Donațiile de la Alexandria și testamentul lui Antonius – începutul războiului cu Octavian (episod 14)

Marcus Antonius, reîntors din extenuanta campanie contra parților, se dedică în totalitate relației sale de dragoste cu regina Cleopatra, adoptând din ce în ce mai mult stilul de viață oriental și încercând a construi o moștenire pentru copiii lor.

Ajuns pe malurile Mediteranei după cumplita campanie împotriva parților, Antonius nu-și găsea locul, anticipând revederea cu Cleopatra. Era atât de nerăbdător și fericit încât nu se ferea să lase apropiații să-i vadă frământările și întristarea cât timp se perpelea, așteptând venirea Cleopatrei ce se cam lasă așteptată. Antonius are atât de nerăbdător încât nici să sărbătorească nu-i pria. „Adesea – ne povestește Plutarch -, în timp ce alții benchetuiau veseli, el ieșea și alerga spre malul mării pentru a vedea dacă vine. „

În cele din urmă, mult așteptata reîntâlnire avu loc. Cleopatra sosi, aducând cu ea îmbrăcăminte și bani pentru soldați. „Dar unii spun că n-a adus îmbrăcăminte și nici bani și că a luat banii lui Antonius și i-a dat printre soldații în nume propriu, ca și cum le-ar fi dat de la ea”. Această ultima remarcă a fost scrisă de Plutarch cu o vădită tendința de a minimaliza acțiunile reginei egiptene. Pe de altă parte, nu doar Plutarch gândea așa, el e, în fapt, cel ce exprimă gândurile unui întreg popor român, rănit în orgoliul propriu de a fi neglijat în favoare unei femei, fie ea și regină a Egiptului. Motivul nu e greu de înțeles. Datorită Cleopatrei, Marcus Antonius se îndepărtează tot mai ferm de rădăcinile sale romane. Stilul lui de viață e din ce în ce mai oriental. Reîntors la Alexandria, se îmbracă tot mai des după modă estică iar comportamentul lui semăna mai degrabă cu a unui hedonist grec decât cu al unui respectabil roman.

Toate aceste comportamente ale lui fură la maxim exploatate de abilul Octavian.

În vestul Republicii, Octavius Cezar își consolida puterea, învingându-l pe Sextus Pompeius în 36 – 35 i. Hr și forțându-l să se retrage pe al treilea triumvir, pe Lepidus. Începea să devină tot mai evident că o ciocnire între el și Antonius era iminentă în viitor, cu atât mai mult cu cât Antonius i-a abandonat și sora, pe Octavia – la care Octavian avea mare slăbiciune – în favoarea reginei Egiptului de care era îndrăgostit până peste cap.

Antonius ignoră diversele citații ale lui Octavian de a reveni la Roma și, în anul 34, mai duse o campanie militară în Partia, o campanie reușită de data aceasta iar, la întoarcere, Cleopatra pregăti un marș triumfal ce își dorea să rivalizeze cu cele date le Roma.

Donațiile de la Alexandria

Îmbătat de succes, la sfârșitul sărbătorilor, Antonius proclamă Donațiile de la Alexandria. Despre aceste donații am vorbit deja, ele au fost finalul la un triumf desfășurat că urmare a victoriei din Partia, triumf organizat în stil român dar nu în față romanilor, ceea ce, în sine, fu văzut că o insultă de către romani. 

A două zi după triumf, în gymnaziul de la Alexandria, Marcus Antonius declara că Alexandru Helios și Cleopatra Selena, gemenii lui cu Cleopatra, vor conduce Armenia, Media, Partia, Cyraneia și Libia, teritorii asupra căruia nu avea, în fapt, nici un drept să dispună.

Caesarion și lovitura în legitimitatea lui Octavian

Caesarion va domni împreună cu mama sa Cleopatra dar declarația cu adevărat periculoasă și cea care inflamă spiritele pe termen lung fu cea în care îl recunoscu pe Caesarion că singur moștenitor al lui Caesar, atacând prin această la însăși baza puterii lui Octavian a cărui principala legitimitate era faptul că era moștenitorul legal lui Cezar.

Acesta a fost un punct critic pentru Octavian, întrucât intreagă sa legitimitate politică stătea în statutul lui de moștenitor al unchiului sau, generalul Cezar.

Aceste donații au fost primite cu o tăcere sinistră de la Roma. Antonius anunța aceste Donații la Roma tocmai în speranța că Senatul le va aprobă. Dar contrar așteptărilor sale, Senatul, la presiunile lui Octavian, declara încheiată șefia lui Antonius în Orient. Relația continuă să se deterioreze în următorii ani, Octavian cerând constant lui Antonius să vină la Roma pentru judecată. Antonius îl ignoră cu încăpățânare.

Războiul de PR al lui Octavian

În anii următori Donațiilor, Octavian începu la Roma o campanie agresivă prin care îl portretiza pe Antoniu drept un general slab condus ca o marionetă de o regina străină și dubioasă din punct de vedere moral. Faptul că Antonius își numea iubita regală, pe Cleopatra, cu apelativul de „regina a reginelor” iar pe fiul acesteia, Caesarion, „rege al regilor”, avu darul de a-i face pe mulți romani să treacă automat de partea lui Octavian.

Din Alexandria, Antoniu încerca a-l ignora pe Octavian și toate provocările acestuia, lansând, în același timp, zvonul că acesta fusese adoptat de unchiul lui doar pentru că…. fusese sedus, la modul romantic, de tânăra sa rudă.

Dar, la genul asta de intrigi, Octavian era cel mai bun. Și nu rată nici o ocazie de a-l face pe Antonius să iasă în poziție de offsaid în fața publicului roman. Când termenul celui de-al doilea Triumvirat se apropia de final, el anunță că nu mai dorește titlul. Când Antonius ezită, într-o prima faza, să denunțe Triumviratul, Octavian profită imediat de ocazie pentru a-l acuza că e un tiran avid de putere. O acuzație ironică tinând cont că si Octavian împărtășea, in fapt, aceleași aspirații de putere de care îl acuza pe Antoniu.

Tot conflictul mocnit a izbunit pe față în anul 32 i. Hr. Puterile consulare ale lui Antonius au fost revocate iar Statul roman era gata de a declara război Cleopatrei. O nouă nuanță subtilă: nu se declara război direct lui Antonius, întrucât Octavian, abil psiholog, nu vroia să dea impresia romanilor că începe un nou război civil. Expirarea triumviratului se petrecuse deja de un an fără să existe vreo inițiativa de reînnoire. Tot în anul 32 i. Hr, Antonius divorță de Octavia, acuzând-o de infidelitate !!!!, în timp ce pe Octavian îl declara un uzurpator.

Acesta îi răspunse declarându-l vinovat de ducerea unor războaie ilegale. Dar nu se mulțumi doar cu atât. Forță lucrurile chiar mai departe: intră în tempul sacru al vestelelor și confiscă testamentul lui Antonius, încălcând prin această orice tabu tradițional al romanilor. O mișcare îndrăzneață dar riscantă.

Testamentul lui Marcus Antonius

Totul începu când doi dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Antonius, Titius și Plancus, au trecut de partea lui Octavian, nemulțumiți de puterea pe care Cleopatra o avea asupra prietenului lor. Mai mult, hotărâră să-l informeze despre testamentul făcut de Antonius. Cei doi prieteni știau deja conținutul acelui act și știau că va fi extrem de iritant pentru puterea dar și pentru populația de la Roma. Testamentul propriu-zis era încredințat vestalelor. Când Octavian l-a cerut, vestalele l-au informat că ele nu îl vor da…… dar dacă va merge să-l ia, ele nu-l vor împiedica. Cu alte cuvinte, un fel de refuz deghizat în aprobare.

Dorinta de a fi ingropat la Alexandria – scandal la Roma

Deîndată ce l-a citit, Octavian consideră că e necesar de urgență ca, adunând Senatul, să-l citească înaintea tuturor. Potrivit testamentului citit de data asta în prezența senatorilor romani, toată lumea află că Antonius își dorea să fie îngropat la Alexandria după moarte, Caesarion era recunoscut ca moștenitorul lui Caesar în dauna lui Octavian iar cea mai mare parte a averii lui, în mod ilegal, era lăsată Cleopatrei și copiilor lor. Această nu era doar o simplă alunecare a lui Antoniu din bunele obiceiuri romane. Această era, din punct de vedere al romanilor, trădare.

Hotarat sa apese la maxim pe pedala conflictului cu Antonius, Octavian avu grija ca nenumarate alte acuze (care de care mai grave) sa curga la adresa lui Antonius. Astfel, Calvisius, unul dintre prietenii lui Octavian, l-a acuzat ca dăruise Cleopatei toate bibliotecile (care insumau peste 200.000 de carti) orașului regal Pergamum, că a ofensat efesenii numind-o in prezenta lor pe Cleopatra doamna lor suverană, ca, de multe ori, așezat în tribunalul său și în scaunul de stat, dând audiență tuturor regilor și prinților in calitatea sa oficiala de reprezentat al Romei, primea scrisori de dragoste de la Cleopatra, scrise în table din onix sau cristal și că, nerabdator, le citea inca stând pe scaunul de oficial.

Astăzi mulți istorici cred că, măcar parte din acuzații, erau inventate. În mod special cele aduse de Calvisius, omul lui Octavian. Există chiar suspiciuni că, măcar parte din testamentul lui Antonius, a fost, în fapt, modificat sau chiar falsificat cu totul. Dacă acest lucru este adevărat sau nu, este aproape imposibil să mai poate fi probat acum cu siguranță. Scopul întregii campanii de defăimare a reputației lui Antonius a fost atins și conținutul acelui testament s-a dovedit suficient pentru a-i face pe români să-l sprijine pe Octavian.

Posesivitatea Cleopatrei

Totuși Antonius avea încă mulți adepți. Iar aceștia încercară să ia legătură cu el printr-un anume Gemeniu ce a fost trimis la Antonius, să-l roage a fi cu atenție pentru că, nu cumva, prin nebăgare de seama, să ajungă să fie socotit dușman al poporului Romei.

Gemenius, ajuns în Grecia, a devenit repede ținta geloziei Cleopatrei. Această, inevitabil, înțelegând probabil întreagă situație politică de la Roma, crezuse că Gemenius venise să-i susțină cauza Octaviei, așa încât a făcut eforturi susținute că acesta să nu se poată apropia de Antonius.

Într-un final, în timpul unui banchet, Antonius, șezând la masă, l-a întrebat direct ce vânt l-a adus acolo. Geminius, lipsit de prea multă diplomație, îi spuse că atâta vreme cât Cleopatra nu e trimisă înapoi în Egipt, cei din Roma nu-i vor aprobă acțiunile. Spusele lui îi căzură rău lui Antonius. Cleopatra, observând reacția, i-a răspuns: „Te descurci bine, Gemenius”, după care adaugă, „să spui acum adevărul înainte de a fi obligat să o faci din cauza chinurilor”. Cuvintele ei semănau a amenințare iar, câteva zile mai târziu, Gemenius fugi la Roma. 

Cleopatra, in efortul ei de control absolut asupra lui Antonius, a indepartat tot mai mulți dintre slujitori și prieteni lui credincioși. Astfel, Dellius istoriograful, a scris că a fugit din tabara lui pentru că medicul ei Glaucus i-a spus că Cleopatra a pus în secret să-l omoare. Bineinteles, e greu sa probam in ce masura relatarile defaimatoare la adresa lui Antonius sau al Cleopatrei ce circulau intre romani, erau si adevarate dar au functionat exact in directia dorita de Octavian. Cand acesta a considerat ca, de la un punct, nimeni si nimic n-au stat in calea declararii unui razboi deschis impotriva Cleopatrei.

De ce Roma a declarat razboi Cleopatrei, nu lui Antonius

Dar de e război deschis împotriva Cleopatrei și nu contra lui Antonius?

In primul rand, pentru ca Octavian nu dorea sa creeze impresia izbucnirii unui nou razboi civil.

In al doilea rand, Antonius a fost declarat, din punct de vedere al romanilor, ca incapacitat de slabiciunea lui pentru regina Cleopatra. Octavian chiar a precizat, că Antonius nu mai era stăpân pe sine, fiind orbit de farmecele și otrăvurile amoroase ale exoticei regine egiptene.

Chiar si universul, ne asigura Plutarch, ne arata semnele caderii lui Antoniu: un cutremur ce a scufundat orasul Pisarium, templul lui Hercule incendiat de fulgere la Patras in timp ce Antoniu era acolo, statuia lui Bachus (patronul lui Antonius) aruncata la pamant de un vant „teribil” la Atena.

Toate zvonurile si profetiile circulau harnic, pregatind mental poporul roman pentru razboiul contra unuia din generalii sai.

Ca punct culminant al acestei propagande, intr-o sesiune senatoriala furtunoasa, Senatul declara razboi lui Antoniu, oferind lui Octavian personal puterea si dreptul de a lupta cu rivalul lui.

Continuă povestea: Bătălia de la Actium

Întreaga serie Marcus Antonius

Bibliografie

Marcus Tullius Cicero – „Filipice – discursuri impotriva lui Marcus Antonius”, Editura pentru literatura universala, traducerea Dumitru Craciun, Bucuresti, 1968

Plutarh – ”Viața lui Marcus Antonius”, ediție online în engleză

Dio Cassius, „Istorie Romană”, editura Știintifică și Enciclopedica, 1984, vol 2, cartea XLVI

Patricia Southern – „Mark Antony: A Life” – editura Amberley Publishing, 2012

---