Cum a pornit războiul din Perusia? Veterani, foamete și lupta pentru putere
În anul 41 î. Hr., lumea romană părea să se îndrepte spre pace după victoria triumvirilor de la Philippi. În realitate, Italia fierbea. Veteranii cereau pământurile promise, proprietarii se temeau de exproprieri, iar rivalitatea dintre Octavian și tabăra lui Marcus Antonius era pe punctul de a exploda.
Războiul din Perusia avea să fie primul mare test al echilibrului fragil dintre cei care împărțeau puterea asupra lumii romane.
După victoria de la Philipi, Republica Romană părea, cel puțin la suprafață, să fi intrat într-o perioadă de relativă stabilitate. Principalii adversari ai triumvirilor fuseseră învinși, iar Octavian, Marcus Antonius și Lepidus își împărțiseră puterea asupra lumii romane. În realitate însă, pacea era fragilă.
Zeci de mii de veterani așteptau răsplata promisă pentru serviciul lor militar, proprietarii de terenuri priveau cu teamă perspectiva exproprierilor, aprovizionarea Romei cu cereale era amenințată, iar rivalitățile dintre diferitele facțiuni politice continuau să mocnească. În acest climat tensionat, conflictul dintre Octavian și tabăra lui Marcus Antonius avea să escaladeze rapid.
Sursele antice au pus adesea războiul din Perusia pe seama ambiției Fulviei, soția lui Antonius. Privită însă mai atent, povestea este mult mai complexă. În spatele confruntării se aflau interese politice, probleme economice, nemulțumiri sociale și o Italie care se apropia periculos de un nou război civil.
vezi episodul anterior: Fulvia în anul 43 î.Hr. – între realitate și propagandă
Octavian și Fulvia intră în conflict
La momentul revenirii lui Octavian la Roma după bătălia de la Phillipi, Dio Cassius ne spune că consuli erau Publius Servilius și Lucius Antonius dar, în realitate, în spatele acestora se aflau Octavian si Fulvia. Aceasta din urmă ”ținea singură în mână treburile statului, în așa fel, că nici Senatul, nici Adunarea Poporului nu îndrăzneau să ia vreo hotărâre împotriva voinței ei.”
Curând însă, Octavian intră în conflict cu Fulvia în ciuda legăturii ginere – soacră în care se aflau a acel moment. Motivul a fost legat de împroprietărirea veteranilor, misiune pe care Octavian o avusese ca prioritară, dat fiind că trebuiau mulțumiți veteranii ce luptaseră în ultimii doi ani alături de ei. Fulvia, realizând că aceste împroprietăriri îl puteau face pe Octavian peste măsură de iubit în rândul armatei, încerca să le amâne până la sosirea lui Antonius. Această amânare i-a făcut însă foarte nepopulari și, pe deasupra, Octavian a început și el să fie extrem de nemulțumit de situație, invocând faptul că i se promiseseră de către Fulvia și Antonius niste legiuni pe care nu le primise niciodată.
Este greu de știut întreaga desfăsurare a conflictului dintre cei doi și cum a a ajuns să escaladeze, mai ales că mare parte din întreaga poveste s-a desfășurat în spațiul vieții private iar autorii antici sugerează și incompatibilitate de temperamente și lipsă de diplomație.
Apogeul conflictului între cei doi a fost repudirea Clodiei pe care Octavian a trimis-o la mama ei, jurând că nu s-a atins de ea și este încă fecioară. Dio Cassius ne povestește întreaga scenă: ”Octavianus Caesar, neputând îndura caracterul nesuferit al soacrei sale (căci dorea să pară că mai degrabă cu ea nu se înțelege decât cu Antonius), îi trimise îndărăt fiica, cași când ar fi rămas neprihănită – lucru ce-l întărea prin jurământ – fără să-și bată prea mult capul dacă lumea credea sau nu că o fată care stătuse atîta vreme în casa lui mai putea fi neatinsă sau dacă nu cumva trecea drept om socotit care luase de mult această hotărâre pentru a-și rezerva viitorul.” Repudierea Clodiei pare să fi marcat punctul de ruptură dintre Octavian și Fulvia. Aceasta, împreună cu cumnatul Lucius Antonius şi cu ”Manius, însărcinatul cu conducerea treburilor în lipsa lui Antonius” (Appian) au început să acționeze în numele acestuia și să-i mobilizeze susținătorii din Italia. Octavian, încercând să nu-l implice direct pe aliatul triumvir în numele căruia pretindeau cei trei că acționează, îi acuza public că acționează de fapt împotriva voinței lui Antonius, încercând în fapt să preia puterea pentru ei înșiși.
Drumul către războiul din Perusia
Conflictul între Octavian și Fulvia a pornit de la împropietăririle veteranilor dar, curând, a căpătat alte conotații și au dus la haos ca efect. Pentru a face rost de pământ pentru soldați, Octavian a expropiat multe terenuri particulare iar proprietarii nemulțumiți s-au alăturat partidei Fulviei și lui Lucius Antonius. Cireașa de pe tort a fost declanșarea, în aceeași perioadă, a foametei – principala cauza fiind oprirea transporturilor de cereale spre Roma de către fiul lui Pompei, Sextus Pompeius, ce stăpânea în Sicilia și Domitius Ahenobarbus ce bloca traficul dinspre Golful Ionic. Modul cum puneau Fulvia cu Lucius problema era chiar inteligent: ”Lucius și Fulvia îi momeau pe acești oameni atrăgându-i de partea lor, fără a-i supăra cu nimic pe ceilalți (…..) Metoda lor nu consta în negarea activității de împărțire a pământurilor, ei se mulțumeau să susțină că pământurile confiscate de la adversari prisoseau pentru acest scop – întărindu-și exemple de moșii și bunuri imobiliare, unele încă în curs de lichidare, altele gata vândute din care, repetau ei mereu, parte ar fi putut fi dăruite soldaților,parte transformate în bani lichizi.”
Strategia lor l-a pus pe Octavian într-o situație foarte dificilă, acesta, încercând să împace interesele veteranilor cu cele ale proprietarilor afectați de confiscări, ”continua să se pună rău cu toată lumea, când acuzat că este de partea plebei, când că este de partea soldaților. ”
Situația a ajuns atât de critică încât s-a ajuns la încăieraări stradale între soldați și civili, confruntări din care primii nu neapărat cîștigau. Dio Cassius detaliază: ”S-a ajuns la ciocniri, luptele de stradă nu mai conteneau, așa că și de o parte și de alta au fost mulți morți și răniți. soldații aveau deprindereau mânuirii armelor și experiența războiului, civilii însă îi dovedeau numeric și prin iscusința cu care aruncau proiectile de pe acoperișurile caselor, ceea ce a provocat incendierea a numeroase locuințe. ”
Asediul Perusiei – ultimul pariu al taberei antoniene
Situația era din ce în ce mai încordată, Lucius ațâța atmosfera, având reuniuni în toată Italia cu foștii proprietari în vreme ce Fulvia „încingea sabia, dădea cuvinte de ordine la soldaţi şi le ţinea discursuri numeroase – aşa că până și în aceste lucruri i se opunea din răsputeri lui Octavianus“. Appian însă are o versiune mai puțin războinică a Fulviei. El sugerează că, inițial, ea fusese contra inițiativelor lui Lucius ”pînă cînd Manius i-a schimbat într-un mod abil părerile în această privinţă, arătîndu-i că atîta timp cît Italia va fi liniştită, Antonius va rămînc lingă Cleopati;a ; Jacă însă va fi tulburată de război, el se va întoarce în grabă. Atunci Fulvia, mişcată de o afecţiune naturală unei femei, a început să aţâţe pe Lucius la neînţelegere cu Cezar. (….) Lucius se retrase la Praeneste, spunînd că se teme de Cezar care, sub pretextul funcţiei sale de triumvir, era înconjurat de o gardă personală, pe cînd el era fără apărare. Se retrase şi Fulvia la Lucius spunând că se teme, cu privire la copiii săi, de· Lepidus. Prefera să amintească numele arestuia în loc de cel al lui Cezar.”
Este aici o imagine sensibil diferită de cea a lui Cassius, cu o Fulvia mai puțin agresivă dar și temătoare, mai ales în privința siguranței copiilor ei, și nițeluș motivată și de o oarecare gelozie legată de aventurile lui Antonius din Orient. Este greu de spus care dintre cele două portrete este mai aproape de adevăr și, probabil, este de bun simț să presupunem că adevărul este undeva la mijloc.
Pe când Octavian fără succes lupta într-un asediu contra orașului Sentium, Lucius atacă Roma, în parte și datorită neintervenției lui Lepidus și nici a lui Servilius. Dio Cassius pune această non acțiune pe seama indolenței celor doi dar acesta nu era neapărat adevăratul motiv, la fel de bine putea fi dorința de nu fi implicat de partea nici uneia dintre cele două facțiuni. Când Octavian reveni fără a avea vreo opoziție puternică, Lucius s-a retras dar nu înainte de a ține o cuvântare în For. Appian ne relatează: ”Convocînd poporul în adunare, Lucius spuse : Cezar şi Lepidus îşi vor lua numaideeît pedeapsa pentru guvernarea lor brutală, fratele său însă va depune de bună voie mandatul de triumvir şi va primi consulatul, guvernămînt legal în locul unei puteri contrarie leggilor, guvernămînt lăsat de strămoşi în locul unei autorităţi arbitrare.”, inducând prin acest discurs ideea că guvernarea triumvirilor va înceta curând.
Inițial, plecând din Roma, planul lui Lucius era să se îndrepte spre Gallia dar pe drum se abătu spre Perusia unde ajunse a fi asediat inițial de ofițerii Agrippa și Salvidienus, ulterior sosind acolo Octavian în persoană. O vreme, cei din Perusia fiind bine aprovizionați, au rezistat, asediul prelungindu-se. Cele două părți au săpat șanțuri și parapeți, ulterior Octavian adăugând în zona sa și parapeți și turnuri de lemn.
photo-credit: ColdEel / Cassius Ahenobarbus, CC BY-SA 3.0, via Wikimedia Commons
Între timp, ”Fulvia îndemnă pe Ventidius şi Asinius, pe Ateius şi Calenus să vină în grabă din Gallia în ajutorul lui Lucius : în acelaşi timp ea adună şi altă armată şi trimise pe Plancus să ducă lui Lucius.”
Pe măsură însă ce foametea începea a crește, Lucius începu să atace sperând să spargă încercuirea. Tentativa eșuă. Agrippa reuși să-i blocheze foarte eficient pe ofițerii lui Antonius care încercau a-l ajuta pe Lucius.
Foametea tot mai acută a dus la o situație disperată. Appian povestește:”El făcu o socoteală· a proviziilor de hrană rămase şi interzise a se da sclavilor din ele. În acelaşi timp, pe aceştia îi puse sub pază, ca nu cumva fugind la duşmani să le facă acestora şi mai cunoscută nenorocirea. Aşa dar sclavii rătăceau în cete pe ici şi colo căzând la pământ fie chiar în oraş, fie în interiorul liniilor de apărare ale lui Lucius. Ei culegeau şi mîncau iarbă dacă o găseau sau frunze verzi. Pe cei morţi de foame Lucius i-a îngropat în gropi adînci. Nu-i arse, ca nu cumva duşmanii să observe flăcările rugului. Nu lăsă nici cadavrele descoperile, ca să nu se producă miasme şi boală. ”
La acest punct, conflictul nu era doar unul politic ci și unul personal. Istoricii povestesc cum asediatorii încrustau insulte vulgare contra Fulviei pe proiectilele pe care apoi le trimiteau spre cetate.
După ce încă un atac disperat fu respins, Lucius începu negocieri pentru a se preda.
Toată aventura nu s-a terminat glorios pentru Fulvia, cetatea a cedat în luna februarie a anului 40 î. Hr.
În ciuda violenței conflictului, Octavian a ales să manifeste o surprinzătoare moderație față de principalii săi adversari. Lucius Antonius nu doar că a fost cruțat, dar a primit și o funcție importantă în Hispania. Appian relatează chiar dialogul dintre cei doi după capitularea Perusiei, un episod care ilustrează atât poziția lui Lucius, cât și dorința lui Octavian de a evita o ruptură definitivă cu Marcus Antonius.
„Am ştiut că Fulvia nutrește sentimente monarhice. Iar eu m-am folosit de armatele fratelui meu pentru distrugerea voastră a tuturor. Şi acum, dacă fratele meu ar veni pentru ca să desfiinţeze triumviratul, pe faţă sau pe ascuns voi alerga la el ca să lupt încă odată pentru patrie şi în contra ta cu toate bine facerile pe care mi le-ai făcut. Din contră, dacă şi acela caută să-şi aleagă tovarăşi pentru instituirea unui regim de dictatură, voi lupta alături de tine în contra lui, câtă vreme pot gîndi că tu nu năzuieşti stabilirea unei orînduiri autocrate. Căci voi pune totdeauna mai presus binele patriei. decît recunoştinţa şi rudenia”. Acesta fu răspunsul lui Lucius. Cezar, admirând pe Lucius şi acum, ca şi altă dată, spuse : „nu te voi împinge să iei armele în contra fratelui tău, chiar dacă doreşti asta; ca un om de atare caracter, îţi încredinţez întreaga Spanie şi armata care se află în ea, avînd în subordine pe guvernatorii ei actuali, pe Ducaeus şi Lucius”. Acesta fu procedeul onorabil prin care Cezar expedie pe Lucius, dar puse pe locotenenţi să-l supravegheze. fără ca el să observe.”
Singurii care au avut de suferit de pe urma întregii situații au fost nefericiții locuitori ai Perusiei care, din start se treziseră fără voia lor în mijlocul acelui război, iar acum suferiră consecințe sub forma jafurilor și incendierii. Velleius încearcă să-l scape pe Octavian de vinovăția pentru ce s-a întâmplat orașului, dând vina jafurilor pe seama soldaților. „(…) crudul tratament al oamenilor din Perusia – ne spune el în a sa „Istoria romana” – a fost datorat mai degrabă furiei soldaților decât dorinței comandantului. Orașul a fost ars. Focul a fost început de Macedonicus, unul din conducătorii locului care, după ce și-a incendiat casa și bunurile, s-a injunghiat cu propria sabie și s-a aruncat în flăcări.”
Războiul din Perusia se încheiase. Lucius Antonius fusese cruțat, Fulvia părăsise Italia, iar Octavian ieșise învingător din cea mai serioasă provocare cu care se confruntase după Philippi. Totuși, victoria sa nu rezolvase problemele care măcinau lumea romană. Foametea continua, Sextus Pompeius controla încă Sicilia, iar relațiile dintre Octavian și Marcus Antonius rămâneau tensionate.
Înfrângerea de la Perusia nu a însemnat însă sfârșitul poveștii Fulviei. După război, aceasta avea să pornească spre Grecia pentru a-și întâlni soțul, Marcus Antonius. Întâlnirea lor avea să fie ultima.
Bibliografie
- Dio Cassius “Istoria romana”, Editura: STIINTIFICA SI ENCICLOPEDICA, 1984, vol 2, cartea XLVIII
- Appian – “Razboaie civile” – text online in engleza, Perseus digital Library – Tufst University, Medford University, MA, USA, the University of Leipzig, Leipzig, Germany – cartea V
- Gabba, Emilio. “The Perusine War and Triumviral Italy.” Harvard Studies in Classical Philology, vol. 75, 1971, pp. 139–60. JSTOR, https://doi.org/10.2307/311223. Accessed 18 June 2026.
- Jane Draycott – ”Fulvia – the woman who broke all the rules in the ancient Rome”, Atlantic Books Ltd, 2025
Articolul poate conține linkuri afiliate. Dacă achiziționați produse prin aceste linkuri, pot primi un mic comision, fără costuri suplimentare pentru voi.
