Marcus Antonius – ascensiunea spre putere (episod 4)

Marcus Antonius isi incepe ascensiunea politica o data cu remarcarea sa de catre generalul Iulius Cezar alaturi de care a luptat in Galia. Sub aripa ocrotitoare a lui Cezar, Marcus Antonius devine tribun roman si, incetul cu incetul, devine o figura importanta in politica romana.

Sa facem o mica recapitulare cine este Marcus Antonius in anul 50 i. Hr. Dupa o copilarie si o adolescenta tumultoase, primul pas catre o cariera serioasa este plecarea in armata sub conducerea generalului Galbinius. Se remarca drept un capabil militar, luptand in Siria, Iudeea si Egipt. La 33 de ani, este casatorit cu verisoara lui primara, Antonia, cu care are o fetita pe nume tot Antonia.

Marcus Antonius, tribun la Roma

Din Egiptul unde il reasezase pe tron pe Ptoemeu al XII-lea, Marcus Antonius pleca spre Galia pentru a se alatura armatei lui Iulius Cezar sub comanda caruia a continuat sa se remarce ca un bun militar dar si-a construit si o buna reputatie printre soldati, mancand si bând alaturi de ei. Pana la anul 50 i. Hr., la sfarsitul razboiului galic, Antonius se remarcase in razboi de atatea ori incat Cezar l-a numit ca tribun la Roma, urmand sa actioneze acolo in favoarea lui Cezar. Aceasta nu era o sarcina deloc usoara. Ajuns la post, Marcus Antonius gasi orasul in mare debandada, fractionat intre partida lui Pompei, sustinuta de mare parte a Senatului si sustinatorii lui Cezar, aflat in Galia la acel moment.

Pompei, colegul de triumvirat al lui Cezar, incerca sa-si faulteze rivalul pentru a-l face sa renunte la armata si pentru a-i scadea puterea. Rivalitatea intre cei doi se extindea la nivelul intregii societati romane, incaierari in strada intre suporterii lor intamplandu-se foarte frecvent. V-am povestit deja cum Octavia, una din nepoatele de sora ale Iulius Caesar, era casatorita la acest moment cu Gaius Marcellus, prieten bun al lui Cicero. In chiar anul 50 in care Antonius s-a intors la Roma ca trimis al lui Cezar, Marcellus, consul la acel moment si aflat in tabara care il sustinea pe Pompei, a incercat sa scurteze functia lui Cezar de guvernator al Galiei cu doi ani, incercand sa-l faca pe acesta sa revina la Roma fara a fi insotit de armata. Cezar nu a raspuns apelului si a ignorat, de asemenea, presiunile facute de acesta pentru a demisiona. Tot Marcellus a obstructionat eforturile lui Cezar de a obtine un al doilea post de consul in absenta, pretextand ca acesta ar trebui sa revina la Roma daca vrea sa fie ales.

“De indata ce Antonius a devenit tribun – ne spune Plutarch -, el s-a opus împotriva acelor lucruri pe care consulul Marcellus le vroia.” Tot Marcellus dadu decizia ca Iulius Caesar să nu mai fie recruteze bărbați și soldații sa nu-l mai asculte. Antonius se opuse. Tot Marcellus vroia ca niste legiuni deja platite sa fie trimise lui Pompei. Antonius se opuse din nou.

Incercand sa se faca auzit, Cezar scrise niste scrisori catre Senat, sustinandu-si pozitia. Factiunea lui Pompei bloca pur si simplu citirea acestora in plen. Insa – relateaza Plutarch – “Antonius, având putere datorita functiei sale de tribun, a citit scrisorile deschis și i-a făcut pe oamenii să se razgandeasca. Căci le-a părut că Cezar, prin scrisorile sale, nu avea o atitudine nerezonabila.” In Senatul mai degraba ostil lui Antonius, acesta se asocie cu amicul Curio, vechiul prieten din copilarie, acum suporter al lui Cezar, si impreuna incepura sa-l contreze pe Pompei.

“În cele din urmă, când s-au discutat cele două chestiuni, – povesteste Plutarch – au fost puțini senatori care au crezut că Pompei ar trebui să renunte la armata sa, dar toți senatorii au considerat ca Cezar e acela care ar trebui să facă. Apoi, Antonius ridicându-se, a întrebat dacă nu considera senatorii că este bine că atat Pompei cat și Cezar să renunte amandoi la armate. Toți senatorii și -au dat împreună întregul consimțământul la aceasta și, cu mare strigăt, îl felicitară pe Antonius, l-au rugat să-l trimită la judecata Senatului. Dar consulii nu au permis asta. Prin urmare, prietenii lui Cezar au formulat din nou alte cerințe rezonabile, dar Cato a vorbit împotriva lor: și Lentulus, unul dintre consuli, îl dorea pe Antonius dat afara cu forța din Senat iar la ieșirea lui s-au vorbit înjurături urate împotriva lui.”

Razboiul civil

Tensiunile au atins maximul cand Antonius i-a sugerat lui Pompei sa se retraga din politica pentru binele Republicii si, dupa acest gest indraznet, a primit atatea amenintari cu moartea incat a fost fortat sa fuga pana la frontierele Italiei unde Cezar campa dincolo de raul Rubicon.

Trecerea Rubiconului

Acolo, inevitabil, relata intreaga situatie politica din Senat lui Cezar iar acesta considera ca nu are alta optiune decat sa porneasca in fruntea armatei spre Roma. De aceea, l-a acuzat Cicero pe Antonius ca fiind vinovat de decizia lui Cezar de a ataca Roma. Intr-adevar, relatarea lui Antonius direct catre Cezar a pus in miscare o serie intreaga de evenimente dar, ca sa fim corecti, nici Senatul nu era un inocent si a incercat, intr-adevar, inlaturarea lui Cezar din fruntea armatei si judecarea lui ca tradator pentru vina de a fi pornit razboi contra Galilor fara acordul Senatului roman. Iar acest Senat era manat de ambitii contradictorii si orgolii ce nu tineau totdeauna cont de realitate. Era deja evident pentru toata lumea ca lupta politica isi atinsese punctul critic, nimeni nu se indoia ca deja este pe viata si pe moarte iar Antonius nu a contribuit, intr-un mod esential, la inclinare balantei intr-o parte sau alta. Partile erau deja mult prea antagonice.

Nu stiu exact ce calcule isi facusera Pompei si Senatul in privinta lui Cezar atunci cand avusesera pretentia ca acesta sa renunte la armata si sa vina la Roma pentru a fi judecat pentru tradare. Cert este ca decizia lui Cezar de a inainta i-a luat total prin surprindere si, mai grav, total nepregatiti. Nu stiu exact ce credeau ei ca va face dar, clar, Cezar a facut fix opusul la ce se asteptau ca reactie a lui. Pentru un comandant ca Cezar, la anul 49 i. Hr., era interzis sa treaca Rubiconul si sa marsaluiasca spre Roma. Foarte probabil Pompei nu se asteptase niciodata ca Cezar sa incalce aceasta traditie. Practic incalcarea acestei traditii echivala, in fapt, cu o declaratie de razboi. Dar Cezar, ascultand despre manevrele si intrigile politice facute in Senat impotriva sa, a hotarat că nu are de ales. Il numi pe Antonius drept secund al sau si impreuna trecura – atat la propriu cat si la figurat -Rubiconul, indreptandu-se spre Roma in fruntea armatei.

Vestea venirii lui Cezar l-au facut pe Pompei si pe adeptii sai sa plece din oras in panica. Cezar a considerat ca e necesar sa il urmareasca si, inainte de a pleca in urmarirea lui, Cezar ii incredinta comanda Romei lui Marcus Antonius, urmand ca acesta sa se ocupa de conducerea si administrarea capitalei pana la intoarcerea lui Cezar.

Marcus Antonius, un administrator mediocru

Magister equitus era a doua demnitate cand Dictatorul era in oras. Dar cand acesta e plecat, un magister equitus devine superior peste orice magistrat sau ofiter.

In acest post, insa, Antonius se dovedi incompetent, “prea lenes ca sa fie atent” la diversele probleme ce tineau de administratie si de intretinerea de zi cu zi a bunului mers al orasuui. In plus, activitatea lui politica aproape porni o revolta. Scanteia tuturor problemelor a fost o lege in favoarea plebeilor.

Dolabella, ginerele lui Cicero, fiind tribun al plebei la acel moment si un tanar doritor de inovatie si schimbare, promova o lege cunoscuta sub numele de “Novas Tavulas”. Aceasta lege propunea anularea tuturor datoriilor poporului și o parte a costurile de închiriere. Dolabella insusi era direct interesat avand datorii mari dar, bineinteles, acelasi lucru si-l doreau multi alti cetateni. Pentru ca legea sa se lovea de opozitia Senatului care nu dorea sa o aprobe pana ce Cezar nu se va fi intors la Roma, Dolabella il convinse, la un moment dat, pe Antonius, sa il sustina sa treaca aceasta lege. Problema era ca sprijinul lui Antonius nu era ferm si, curand, s-a lasat convins de alti doi tribuni, Lucius Trebellius și Gaius Asinius Pollio, sa isi retraga sprijinlui lui Dolabella.

De fapt, aici intreaga poveste incepe sa capete aspecte de telenovela. Abandonarea sprijinului lui Antonius pentru Dolabella depasea deja sfera unei simple dispute politice. Nu se stie din cauza caror imprejurari, Antonius ajunsese sa suspecteze ca intre Dolabella si Antonia, sotia sa, exista o relatie extraconjugala. Totul culmina cand Antonius isi dadu afara sotia din casa, aceasta fiind si verisoara lui si fiica lui C. Antonius, consul al lui Cicero. Mai mult, Dolabella care tocmai ce se insurase cu fiica lui Cicero in anul 49 i. Hr., a ajuns la randul lui sa fie abandonat si sa divorteze de sotia lui, in ciuda faptului ca aceasta, Tulia, era gravida cu al doilea copil. Din pacate, nu avem multe detalii despre acest adevarat taifun personal, in schimb manifestarea acestuia in plan politic ne este ceva mai cunoscuta.

Faptul ca, dincolo de conflictele lor personale, Antoniu a refuzat sa-l sprijine pentru adoptarea legilor sale, nu l-a descurajat pe Dolabella, mai ales ca legile sale se bucurau de un mare sprijin in randul populatiei. Dolabella forteaza mana tuturor si umple piata cu oameni inarmati, intentionand sa treaca aceasta lege cu forta. Când s-a vazut amenintat cu armele, Senatul a proclamat Senatus consultum ultimum – in traducere, un fel de decretare a starii de urgenta. Antonio, la vremea respectivă magister equitum , a fost insarcinat să intervină împotriva ambelor tabere, pentru a restabili ordinea. Când Antonio a intrat în oraș, Dolabella a baricadat forumul, astfel încât proiectul său de lege să poată fi votat în continuare. Antonio a reușit totuși să pătrundă, iar în ciocnirile care au urmat, au dus la o mare vărsare de sânge, cu victime de ambele parti. Intr-un final, legea nu a putut trece iar revoltele au continuat până la întoarcerea lui Cezar la Roma. Toata aceasta situatie a adus Roma in pragul unei instabilitati politice extrem de grave.

Opozitia lui la legea anularii datoriilor, i-au cauzat lui Antonius pierderea popularitatii intre oamenii obisnuiti. Pe de alta parte, el nu era popular nici de intre nobilii care “nu doar ca nu-l placeau – cum spune Cicero – dar il urau si pentru viata aventuroasa si dezmatata.”

Parte din aceasta lipsa de popularitate se datora vietii extragante a lui Antonius. Acesta, o data intors la Roma, a abandonat viata frugala a soldatului roman din campanie si a inceput un sir de banchete si betii facute in timpuri total nepotrivite si cu cheltuieli extrem de mari. Casa lui era centrul acestei vieti boeme si tot in propria casa, se inconjura de oameni de reputatie indoielnica cu care petrecea zi si noapte.

Mai rau, aceste petreceri interferau uneori grav cu functia publica pe care o avea. “La casatoria Hippiei, unul din bufonii ei, – povesteste Plutarch – el a baut atat de mult vin toata noaptea incat a doua zi cand trebuia sa vina in fata conciliul care il chemase, s-a prezentat cu dureri de stomac, s-a intins pe jos in fata lor si (spre oroarea generala, as adauga eu)a vomat in timp ce un prieten i-a tinut mantia pe post de lighean ” (Plutarch).

Desi insurat deja cu Fulvia, Antonius facea vizite oficiale prin diverse orase, alaturi de o femeie pe nume Cytheride, o actrita (actritele aveau la acea epoca o reputatie de dama de consumatie) pe care o plimba in lectica. A dus-o chiar si la mama lui si o prezenta pretutindeni drept sotia lui. De altfel, prin toate casele oamenilor obisnuiti pe unde trecea, Marcus Antonius tragea dupa el acest alai de curtezane si actorasi petrecareti, spre indignarea familiilor gazda.

Romanii au fost, de asemenea, scandalizati de extravaganta pe care o afisa Marcus Antonius in toate acele calatorii – teoretic – de lucru. Adesea oprea pe vreo pajiste idilica, punea sa se intinda corturile iar bucatarii lui se puneau pe pregatit feluri somptuoase pe care apoi Marcus Antonius si suita lui le serveau in farfurii aurite in timp ce vinul si-l sorbeau din cupe de argint. Ce putem noi sa spunem, Marcus Antonius stia cum sa-si faca viata frumoasa, chiar daca devenea sacul de box al barfelor orasului.

“Oamenii erau indurerati sa vada ca Caesar era in afara Italiei urmarindu-si inamicii pentru a incheia razboiul ce aducea atatea pericole si altii in acest timp abuzand de numele si autoritatea lui ar avea acest comportament insolent si scandalos fara de cetateni.” (Plutarch)

Inevitabil comportamentul lui Antonius a atras oarecare indisciplina si din partea militarilor care au devenit “mai indrazneti cand vine vorba de escrocherii, cruzimi si jafuri”.

Reputatia lui Cezar insusi suferea din pricina faptelor secundului lui. “Asa incat – ne explica Plutarch – Cezar dupa ce a revenit l-a iertat pe Dolabella si fiind facut consul a treia oara, nu l-a mai cooptat pe Antonius ci pe Lepidus, colegul sau.”

Marcus Antonius in dizgratie

Atat de grava a fost situatia sub conducerea lui Marcus Antonius incat cand, in anul 46 i. Hr., Cezar reveni la Roma, refuza a-l mai numi consul cum se intelesesera anterior, il dadu afara din oras si il trimise in exil in Galia. Cezar dezaproba, in mod special, maniera sangeroasa in care Antonius actionase contra plebeilor. Sa nu uitam ca toata cariera sa politica, Cezar a fost preocupat sa aiba sustinerea plebeilor si finantase generos simpatia acestora.

Mai mult, Dolabella, rivalul politic al lui Antonius, a fost iertat si Cezar l-a luat cu el intr-o expeditie in Africa de Nord contra sustinatorilor lui Pompei. Consulatul promis anterior lui Antonius fu dat de Cezar lui Lepidus.

Cariera politica a lui Marcus Antonius parea sa fi ajuns la sfarsit intr-un exil indepartat si umilitor.

Impacarea

In 45 i. Hr., cand fu nevoit sa plece la razboi impotriva fiilor lui Pompei, in Spania. Cezar isi invita nepotul de sora, Octavius, fiul surorii sale, in varsta de 18 ani, sa il insoteasca.

Octavius nu era un bărbat puternic. Dimpotrivă avea o sănătate șubredă, fiind mereu bolnăvicios. Însă voința o avea de fier și, dornic de afirmare, mai că nu se târî de îndată ce fiu capabil de călătorie către Spania pentru a fi parte alături de unchiul lui, măcar înainte de sfârșitul războiului.

Impresionat de eforturile nepotului bolnav, Cezar îi permise să călărească spre casă alături de el. În acest timp, Antonius suferea într-un îndepărtat exil în Galia. Și acolo ar fi fi suferit în continuare dacă Cezar nu ar făcut efortul să vină să-l caute la aproape doi ani de când se văzuseră ultima dată. Îndată ce se văzură, cei doi depășiră repede orice neînțelegeri și Antoniu se declară, în continuare, drept cel mai înflăcărat suporter al lui Cezar. Acesta îi ceru să revină la Roma și, împreună, porniră spre Roma prin Galia.

De nou reluată prietenia, legătura era puternică dintre Cezar și Antonius, nu prea existau motive de îndoială căci -potrivit lui Plutarch – “toată nobilimea importantă a orașului a călătorit multe zile de drum de la Roma pentru a-l întâlni dar acolo Cezar a dat importanță lui Antonius mai presus de celorlalți oamenii care veneau la el. Căci l-a luat mereu în caravana sa în toată Italia, și abia în urmă lui veneau Brutus Albinus și Octavius, fiul nepoatei sale, care mai apoi a fost chemat Cezar, și a devenit împărat al Romei mult timp după.”

Se pregateste un asasinat

Ajunsi la Roma si ales consul a cincea oara, Cezar are ca prima optiune numirea in cel de al doilea post de consul pe Antoniu, considerat de el un aliat, tovaras si coleg in care poate avea incredere. Probleme aparura cand, abandonand el insusi consulatul, Cezar dori sa-l puna in loc pe Dolabella, vechiul rival politic (si nu numai) al lui Antonius, si propuse acest lucru in Senat. Nimic surprinzator, Antonius s-a opus cu inversunare, inclusiv infruntandu-l direct in Senat. Dolabella i-a rapuns pe acelasi ton ridicat iar cel ce abandona ideea fu Cezar. Dar, ulterior, Cezar a repetat aceeasi propunere de a-l pune pe Dolabella consul in locul lui, Antonius s-a opus din nou, evocand tot felul de semne divine obscure. Cezar a cedat din nou, spre exasperarea lui Dolabella.

Totusi, sa fim seriosi, Cezar nu avea nevoie de acordul celor doi, faptul ca le permitea sa se opuna dorintelor lui era deja o favoare generoasa pe care le-o acorda. Intrebat de ce ii lasa pe cei doi sa se comporte astfel si nu ii aduce la ordine, Cezar ar fi răspuns : “nu de acesti oameni grași și pieptănați mă tem, dar am mai degrabă neincredere în acei oameni palizi și slabi “, referindu-se la Brutus și Cassius. Vorbe care s-au dovedit profetice, dat fiind ca “oamenii palizi si slabi” ii vor provoca moartea in curand.

Situatia la Roma nu era atat de calma pe cat parea. Inca de la trecerea Rubiconului, cu patru ani inainte, republicanii capatasera o puternica impresie ca Cezar doreste sa se proclame rege.

In mod fatal si fara sa fi dorit asta, Antonius facu apoi un gest care oferi si mai mult inamicilor lui Cezar ocazia sa-si intareasca aceasta convingere si sa actioneze.

In timpul unei sarbatori din februarie 44. i. Hr, cand romanii sarbatoreau Lupercaliile, Cezar, imbracat in haina triumfala, s-a asezat la tribuna oficiala de unde planuia sa urmareasca cursa.

Aceasta cursa presupunea o gramada de tineri de casă nobilă și ofițeri alergand dezbrăcați în sus și în jos prin oraș, unși cu ulei de măsline si avand in maini un bici facut din bucati din piele cu care loveau usor cetatenii intalniti in cale si, in special, tinerele fete care se considera ca deveneau fertile in urma acestei biciuiri.

Antonius, fiind printre cei dezgoliti si care trebuiau sa fuga asa prin tot orasul, alese in schimb sa alerge la tribuna unde se afla Cezar, ducand cu el o coroana de lauri cu o impletitura regala, insemne ce se asociau monarhiei. Ridicat de ceilalti alergatori, Marcus Antonius insusi i-a pus coroana pe cap, sugerand prin acest gest ca merita sa fie rege. Cezar isi intoarse capul, dand impresia ca refuza acest titlu. Oamenii din multime bateau din palme de bucurie. Antonius i-a pus din nou coroana pe cap, Cezar a refuzat-o din nou. Au continuat cu aceasta joaca o vreme. “Cand Antonius ii punea acea coroană de laur pe cap, câțiva adepti ai sai se bucurau; când Cezar o refuza, toți oamenii împreună băteau din palme” povesteste Plutarch. Intr-un final, coroana de lauri a sfarsit pe capul unei statui a lui Cezar de unde cativa republicani au smuls-o din nou. Este destul de evident ca toata aceasta intamplare fusese privita ca o gluma de lumea ce asista. Oamenii l-au insotit cu entuziasm pana acasa iar Cezar dandu-si seama probabil de reactia republicanilor, se arata nervos pe gestul lui Antonius. Dar asta nu a mai contat, in ochii celor mai indarjiti republicani, raul era deja comis iar idee unei solutii radicale le incoltise deja in minte.

La 15 martie 44, Cezar mergea insotit de Marcus Antonius in drumul spre Senat unde fusese convocat pentru o intrunire. La intrare, Marcus Antonius fu oprit la o discutie de Trebonius care, parte a complotului, a fost insarcinat cu tinerea lui Antonius departe de scena asasinatului de teama ca acesta sa nu il ajute pe Cezar sa supravietuiasca. Cand Marcus Antonius a realizat ce se intampla cu adevarat, Caius Iulius Cezar murise deja sub ploaia de lovituri de pumnale date de complotistii republicani.

Bibliografie

Marcus Tullius Cicero – “Filipice – discursuri impotriva lui Marcus Antonius”, Editura pentru literatura universala, traducerea Dumitru Craciun, Bucuresti, 1968

Plutarch, “Viata lui Marcus Antonius”, editie online in engleza

Cicero “Scrisori catre Atticus” – editie online engleza