. Prin urmare, Octavian il abandona pe Cicero in favoarea lui Antonius, Antonius isi abandona unchiul, Lucius Caesar, si amandoi abandonara pe Paulus pentru Lepidus.

Ca semn al bunei credinte dintre noii aliati, se conveni casatoria lui Octavian cu Clodia, fiica vitrega a lui Marcus Antonius, copilul din prima casatorie a Fulviei.

Proscrierea

Dupa cum spuneam mai sus, una din grijile triumvirilor a fost sa alcatuiasca o lista de proscriptie ce cuprindea 300 de cetateni romani. Intre acestia erau nume sonore precum popularul Cicero sau Lucius Caesar, unchiul lui Antonius. Dar nu gaseai doar dusmani politici. Intr-o disperata sete de bani, cei trei aliati au pus pe lista mici proprietari ale caror averi daca ar fi fost confiscate, ar fi adus niste venituri semnificative in cufarul triumviratului.

In final, peste 300 de senatori dar si circa 2000 de mici proprietari (equites) au fost omorati.

Antonius se ocupa personal de trimiterea de soldati care sa il execute pe Cicero cu specificatia clara sa ii taie capul si sa ii aduca mana dreapta cu care scrisese acidele Filipice contra sa.

Cand ucigasii venira la el cu capul si mana lui Cicero, acesta le tinu mult timp uitandu-se cu mare bucurie la ele si razand. Cand se satura, dispuse asezare lor in mod public la amvonul de unde tinea odinioara discursuri.

Unchiul sau, Lucius Caesar, care era de asemenea pe lista neagra, isi gasi refugiul la sora lui iar cand ucigasii fortara intrarea in camera ei, o gasira pe mama lui Antonius cu bratele larg intinse, strigandu-le: “Nu-l veti ucide pe Lucius Caesar, inainte ma veti ucide pe mine care am purtat pe capitanul vostru in pantece.” Astfel ea salva viata fratelui sau.

Din cauza acestor proscriptii si a mortilor ce i-au urmat, Triumviratul capata o reputatie odioasa in ochii romanilor. Cel mai blamat era Marcus Anonius caci acesta fiind considerat cel mai capabil, mai matur decat Octavian si mai puternic decat Lepidus. Romanii il blamau pe el cu atat mai mult cu cat deja era cunoscut ca un omul al exceselor si al arogantelor. Antipatia crestea datorita reputatiei lui de petrecaret cu un anturaj dubios. Abuzuri precum confiscarea banilor si bunurilor depuse de cei fugiti la templul Vestalelor i-au creat o reputatie si mai proasta.

Octavian, neavand incredere in abilitatea lui Antoniu de a gestiona banii, ceru ca si sumele colectate sa fie impartite. Impartira, de asemenea, armata, o parte a acesteia urmand sa plece cu ei in Macedonia, pentru a lupta contra lui Brutus si Cassius iar cealalta parte sa ramana la Roma sub comanda lui Lepidus.

Batalia de la Philipi

Cand traversara marea si incepura razboiul, amandoi isi atacara dusmanii, Antonius pe Cassius iar Cezar pe Brutus. Cezar nu realiza nimic important in timp ce Antonius a facut totul si era avantajat.

In prima batalie, Caesar a fost invins de Brutus, si-a pierdut tabara, si cu greu s-a salvat fugind ce urmaritorii sai. Mai tarziu, Augustus sustinu ca acea fuga s-a datorat mai degraba unui vis pe care unul din prietenii sai il avusesera. Pe de alta parte, Antonius l-a invins pe Cassius, desi unele surse sustineau ca el insusi nu participase la lupta si ca aparuse la fata locului spre final cand oameniii sai deja fugareau inamicul. 

La cererea sa, Cassius fu ucis de servitorul sau credincios, pe numele sau Pindarus. Nici nu afla la timp ca Brutus invinsese contra lui Octavian. Curand dupa aceea, avu loc o alta batalie pe care Brutus o pierdu si, drept consecinta, se sinucise. Toata gloria reveni mai degraba lui Antonius, intrucat Octavian fusese bolnav mai tot timpul la acel moment.

Antonius gasi trupul lui Brutus dupa batalie. Pe Brutus Antonius invinuindu-l pentru omorarea fratelui sau, Caius, pe care Brutus il omorase in Macedonia pentru a razbuna moartea lui Cicero. Dand vina mai mult pe Hortensius, il obliga pe acesta sa se sinucida chiar pe mormantul fratelui sau. Mai mult, si-a scos armura somptuoasa si luxoasa asezand-o pe Brutus si porunci unuia din sclavii acestuia eliberat sa se ocupe de ingroparea lui. Ulterior, Antonius auzind ca sclavul nu a ars armura pentru ca era bogata si valora multi bani dar nici nu cheltuise suma de bani deja primita pentru inmormantare si mormant, hotari ca si sclavul sa fie pedepsit cu moartea.

Antonius in Grecia

Dupa infrangerea lui Brutus, Octavian reveni la Roma intr-o stare fizica atat de proasta incat existau indoieli cu privire la faptul ca ar putea scapa cu viata.

Indepartandu-se de intrigile si conflictele de la Roma, Antonius se indrepta spre provinciile din est . Unul din scopurile calatoriei lui era pentru a face rost de bani atat pentru plata soldatilor (promisese fiecarui soldat ce i se alatura 5000 de drahme) cat si pentru consolidarea puterii. Primul drum, insotit de un mare numar de soldati, spre Grecia. Grecii aveau o simpatie pentru el si tinand cont de porecla Philellen – adica iubitor de greci – pe care Antonius o avea si de care era foarte mandru, si triumvirul nostru avea o vadita slabiciune atat pentru greci cat si pentru tot ce insemna cultura si civilizatie greceasca. El nu doar ca nu fu dur cu grecii ci isi dedica mare parte din timpul petrecut acolo ascultarii unor dezbateri, vizionarii de piese de teatru, urmaririi ceremoniilor si sacrificiilor, ascultand plangeri si facand dreptate fiecarui om ce i se adresa.

Cand pleca, il lasa pe Lucius Censorinus guvernator in Grecia si porni mai departe spre Asia. Aici incepu cu adevarat a se destinde si a profita de toate bogatiile si placerile acestei parti de lume.

Fiind unul din puternicii Romei de la acel moment, la usa lui se perindau acum printi, nobili si regi si toate floarea reginelor si printeseor se intreceau in a-i da cadouri bogate si a-i castiga favorurile prin fel de fel de abordari seducatoare.

Nici nu e de mirare ca usor usor reveni la vechiul stil de viata petrecaret, era permanent inconjurat de o gramada de menestreli si servitori slugarnici ce ii incurajau stilul de viata dezmatat, plin de nopti bahice in prezenta unor anturaje dubioase de prieteni. La Efes, chiar fu Bacchus in cantecele lor, tatal veseliei in cadrul unui festival inchinat acestui zeu.

Aceasta viata lejera era numai o aparenta insa. Antonius nu uitase scopul pentru care era acolo si stia ca strangerea de bani era o prioritate. O prima masura pentru a obtine acest lucru fu sa creasca foarte mult taxele.

Aceste cresteri erau, fara indoiala, nepopulare dar erau mai suportabile daca nu ar fi fost insotite si de abuzuri. Astfel, Antonius insusi, “om simplu, fara mari subtilitati” – dupa cum il caracteriza Plutarch, putea fi foarte crud cu cei ce nu ii erau prieteni si exagerat de generos cu lingusitorii din preajma lui. Pe dusmani nu ezita sa ii jefuiasca de bunuri pe care apoi le risipea spre camarila din jur.

Rezultatul final al politicii lui fiscale a fost nu doar dublarea taxelor ci și un al doilea impozit în Asia.

 Nemulțumirea populației ne este sugerată de Plutarch: “Hybraeas oratorul veni din Asia să-i vorbească despre starea țării lui și îi vorbi cu îndrăzneală: “Dacă ai puterea să pui două impozite într-un singur an, atunci ar trebui să ai puterea și să ne dai două veri, două toamne și două recolte.” Aceasta ii fusese spusă lui Antonius într-un mod plăcut dar, mai apoi, căpătând îndrăzneală, adăugă: “Asia ți-a plătit 200.000 de talanți. Dacă toți acești bani nu au ajuns în cufărul tău, atunci cere socoteală celor ce i-au încasat. Dar dacă ai primit-o și nu a rămas nimic din ea, atunci suntem total distruși.” Cuvintele lui Hybraeas îl puseră pe Antonius pe gânduri. Căci până atunci el nu înțelesese furturile și tâlhăriile pe care oamenii săi le-au comis sub autoritatea lui, în averea și afacerile sale. Nu era atât că era nepăsător, ca faptul că avea încredere mare în oamenii săi.” Aruncarea vinei pe excesele subalternilor era o portiță de scăpare de nemulțumirea populară pe care Antonius nu ezita să o folosească, fie și doar ca să mai calmeze spiritele nemulțumite.

La acest moment al relatării vieții lui Antonius, Plutarch începe a arunca artileria grea pe defectele și slăbiciunile de caracter ale lui Antonius. “…. ultima și extremă răutate a tuturor celorlalte – ne spune Plutarch – i-a fost aprinsă de dragostea Cleopatrei, care a trezit și a stârnit multe vicii încă ascunse în el, și nu au fost niciodată văzuți la niciunul: și dacă i-a fost lăsată vreo scânteie de bunătate sau speranță de creștere, Cleopatra a stins-o si a înrăutățit-o mai mult ca inainte.” Aspre cuvinte – trebuie să admitem asta.

Dar, dincolo de asprimea lor, vorbim de manipulare. Plutarch ne dirijează încetul cu încetul către o atitudine critică și plină de antipatie față de Antonius pentru ca, prin contrast, rivalul său politic, tânărul Octavian, să câștige simpatia noastră și să ajungem să înțelegem deciziile lui ulterioare ca fiind pe deplin justificate.

Așadar, la acest moment al vieții lui Antonius, intră în viața lui legendara Cleopatra.

Nu o să detaliez aici intreaga poveste a infiripării acestei povești de iubire cu valențe aproape mitice. Pentru această unică poveste, voi dedica o postare separată. Însă, pe scurt, întâlnirea lor inițială a avut loc la inițiativa lui Marcus Antonius care o chemă pe Cleopatra țn Cilicia pentru a avea o discuție cu ea despe zvonurile care circulau în epocă, zvonuri în care Cleopatra era acuzată a fi ajutat și sprijinit pe Cassius și Brutus în războiul contra triumvirilor. Intenția inițială a lui Antonius a pălit vizibil o dată cu întâlnirea lor față în față și o simplă întrunire ce se vroia politică, protocolară și formală se transformă repede într-o aventură amoroasă pasională. Cu mințile îmbătate de noul amor, Antonius aproape că uită de orice îndatorire politică sau militară pe care ar fi avut-o anterior și petrecu câteva luni de dragoste fierbinte sub privirile blajine și aprobatoare ale alexandrinilor și egiptenilor.

Cu mintea încă îmbătată de noul amor, Antonius fu neplăcut scuturat de realitate atunci când la el ajunseseră vești foarte rele atât de la Roma cât și din Parthia.

Prima veste, de la Roma, privea conflictul dintre soția lui, Fulvia, și aliatul, triumvirul Octavian.

A doua veste era legată de Parthia: Quintus Labienus, general roman și fiul lui Titus Labienus. fost camarad de arme al lui Caesar, se aliase cu armata parților și, alături de aceștia, a cucerit toată Asia ce aparținea Romei, de la râul Eufrat și din Siria până în țara Lydia și Ionia.

Cele două vești avură darul să-l aducă Antonius la realitate – vorba lui Plutarch “ca și cum ar fi fost trezit dintr-un somn adânc și, după cum poate spune un om, ieșind dintr-o mare beție.”

Bibliografie

(1) Marcus Tullius Cicero – “Filipice – discursuri impotriva lui Marcus Antonius”, Editura pentru literatura universala, traducerea Dumitru Craciun, Bucuresti, 1968

(2) Plutarch, “Viata lui Marcus Antonius” – editie online, engleza