Marcus Antonius – sfârșitul campaniei împotriva parților (episod 13)

Marcus Antonius, cu gând să pornească o nouă campanie contra Parției, se întâlnește din nou cu Cleopatra.

A iubit-o cu adevărat Marcus Antonius pe Cleopatra sau a fost doar o alianță politică?

Cât timp pe malul coastelor italiene, avea loc veselul banchet dat de Antonius în cinstea Octaviei, banchet la care a fost invitat principal fratele ei, Octavian, în Orient s-a pornit un război între imperiul medilor și cel al parților. Situația era de așa natură încât împăratul Medilor se temea de o iminentă înfrângere și trimise vorba lui Antonius, cerând ajutorul contra parților. După ce a lăsat-o pe Octavia în Italia, însărcinată și având în grijă toți copiii – atât comuni cât ai ei și ai lui, Antonius porni spre Asia și o chemă pe Cleopatra în Siria antică, la Antiohia (actualul Antakya).

Antonius – general sau iubit orbit?

Pentru o vreme (circa vreo trei ani), – ne spune Plutarch – Cleopatra păruse că a dispărut din gândurile lui. Dar acest lucru era departe de a fi adevărat.

Îndreptându-se spre Asia, Antonius îl trimise pe Fonteius Capito să o invite pe Cleopatra în Siria. Iar ca să o convingă sau, mai mult, să facă uitate diversele compromisuri cu care trădase relația dintre ei, întâmpind-o, îi dărui provinciile Fenicia, Siria, insula Cipru, o mare parte din Cilicia și țara evreiască unde se află adevăratul balsam și acea parte a Arabiei în care locuiesc nabatanii, care se întinde spre ocean. Asemenea daruri mari au displăcut romanilor dar totuși nu era prima dată când Antonius făcea asemenea daruri unui aliat. „Cu toate acestea – sublinie Plutarch -, romanii nu se ofensasera atât de tare cum i-a ofensat marile onoruri pe care el le-a acordat Cleopatrei”. 

Ca să încercăm să ne păstrăm neutralitatea, unul din principalele motive de revedere pentru Antoniu era că avea nevoie de bani pentru expediția militară contra parților, bani pe care îi ceru și îi și primi de la Cleopatra. Acest episod de escală de la Antiochia i-a făcut pe unii istorici să susțină că motivațiile lui Antonius în relația cu Cleopatra ar fi fost de natură mai degrabă financiare decât romantice. Deși posibil să fi fost un imbold în plus, eu una totuși cred in sinceritatea sentimentelor lui Antonius.

Cleopatra veni însoțită la întâlnirea cu Antonius, de Cesarion, fiul născut din relația cu Iulius Caesar, și de cei doi copii gemeni pe care îi născuse între timp, gemeni care erau rodul aventurii din urmă cu trei ani cu Antonius.

Antonius a recunoscut imediat paternitatea lor. Pe fiul său, Alexandru, l-a supranumit Soare (Helios) iar pe fiica să Cleopatra Luna (Selena). Anticipând ostilitatea romanilor la măsurile sale, Antonius declara diplomatic „că măreția imperiului Romei a apărut cel mai mult, nu unde au luat romanii, ci unde au dat: iar atitudinea nobiliară a fost înmulțită între oameni prin moștenirea regilor, când (aceștia) își împrăștie sămânța în locuri diverse: și asta înseamnă că primul său strămoș care a fost născut din Hercules, nu lăsase speranța și continuarea liniei și posterității sale în pântecele unei singure femei, temându-se de legile lui Solon sau de rânduielile oamenilor care priveau procrearea copiilor; ci el a lăsat-o (în seama) naturii, și a pus bazele multor rase și familii nobile în locuri diverse.” De această dată, Antonius pare definitiv cucerit de regală lui iubita și de nouă familie pe care această i-o oferea.

Asia Minor in perioada greco-romana (332 i. Hr. – 395 d.Hr.), harta generala cu regiuni. photo credit: Caliniuc since Putzger & Westermann atlases (Atlas zur Weltgeschichte, Stier, H.E., dir., 1985), CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons

Războiul cu Parția

Dar, deocamdată, nu era timp de iubire și familie. În Parția, Orodes fusese ucis de fiul lui, Phraortes, și mulți nobili au fugit din țară. Între aceștia se află un anume Moneses, cu nobil cu mare autoritate, care îl caută pe Antonius iar acesta, dăruindu-i trei orașe: Larissa, Arethusa and Hierapolis iar apoi lăsându-l să plece înapoi la rege, speră că i-a cumpărat loialitatea. Mai apoi, trimițând-o pe Cleopatra înapoi în Egipt, avu o întâlnire cu regele med, la râul Araxes (azi râul Aras), sfătuindu-se cu acesta să atace parții, trecând prin Armenia. Pe drum, a trecut pe la Ierusalim și l-a înlăturat pe Antigonos, aliat al parților. În loc îl puse pe propriul protejat, cel ce va urmă să devină faimos sub numele de Irod cel Mare.

În Armenia și-a unit armata cu cea a aliaților săi, regii confederati prezentându-se să-l ajute într-un număr mare – 6000 de călăreți și 7000 de infanteriști aduși de Artavasdes, regele Armeniei, și treizeci de mii de oameni – celelalte națiuni.

Însă„această armată atât de mare și puternică – ne spune Plutarch – nu i-a servit în niciun scop căci totul făcea pentru dragostea pe care o avea pentru Cleopatra.”

Preocupat să se reîntorca cât mai degrabă în Egipt la Cleopatra, Antonius a făcut o seamă de greșeli pe care le va plăti scump foarte curând.

În primul rând, s-a grăbit și nu a dorit să ierneze în Armenia pentru că trupele lui să-și refacă forțele.

A pornit în campanie și a înaintat cât a putut de rapid, dorindu-și o confruntare cât mai urgentă. Însă parții nu dădură curs nici unei confruntări, lăsându-l să pătrundă adânc în provincia Atropatene. În grabă, pentru a nu fi încetinit, a lăsat în urmă un convoi de provizii și echipament extrem de scump și valoros, cărat în 300 de căruțe, formând o coloană de 8 km. Între acest echipamente se remarca și un impresionant berbece lung de 24 m. Antonius a lăsat acest echipament în pază a două legiuni de 10.000 de oameni, conduși de un anume Oppius Statianus, însoțit de regele Artavasdes II al Armeniei. Convoiul fu atacat de cavaleria partiana condusă de vechiul amic Moneses, însuși regele partian comandând atacul convoiului. Regele Artavasdes II și cavaleria sa – deși de față când a fost atacat convoiul – s-a retras deîndată, neimplicandu-se în nici un fel de partea romanilor. Oppius Statianus și cei 10.000 de legionari care îl însoțeau au fost măcelăriți iar echipamentul și proviziile lui Antonius au fost distruse. Singurul care a scăpat din masacru a fost regele Polemon I al Pontului care a fost luat prizonier. Plutarch explică de ce aceste pierderi au fost catastrofale „fiind lucruri cele mai necesare pentru el, și pe care nu-l mai puteau obține pentru bani, dacă au fost odată pierdute. Căci provinciile înalte din Asia nu au copaci care să crească de o asemenea înălțime și lungime, nici suficient de puternici, nici drepți pentru a face astfel de echipamente de război.”

Pierderea echipamentelor a demoralizat armata lui Antonius. Artavastes, regele armenilor, acuzat cu jumătate de gură de trădare, a plecat împreună cu oamenii săi. Aflat la asediul Phraatei, cel mai mare oraș al Medilor, parții au venit în tabăra și l-au amenințat pe Antonius cu îndrăzneală. Dându-și seama că moralul trupelor se va prăbuși dacă nu face nimic, Antonius a luat trei legiuni, sperând să-i ademenească pe parți într-un conflict deschis. La o zi după ce a plecat, i-a văzut pe parți dându-i târcoale și dădu semnalul de război, își adună drapelurile și corturile că și cum s-ar fi retras. Apoi i-a întâmpinat pe barbari, dând comandă calaretilor în avangardă ca, deîndată ce se vor fi apropiat suficient, să îi atace cu sulițele. Parții ii văzură inițial cum mărșăluiau în ordine, puțin distanțați unul de celălat, agitând sulițele dar fără a spune o vorba. Dar de îndată ce semnalul de luptă a fost dat, călăreții i-au atacat pe parți. Aceștia, la început, ripostară cu curaj dar când au fost atacați și de legiuni, s-au speriat atât de tare încât s-au întors și au fugit înainte că romanii să apuce să se lupte cu ei. Antonius porni a-i urmări, sperând că rezultatul final va fi oprirea războiului. Dezamăgirea a fost însă mare căci, la final, nu s-a ales decât cu vreo 80 de inamici omorâți și vreo 30 luați prizonieri. A doua zi, au pornit înapoi spre tabăra dar tot drumul au fost hărțuiți de grupuri mici de parți, încât cu greu au ajuns romanii în tabără în siguranță.Pe de altă parte, medii din orașul asediat i-au ținut la distanță pe romanii care păreau se teme să atace. Enervat de lipsa lor de curaj, Antonius și-a pedepsit armata prin decimare, tot al zecelea legionar fiind ucis, în vreme ce pe restul soldaților i-a pedepsit hrănindu-i cu orz în loc de grâu.

Asediul se dovedea tot mai problematic pentru ambele părți. Antonius avea în față perspectiva unei mari foamete și o armată tot mai demoralizată. Pe de altă parte, Phraortes știa că, cu cât se apropia iarna mai tare, cu atât erau șanse mai multe să fie părăsit de proprii oameni. Era momentul să se gândească la o alternativă mai creativă.

Strategia sa fu peste măsură de interesantă: își instrui oamenii să nu hărțuiască pe romani atunci când merg după provizii sau apă iar, după o vreme, să se apropie de ei și, discutând cu ei, să-l blameze pe Antonius care l-ar împiedică pe„bunul rege Phraortes” să încheie pace, căci regelui part – cică – îi pasă de oamenii săi. În cele din urmă, Antonius dădu comandă de retragere.

Deși în fruntea a 100.000 de oameni, romani plus armatele aliaților, Marcus Antonius a fost învins și, părăsit de aliați, așa încât hotărî retragerea. Această operațiune se dovedi peste măsură de anevoios de finalizat, în special din cauza faptului că, în acel an, a fost o iarnă extrem de grea și condiții meteorologice extreme.

Prima ruptură de Octavia

Auzindu-se la Roma de înfrângerea suferită de Antonius în Partia, soția să, Octavia, se grăbi să adune ajutoare pentru a-i veni în sprijin. Ea primi de la fratele ei Octavius 2000 de soldați, „oameni aleși” și foarte bine înarmați. Însă, când însoțită de trupe și alte ajutoare, Octavia sosi în Atena, fu întâmpinată de niște scrisori de la Antonius în care o instruia să nu mai înainteze ci să-l aștepte pe loc până la venirea lui. Cel mai probabil, Octavia fusese deja informată încă de la Roma de reunirea soțului Antonius cu rivala Cleopatra și citind acele scrisori, situația – conform lui Plutarch – „a întristat-o mult” căci „știa că nu este decât o scuză”.

Ascunzându-și însă deziluzia, a trimis un răspuns diplomat, întrebându-și soțului dacă nu ar fi bine să îi trimită diversele ajutoare pe care le adusese, ajutoare constând – conform lui Plutarch –„îmbrăcăminte pentru soldați, un număr mare de cai, sume de bani și cadouri, pentru a le oferi prietenilor și căpitanilor săi”.

Răspunsul ei fu dus înapoi de Niger, unul dintre prietenii lui Antonius. Acesta, prezentând scrisoarea lui Antonius,„a lăudat-o (pe Octavia) foarte mult”, ridicându-i în slăvi atitudinea demnă.

Cleopatra – expertă în șantaj emoțional

Schimbul epistolar dintre Antoniu și Octavia avură darul s-o pună pe Cleopatra în maximă alertă. Avea deja experiența trecutei aventuri cu Antonius și știa că Octavia era o rivală de temut atât datorită frumuseții, feminității și solicitudinii cu care era gata oricând să-i îndeplinească orice plăcere soțului cât și marii ei puteri politice căci, în spate, era fratele ei și partenerul de triumvirat al lui Antonius, Octavius.

Cleopatra realiză imediat că era momentul să joace cartea cea mare. Nu mai era dispusă să renunțe la Antonius și vroia să facă totul pentru a-l ține lângă ea. Îi arătă cât mai expresiv lui Antonius dorința ei de a-l avea alături, arătând ca o „femeie răvășită de bucurie” atunci când el o vizita și, discret dar eficient, afișând o atitudine de depresie și disperare la ideea că el ar putea-o părăsi din nou. Plutarch ne relatează cum Cleopatra, „când a plecat de la ea, a căzut plângând și suspinând”, și asta a declanșat asupra lui Antonius un veritabil șantaj emoțional. Astfel, găsea o metodă că, de câte ori Antonius o vizita, avea grijă „să o găsească adesea plângând: și apoi când se înfățișa brusc în față ei, făcea că și cum și-a uscat ochii și și-a întors fața, că și cum nu ar fi dorit că el să o vadă plângând”. 

Mă amuză puțin faptul că Plutarch nu pare să ia nici o secundă în calcul o posibilă sinceritate a sentimentelor Cleopatrei, ci, in opinia lui, toate comportamentele ei erau doar „trucuri” menite a-l ține lângă ea dintr-un simplu calcul al ei politic și făcut la rece.

Este greu de știut cu adevărat ce simțea Cleopatra în privința lui Antonius. Se poate a fi fost dragoste, se poate să fi fost și ceva interes, se poate să fi fost și ceva ambiție izvorâtă din umilință căci, deși regină a Egiptului, era considerată de romani inferioară doar pentru că era de neam străin. Avusese această experiență cu Cezar deja. În plus, regina fusese de multă vreme în căutarea unui partener de bază, loial care să o secondeze în plan militar și, poate, chiar mai mult decât militar. Avusese acest partener întâi în persoana lui Cezar. Acesta avusese oarecare grijă să nu ofenseze sentimentele romanilor în ce privește relația cu Cleopatra și, din această, ea ieșise in pierdere. A mai căutat să găsească și alți bărbați cu care se conlucreze,i-a făcut o oferta de a deveni comandant al armatei sale inclusiv tânărului Irod care se îndrepta spre Roma la anul 40.

Dar Antonius se apropia cel mai tare de idealul de partener pe care îl căuta de atâta vreme. Nu era doar un foarte bun militar, ci și unul din oameni influenți cu adevărat la Roma. În plus, după toate standardele romane, Antonius era un bărbat arătos deși unii istorici țin să sublinieze că mai mult că sigur că, la acel moment, Antonius era un burtos, buhăit din cauza alcoolului. Deși se prea poate că acești istorici să aibă dreptate, totuși nu avem această siguranță, se prea poate că Antonius să fi arătat absolut onorabil, in plus, avea 44 de ani, vârstă care este, de multe ori, apogeul masculinității, suficient de matur dar încă viril și dispus spre aventură. În plus, spre deosebire de partenerii anteriori, Antonius părea iremediabil îndrăgostit și foarte sensibil la orice dorință a ei.

Așa se făcu că Antonius, aflat în pline pregătiri să meargă în Siria pentru a pregăti o nouă campanie contra parților, se găsi în situația de a fi incapabil să plece, acaparat de emoțiile de care iubita sa Cleopatra părea copleșită ori de câte ori venea vorba de o eventuală plecare a lui. Mai mult că sigur că fu copleșit atunci când ea îi declara cu patos că „dacă o va părăsi odată, atunci (ei) îi este imposibil să trăiască.”

Calculate ori sincere, toate aceste manifestări ale ei avură efectul așteptat. Antonius nu a putut să se îndepărteze prea mult de ea și a abandonat ideea campaniei, în ciuda faptului că parții erau într-o situație dezavantajată, fiind în plin război civil între ei. Pentru a putea rămâne alături de femeia inimii lui, Cleopatra, Antonius a preferat să rămână și să încheie ulterior o pace cu ei.

Cleopatra, seducătoare regină a Egiptului, se văzu, în sfârșit, pe deplin stăpână pe inima bărbatului dorit.

Tetradrahma de argint avand pe o parte pe Antonius si cealalta pe Cleopatra, moneda emisa la anul 36 i. Hr.. foto-credit: Otto Nickl, Public domain, via Wikimedia Commons

Continuarea poveștii: Zvon de război

Întreaga serie Marcus Antonius

Bibliografie

(2) Plutarch, “Viata lui Marcus Antonius” – editie online, engleza

Dio Cassius, „Istorie Romană”, editura Știintifică și Enciclopedica, 1984, vol 2, cartea XLVI

Marcus Tullius Cicero – „Filipice – discursuri impotriva lui Marcus Antonius”, Editura pentru literatura universala, traducerea Dumitru Craciun, Bucuresti, 1968

Patricia Southern – „Mark Antony: A Life” – editura Amberley Publishing, 2012