Actium, ziua in care Antonius a pierdut totul – razboiul final 32–30 i.Hr. (episod 14)

Marcus Antonius și Octavian se pregătesc de confruntarea finală.

Batalia de la Actium (31 i.Hr.) pe scurt

Bătălia de la Actium (31 i.Hr.) pe scurt: în toamna anului 31 î.Hr., conflictul dintre Marcus Antonius și Octavian ajunge la punctul decisiv pe coasta Greciei, unde flotele lor se înfruntă după luni de blocadă și manevre strategice conduse de Agrippa. Deși Antonius dispunea de nave mai mari și de o armată numeroasă, aprovizionarea îi era slăbită, iar oamenii săi erau tot mai demoralizați. În ziua luptei, confruntarea rămâne multă vreme indecisă, până când corăbiile Cleopatrei ridică pânzele și părăsesc câmpul de luptă, gest care produce confuzie și prăbușește moralul taberei lui Antonius. Antonius o urmează, lăsând în urmă flota și o mare parte din oamenii săi, iar Actium devine astfel începutul sfârșitului: retragerea spre Egipt și, în scurt timp, pierderea definitivă în fața lui Octavian.

În Alexandria, Antonius își dădu seama că timpul marei confruntări venise.

Evenimentele nu-l prindeau nepregătit. Împreună cu Cleopatra pe post de co-general, își petrecuse o mare parte din an mutându-și armata în Grecia.

Antonius își stabilește baza în Grecia

Antonius era conștient că un marș al său spre Roma în fruntea unei armate de egipteni și alți aliați estici ar fi perceput că un atac din partea unei armate străine. Asta ar fi dus la unificarea romanilor în spatele lui Octavian. 

De aceea, evita la cel mai categoric mod să se îndrepte spre Italia. Planul era că, de îl infrangea pe Octavian în Grecia, putea ulterior intra în Roma în fruntea unei armate 100% romane. Fiind o persoană chiar populară în Grecia, recrutările pentru bătălia contra lui Octavian mergeau foarte bine. În așteptarea armatelor lui Octavian, Antonius se stabili pe coasta de vest a Greciei, așteptând că tabăra adversă să facă o mișcare riscantă.

Ce armată avea Antonius în subordine

Antonius avea nu mai puțin de 500 de corăbii bune de război – multe galere care aveau opt și zece rânduri de vâsle – vase somptuoase dar potrivite mai degrabă pentru o paradă decât pentru luptă. Mai mult chiar, cea mai mare parte dintre ele erau fără armata. Antonius, pur și simplu, nu avea destui oameni ca să ocupe acele galere. Căpitanii și soldațîi săi erau capabili a presta tot felul de munci pe uscat, pe mare, în schimb, erau total neexperimentați când venea vorba de lupta pe mare.

Și pentru că tot vorbim de armata, Antonius avea în subordine o sută de mii de infanteriști și 12.000 de călăreți.

Susținători îi avea alături, în persoană, pe Bocchus, regele Libiei, pe Tarcondemus, regele Ciliciei înalte, pe Archelaus, regele Capadociei, pe Filadelf, regele Paflagoniei, pe Mithridates, regele Comagenei și pe Adallas, regele Traciei. Cei care lipseau dar ii trimiseseră armatele erau rege Polemon al Pontului, regele Manchu al Arabiei, Amyntas, regele Licaoniei şi al Gălățenilor, și Irod rege al evreilor; şi, mai mult, Amyntas, regele Licaoniei şi al Galatenilor.

Ce armată avea Octavian

Octavian avea 250 de corăbii de război – adică jumătate din efectivul lui Antonius -, 80.000 de infanteriști și aproape tot atâția călăreți cât inamicul său Antonius. Corăbiile lui erau ușoare, înarmate pentru război și dotate cu numărul exact de apărători de care aveau nevoie.

Marcus Agrippa pregătește confruntarea cu Marcus Antonius

În Italia, omul de încredere al lui Octavian, Marcus Agrippa, căută a strânge o mică flotă de vase, recrutând, de asemenea, și marinari cu experiență militară. Alegea, în special, veterani care luptaseră în Iliria și în războiul contra lui Sextus Pompei. În general, romanii stăteau prost când venea vorba de lupta pe mare și preferau oricând o lupta sau un marș pe uscat. Practic Agrippa era, la acel moment, printre singurii generali romani cu experiență în lupta năvală și caută a avea în subordine militari care, de asemenea, aveau experiență luptei pe mare.

Marcus Agrippa își pune în acțiune strategia

Când toată pregătirea fu terminată, Agrippa și oamenii lui urcară pe nave și navigară câteva zile la întâmplare. După 4 zile, ajunseră la Methone, în sudul Greciei, port aflat sub stăpânirea lui Antonius.

Într-o mișcare rapidă, Agrippa asedie și captură baza Methoni. Orașul ales nu era unul la întâmplare ci era una din bazele esențiale pentru aprovizionarea armatelor lui Antonius din Egipt.

Curând, Agrippa începu să atace diversele baze de pe malul mării și, până să realizeze Antonius cine îl hărțuia, Octavian porni un atac surpriză de la nord. Strategia asta combinată mare-pământ nu era ceva specific românilor și îl puse pe Antonius în încurcătură. Dintr-o dată, era încolțit atât la nord cât și la sud și orice ar fi ales, era în dezavantaj.

Dar el nu era omul care să ocolească mult o problemă și, în stilul lui direct, alese a se îndrepta spre nord, dorind o luptă față în față cu Octavian. La sud însă, Agrippa continuă să blocheze și să captureze din ce în ce mai multe dintre navele lui Antonius ce soseau din Egipt.

Actium

În acest timp, urmând planul stabilit cu Agrippa, Octavian înainta spre sud până la Actium, unde ocupând un deal din nord, își stabili tabăra lângă localitatea Toryne, regiunea antică a Epirului, localitate ce se crede că se află lângă Parga și se puse pe așteptat. Până în primăvară, Antoniu încerca în mai multe rânduri împingerea armatei lui Octavian spre nord, inclusiv printr-o tentativă de tăiere a accesului la apă proaspătă, dar totul fu fără succes.

Ce nu-și dădea Antoniu seama, era că propria aprovizionare era pusă în pericol de atacurile insistente și neîncetate ale lui Agrippa asupra vaselor ce veneau din Egipt. Spre sfârșitul verii, Antonius începu a fi nevoit a-și micșora rațiile. O parte din aliații estici, din ce în ce mai alarmați de cum mergeau ostilitățile, se folosiră de ocazie pentru a-și retrage sprijinul iar Antonius nu avu nici o posibilitate de a-i reține. Au fost și anumiți regi care l-au părăsit și s-au întors de partea lui Cezar, ca Amyntas și Deiotarus.

În august blocada navelor dinspre Egipt era atât de strictă încât Antonius hotărî că e momentul o atace direct. Într-o dimineață cețoasă, porni pe navele sale la un atac direct. Primele nave întâlnite erau niște vase ușoare care, îndată ce-l zăriră, se întoarseră și fugiră. Încurajat, Antoniu continuă înaintarea până când în ceață deasă se trezi înconjurat de flota extrem de numeroasă a lui Agrippa care, ca la un semn, îi atacară vasele.

Flota lui Antonius fu nevoită să bată în retragere și cu pierderi destul de grele. După această înfrângere, senatorii din tabăra lui Antonius începură să-l abandoneze în favoarea lui Octavian.

La finalul lui august, avu loc o întâlnire a lui Antonius cu sfatuitorii lui cei mai importanți , întâlnire în care se discuta exact despre necesitatea unei retrageri de la Actium. Canidius, locotenentul sau care „avea stăpânirea armatei sale pe uscat”, îi propuse să o trimită înapoi pe Cleopatra și să se retragă spre Macedonia unde se puteau regrupa oamenii pentru bătălia finală. Mai toți veteranii români erau în favoarea acestei variante.

O a două propunere – a cărei adeptă era Cleopatra și tabăra ei – fu să caute direct o bătălie pe mare, dat fiind că – în opinia lor – aveau o flota puternică și experimentată. Într-un final, a două varianta fu aleasă.

Tot ce rămânea acum de făcut era să aștepte un vânt favorabil. Situația era foarte tensionată.

În săptămâna care urmă, avu loc chiar și o tentativă de a-l răpi pe Antonius, tentativă care fu cât pe ce să reușească.„Între tabăra lui Antonius și flota sa de corăbii – povestește Plutarch -, se află un mare punct înalt de pământ care pătrundea în mare, pe care Antonius îl folosea adesea pentru plimbare, fără neîncredere în frică sau pericol. Unul dintre oamenii lui Cezar a înțeles acest lucru și i-a spus stăpânului său că l-ar putea captura pe Antonius în timpul plimbării. Atunci Cezar (n.r. adică Octavian) a trimis pe unii dintre oamenii săi la pândă și nu mult le-a lipsit să-l captureze (căci l-au luat pe cel care a venit înaintea lui), pentru că au descoperit prea devreme, și astfel Antonius a scăpat foarte greu.„

În toată ziua aceea și în cele trei zile care au urmat, marea s-a ridicat atât de sus și a fost atât de zbuciumată, încât bătălia a fost amânată.

„Când Antonius s-a hotărât să lupte pe mare – ne povesteste Plutarch -, a dat foc tuturor celorlalte corăbii, cu excepția a treizeci de corăbii ale Egiptului și a rezervat numai cele mai bune și mai mari galere, de la trei randuri până la zece de vâsle si a pus în ele douăzeci și două de mii bărbați luptători si cu două mii de arcasi.”

Pe 2 septembrie 31 i. Hr., intr-o dimineata fara vant, Antonius incerca sa sparga blocada lui Octavian. Datorita actiunilor de interceptare ale lui Agrippa din ultimele luni, flota lor era mult mai numeroasa decat cea a lui Antonius. Acesta avea in schimb nave mult mai potrivite pentru o batalie navala. Strategia lui Agrippa era sa-l atraga pe Antonius in larg unde sa-l copleseasca sub numarul mult mai mare de nave pe care le detinea.

Agripa, aflat pe flancul stâng al armatei sale erau în așteptare în timp ce Lucius Arruntius comanda centrul iar Marcus Lucrius flancul drept.

Antonius își calcula că cea mai mare parte a acțiunii se va întâmpla pe flancul drept la comanda căruia se plasa alături de unul din locotenetii săi, Lucius Gellius Poplicola.

Flancul stâng era comandat de un anume Celius în timp ce centrul era sub comanda lui Marcus Octaviu și Marcus Justeius. Octavian și restul flotei se aflau dincolo de strâmtoare, privind totul din depărtare.

Atât Antonius că și Agrippa își urcaseră soldații pe corăbii, fiind deplin conștienți că o dată ce navele se vor ciocni , totul se va sfârși cu o bătălie corp la corp.

Agrippa reuși să urce 40.000 de oameni pe nave în timp ce Antonius urcă doar 20.000. Restul armatei privea neputincioasă totul de pe mal.

De partea lui Antonius, Publius Canidius Crassus era responsabil pentru armata terestră, căreia, oricum, Antonius ordonase să încerce, pe cât posibil, să înainteze spre est, indiferent de rezultatul confruntării.

De partea lui Octavian, era generalul Taurus. Ambii și-au ținut oamenii în rază de luptă, unul înaintea celuilalt, pe malul mării, fără insă a intra intr-o confruntare directă unul împotriva celuilalt.

Fata in fata, cele doua flote asteptara sa faca cealalta prima miscare iar, dupa jumatate de zi de asteptare, Antonius fu cel ce lua initiativa. Pentru inceput, ciocnirea nu a fost una foarte violenta. In mare parte, asta s-a intamplat pentru ca masivele corăbii ale lui Antonius nu aveau iuteala să loveasca iar corăbiile lui Octavian se fereau a ajunge in raza corăbiilor lui Antonius pentru a evita a-si provoca daune ciocnindu-se cu pinteni mari de aramă de la prova. Soldatii celor doua armate se luptau aruncand cu sulite și săgeți cu foc, la soldatii de pe o corabie a lui Antonius opunandu-se militarii de pe trei corabii ale lui Agrippa.

„Publicola – ne povestește Plutarch -, văzându-l pe Agripa desfășurând flancul stâng al armatei lui Cezar, ca să se învârtă către corăbiile lui Antonius care luptau, a fost împins și el să se îndepărteze pentru a avea mai mult loc .”

După 2 – 3 ore de lupte, flancul drept al lui Antoniu începea să se prăbușească și el încerca să o întărească redirecționând navele aflate în centru.

La acest moment, victoria este una incertă și îndoielnică și de o parte și de cealaltă.

„Deodată – continuă Plutarch povestea -, au văzut cele șaizeci de corăbii ale Cleopatrei, ridicând pânzele pentru a pleca.” Corăbiile, așezate până atunci în spate, au țâșnit prin mijlocul celor care erau în luptă. Această mișcare produse multă uluire „Căci dușmanii înșiși se mirau mult să-i vadă navigând în acest fel, cu velele pline spre Peloponez.” (Plutarch) Era clar că corăbiile Cleopatrei nu s-au pus în mișcare cu scopul de a ajută restul armatei ci, pur și simplu, că să fugă. Nimic nu le putea opri înaintarea.Văzând flota Cleopatrei fugind chiar sub ochii lui, Antoniu literalmente sări de pe nava pe care se afla, înotând spre o corabie mai mică, apoi își adună încă 40 de vase și o urmă pe Cleopatra. Gestul lui a produs uluire și stupefacție în rândul romanilor ce luptau sub comanda lui.

„Acolo Antonius a arătat clar că nu numai că pierduse curajul și inima unui împărat, ci și a unui om viteaz„. Trebuie să recunoaștem că Plutarch nu e deloc reținut în a-l critică pe generalul roman.” (…) el nu mai era propriul său om (…), „a fost atât de purtat de dragostea deșartă a acestei femei, de parcă ar fi fost lipit de ea, ea nu s-ar fi putut îndepărta fără să îl miște și pe el.„

Astfel, Antonius „a uitat, a părăsit și i-a trădat pe cei ce luptau pentru el și s-a îmbarcat pe o galeră cu cinci rânduri de vâsle, ca să o urmeze pe cea care deja începuse să-l răstoarne și, în cele din urmă, să fie distrugerea lui totală.” (Plutarch)

Antoniu, deși urmărit, reuși să se mute pe nava Cleopatrei dar, potrivit lui Plutarch, refuză să îi vorbească timp de 3 zile, preferând să stea la prova în tăcere, cu capul între mâini. Tăcerea lui fu întreruptă doar de episodul confruntării cu urmăritorii lui. Pentru că o brigantină cu două catarge din tabăra lui Octavian, insistă în a-l urmări, Antonius întoarse prora corăbiei sale către ei, punându-i pe fugă. Un grec din zona Spartei insistă să-l urmeze, în ciuda pericoului, de foarte aproape, lucru care îl făcu pe Antonius curios. Așa că, lăsându-l să se apropie, Antonius l-a întrebat ce este cu el. Grecul a răspuns: „Eu sunt Euricles, fiul lui Lahares, care, prin norocul lui Cezar, caută să răzbune moartea tatălui meu”. Antonius își aduse aminte că acest Lachares a fost unul din cei condamnat pentru crimă și decapitat chiar la comandă lui. Totuși Euricles, în ciuda setei de răzbunare de care păruse anumat, nu îndrăzni să se aventureze pe corabia lui Antonius iar aceasta s-a îndepărtat încet spre orizont. Antonius, în schimb, s-a întors la locul lui, de la prora,„și s-a așezat, fără să scoată nicio vorbă, așa cum a făcut înainte; și așa a trăit trei zile, singur, fără a vorbi cu niciun bărbat.”

Câteva considerații

Este greu de spus complet ce s-a întâmplat cu adevărat la Actium. Istoricii tind să catalogheze totul ca pe un mare eșec. Doar că nu ne este clar nici măcar care era planul inițial lui Antonius și ce anume a eșuat. Este clar că scopul final era spargerea blocadei. Pentru Antoniu, atenția deosebită era acordată pentru protejarea navei pe care se afla Cleopatra și pentru protejarea tezaurului aflat pe această corabie. Însă, când străpungerea blocadei a avut loc, toată lumea pare luată prin surprindere. Marcus Antonius abia apucă să ajungă nava Cleopatrei iar, în urmă, rămâne abandonată cea mai mare parte a flotei lui Antonius cu soldați cu tot. Să fi existat un semnal ce nu a mai apucat a fi lansat către restul flotei? Să se fi rupt comunicarea între comandant și restul flotei încât acesta să considere că, mai degrabă, trebuie lăsat în urmă totul? Greu de spus. Cert este că, deși pornise în acest război ca favorit, acum era nevoit să se retragă într-o umilință totală.

Pe de altă parte, este interesant că o dată scăpați din blocada și înaintând spre Egipt, Antonius refuză să vorbească cu Cleopatra câteva zile și, din păcate, nu vom avea niciodată cum să aflăm motivul. Putem doar specula că reacția lui a venit că urmare a supărării lui fie pentru că s-a simțit trădată, fie umilit. Dăduse Cleopatra peste cap cu plecarea ei intempestivă vreun plan bine gândit și dinainte stabilit? Să fi refuzat să-i vorbească doar din cauza modului umilitor în care fusese nevoit să-și părăsească armata, practic alergând din urmă nava Cleopatrei. Ar fi fost vreo soluție pentru el ca, ignorând fuga Cleopatrei, să fi rămas să lupte?

Greu de spus și, orice am spune, rămâne doar o speculație imposibil de dovedit. Ce putem fi însă siguri este că ce s-a întâmplat la Actium a fost că, pentru el, a fost începutul sfârșitului mai mult decât ar fi putut bănui la acel moment.

Bibliografie

Plutarh – ”Viața lui Marcus Antonius”, ediție online în engleză

Dio Cassius, „Istorie Romană”, editura Știintifică și Enciclopedica, 1984, vol 2, cartea XLVI

Marcus Tullius Cicero – „Filipice – discursuri impotriva lui Marcus Antonius”, Editura pentru literatura universala, traducerea Dumitru Craciun, Bucuresti, 1968

Patricia Southern – „Mark Antony: A Life” – editura Amberley Publishing, 2012