Marcus Antonius, moartea unui hedonist cu suflet de soldat (episod 16)

Moartea lui Marcus Antonius, finalul unei vieti spectaculoase si pline de neprevazut si inceputul unei legende ce inca mai este povestita doua milenii mai tarziu.

De la fuga de la Actium, trecuse deja aproape un an si Augustus era la un pas de a-i gasi in Egipt. Anticipand sosirea acestuia, cu o seara ininte, Antonius era intr-o stare psihica foarte proasta, datorata, probabil, realizarii lucide a faptului ca sfarsitul era aproape.  Starea lui psihica era foarte evidenta pentru cei prezenti la banchetul prezidat de el si la care, inchinand catre generalii sai, le-a spus: “Beti cu sete caci maine veti avea un nou stapan.” 

In dimineata zilei de 1 august, Antonius, inca incercand o opozitie ce era deja inutila, iesi cu ce mai ramasese din armata lui pe portile orasului, secondat ca suport de flota Cleopatrei. Cu niste ultime zvacniri de energie, porni la o ultima batalie, desi era constienti ca, victorios sau nu, era nevoie foarte improbabil sa mai conteze cu adevarat.
In fapt, cel mai probabil, dorinta secreta a lui Antonius era sa moara in mijlocul unei batalei. Lupta nici nu incepuse ca flota Cleopatrei se si preda chiar sub ochii lui. Privind spre mare,“….a stat să-și vadă galerele care plecau din liman și vâslau împotriva galerelor dușmanilor, și așa a rămas nemișcat, privind ce isprăvi ar face soldații lui din ei. Dar când s-au apropiat de ei prin forța , au salutat mai întâi pe oamenii lui Cezar; și atunci oamenii lui Cezar i-au salutat și pe ei, și din două oști s-au făcut una; apoi au vâslit împreună spre cetate.” (Plutarch)

Cand cavaleria lui Antonius vazu asta, dezerta la randul ei. Antonius se vazu in situatia in care trebui sa-l infrunte pe Octavian doar cu infanteria. Incercao vreme sa hartuiasca si sa atace armata rivala dar fara a cauza prea mult disconfort. Spre sfarsitul zilei, mai toata armata lui Antonius se evaporase iar el inca era in viata.

La Alexandria, starea lui psihica este evidenta cand, intrand in palat, facu o adevarata scena, zbierand la cine se nimeri sa fie prin preajma. Frustrarea lui era legata in special de sentimentul ca fusese tradat. Si, mai grav, considera ca tradarea venea, de fapt, din partea Cleopatrei a carei flota cedase fara lupta, provocand ca un efect de domino si abandonul din partea propriei armate. Antonius nu putea concepe ca flota abandonase lupta de capul ei. In viziunea lui, Cleopatra trebuie sa fi dat acel ordin de predare.

Era clar, situatia era tensionata la maxim si vina era aruncata ca o minge de ping pong de la o parte la alta. Este imposibil sa stim acum intreaga increngatura emotionala a situatiei dar e destul de clar ca increderea intre cei doi amorezi era, la acel moment, la cote zero. In timp ce Antonius se intorcea inapoi furios la culme din ultima razie, Cleopatra isi cauta propria scapare, refugiindu-se alaturi de doua insotitoare, in propriul mausoleu mormant unde se inchise cu toate comorile pe care le detinea.

Situatie confuza

De la acest punct, relatarile istorice devin confuze si foarte diferite intre ele.

Ce se stie cu siguranta, este ca unul din servitorii Cleopatrei i-a spus lui Antoniu ca Cleopatra a murit.
Dar nu era adevarat. Cleopatra se retrasese intr-un mausoleu unde unii istorici cred ca se ascundea, de fapt, de furia lui Antoniu. Asa considerase ea ca este mai prudent dupa ce, prin niste servitori, primise vestea crizei de furie prin care trecea Antoniu proaspat intors din razia unde fusese abandonat de flota ei.  Practic recursese la aceasta ciudata stratagema doar pentru a nu fi nevoita sa dea ochii cu el, mai ales ca el parea convins ca ea il tradase.

O sinucidere dureroasa

Cand Antonius auzi de moartea Cleopatrei, starea de spirit trecu brusc de la furie la admiratie si hotarare. Vorbind cu propria persoana, Antonius exclama (conform lui Plutarch): „Ce cauți mai departe, Antonius, căci destinul rău ți-a luat singura bucurie pe care ai avut-o, pentru care mai vroiai sa traiesti?” Mergand apoi intr-o camaruta alaturata, se dezbraca pana ramase gol, zicandu-si: “O Cleopatra, nu sunt indurerat ca te-am pierdut, caci te voi urma curand; dar sunt indurerat ca un luptator ca mine este inferior ca vitejie unei femei.”

Cu alte cuvinte, se simtea inferior iubitei sale regine pentru simplul fapt ca aceasta ar fi avut curajul sa se sinucida inaintea lui. Este destul de clar ca ei analizasera anterior aceasta perspectiva ca o varianta de a scapa din situatie, tot asa cum e destul de clar ca nici unul nici celalalt nu isi dorea, cu adevarat, un asa final. Insa acum, pus in fata vestii mortii iubitei Cleopatra, Antonius capata brusc hotararea care ii lipsise pana atunci.
Luandu-si arma,  Antonius o incredinta unui servitor pe nume Eros, un om in care avea incredere si caruia ii ceruse cu ceva vreme in urma ca, de situatia va fi disperata, sa-l ucida. Acum hotari ca e cazul sa-i ceara servitorului sa-si onoreze promisiune. Eros, in schimba, facu cu totul altceva: se injunghie pe sine insusi si cazu mort. Socat in fata acestei scene, Antonius zbiera exasperat dupa ceilalti servitori cerandu-le sa-l injunghie dar toti fugeau din calea lui. Lucru care, de altfel, nu e deloc greu de inteles. Nimeni nu era dispus sa isi asume asemenea sarcina care putea avea consecinte grave. Cu nici 20 de ani in urma, Pompei fusese ucis in Egipt in speranta de a fi pe placul rivalului Iulius Cezar. Uciderea lui Pompei nu a fost insa nici pe departe bine primita cum se spera, asa incat nimeni nu isi dorea sa iai atraga asemenea consecinta si raspundere.

Intr-un final, Antonius lua decizia ca trebuie sa se omoare cu mana lui. Intorcand sabia cu lama spre inima, se injunghie intre doua coaste. Dorea sa-si strapunga inima, insa, in pur stil a la Marcus Antonius, isi spinteca stomacul. Tot o rana mortala era si aceasta dar efectele ei erau mult mai putin rapide si ingrozitor de dureroase. Innebunit de durere si de exasperare, sangerand intins pe podeaua palatului, incepu sa implore servitorii aflati prin preajma sa-i dea lovitura finala dar nici unul din ei nu indrazni sa-l loveasca.

Trebue sa recunoastem, scena e sinistra deja. Bietul om, cautand o moarte rapida, isi provocase cu mana lui o agonie lunga si infioratoare. Dar intreaga poveste capata niste accente si mai bizare de acum incolo.

O moarte in bratele iubirii

De toata aceasta situatie suprarealiste de la palat afla Cleopatra, aflata deja in ascunzatoarea ei din mormant si, animata de sentimente poate de mila, poate de dragoste ( ori poate amandoua), ordona servitorilor sa-l aduca la mausoleul unde ea se afla deja.

Acest mausoleu era o cladire cu un etaj, era un loc gandit nu doar ca loc de ingropare ci si ca ascunzatoare pentru Cleopatra in varianta in care romanii, ajunsi in Alexandria, s-ar fi pus pe jefuit orasul. Parterul era plin cu comori adunate din intregul Egipt dar si cu o cantitate impresionanta de materiale inflamabile. Calculul ei era simplu. In cazul in care negocierile esuau, era dispusa sa faca un gest disperat care ar fi dus atat la distrugerea propriei persoane dar si a unei mari cantitati de bogatii. La intrarea in mausoleu, un mecanism aflat in perete odata declansat, ducea la caderea unei pietre masive care bloca complet intrarea. Si, de fapt, acest mecanism fusese deja declansat iar Cleopatra era deja blocata in interiorul mausoleului. De comunicat o putea face inca face cu cei din afara doar printr-un mic balcon de la primul nivel. In agonie, Antonius fu transportat de servitori pana la locatia mormantului dar, ajunsi acolo, micul grup se trezi in imposibilitatea de a patrunde inauntru.

Cocotata la balcon, Cleopatra le dadu instructiuni sa-l lege de talie pe Antonius cu o sfoara solida si, impreuna cu cele doua insotitoare care se aflau inauntru cu ea, incepura a trage de sfoara in sus. “Martorii povestesc ca era scena cea mai demna de mila posibil – ne relateaza Plutarch -. El era ridicat, plin de sange, pe marginea mortii, intinzand mainile catre ea chiar si cand se balanganea in aer pe langa zidul mormantului.” Cu niste eforturi supraomenesti, incurajate de curiosii adunati afara ca la spectacol, Cleopatra si insotitoarele ei reusira sa-l ridice pe Antonius pana la balcon si apoi sa-l traga in interiorul mausoleului.
Cand Cleopatra vazu in ce stare era Antoniu, de suparare si-a rupt margelele de la gat, s-a zgariat pe piept si intinzandu-si din sangele lui pe fata, a inceput sa planga incontrolabil, numindu-l “stăpân, soț și împărat, uitând de propria ei nenorocire pentru mila și compasiunea ce o simtea pentru el”.   (Plutarch)
Antonius, in schimb, nu mai aea urma din furia ce il stapanise pana de curand si, mai mult, nu era deloc suparat ca vestea mortii Cleopatrei se dovedise o minciune. Cu ultimele forte, el se ruga de Cleopatra sa ramana calma si sa nu mai planga. Ii mai spuse ca Octavian era un om cu care te puteai intelege si insista sa incheie cu el orice fel de intelegere ar fi fost convenabila pentru ea. Ii recomanda, de asemenea, sa se increada dintre toti oamenii lui Octavian, in Proculeius. Cat despre sine, era impacat cu sfarsitul ce ii era aproape si ii spuse ca se considera norocos pentru triumfurile si onorurile de care avusese parte in viata.

Apoi ceru niste vin si muri.

Cineva din tabara lui Marcus Antonius, un anume Dercetaeus, unul din bodyguarzii lui, a profitat de tot balamucul mutarii lui Antonius la monumentul Cleopatrei si fura sabia lui Marcu Antonius cu care acesta se injunghiase, arma uitata pe podeaua palatului. O duse personal lui Octavian, anuntandu-l de moartea lui Antonius in timp ce ii arata sabia insangerata. Se spune ca atunci cand primi sabia, Octavian a plans – puteti crede asta sau nu, eu nu o cred – eu am ceva rezerve totusi.

Nu mult dupa ce Antonius si-a dat ultima suflare, a sosit Proculeius, trimis de la Cezar. Acesta reusi sa anihileze intentia suicidara a Cleopatrei si reusi sa o aduca in captivitate la Octavian.

Intr-un acces de generozitate, Cezar permise Cleopatrei sa ii faca funeraliile lui Antonius. Dupa marturiile lui Plutarch, “multi printi, mari regi si capitani” doreau pentru acesta “o inmormantare onorabila”. Cleopatra organiza niste funeralii somptuoase, cu iz regal, ce au fost o incheiere pe masura a unei vieti pe cale sa intre in legenda.