Marcus Antonius – deznadejdea finala (episod 16)

Urmarile bătăliei de la Actium – declinul puterii lui Marcus Antonius, după bătălia de la Actium, devine tot mai accentuat.

Urmarile bataliei de la Actium – consecinte imediate

Trei zile ne spune Plutarch că a durat supărarea lui Antoniu după….. fuga de la Actium. Este greu de spus care a fost planul inițial al bătăliei, ce a mers rău și care a fost motivul acestei teribile supărări ce îl stăpânea. Teoretic, chiar dacă noi știm că pentru el, acesta a fost începutul sfârșitului, la fața locului încă nu părea deloc așa. Însuși faptul că reușise să iasă din blocadă putea fi considerată o victorie. Teoretic.

Ambele flote avuseseră pierderi dar Antoniu încă mai avea o treime din flotă iar din tezaurul Cleopatrei nu pierduse nici o monedă. Mai avea și armata terestră condusă de Canidius care primise comandă să plece spre est, indiferent de rezultatul bătăliei. Însăși această comandă ne face să credem că fuga sau…(să nu fim duri) retragerea făcea parte dintr-un plan inițial a cărui coerență nouă ne scapă .

Într-un fel, poate fi înțeles. Armata lui Antonius trecuse printr-o perioadă de lipsuri și de boală. Malaria, se pare, făcuse ravagii în rândul soldaților săi. Din acest punct de vedere, se poate înțelege de ce un plan inițial cuprindea și o retragere atât a flotei cât și a armatei terestre – vorba aceea: „fuga e rușinoasă dar sănătoasă”. Dar, cum se întâmplă de multe ori, socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă. Cu alte cuvinte, la fața locului, fuga Cleopatrei și, mai ales, a lui Antoniu în mijlocul bătăliei a picat cum nu se poate mai prost – nu atât din punct de vedere militar cât din punct de vedere al reputației, onoarei și imaginii lui.

E destul de cert că fuga Cleopatrei l-a luat prin surprindere pe însuși Antonius. Se prea poate că această retragere să fi fost planificată inițial a fi făcută la un semnal dat de Antoniu într-un moment ales de el al bătăliei. Problema este că, în haosul unei bătălii navale, comunicarea dintre nave era fragilă. Un semnal ratat sau interpretat greșit poate transforma o retragere planificată într-o dezertare percepută. Iar Cleopatra, panicată să se vadă în mijlocul luptei, n-a mai ținut cont de nici un plan și, deîndată ce a văzut o cât de mică oportunitate de a scăpa, a pornit în plină viteză fără a mai ține cont de nimic altceva. Antonius setat pe o idee inițială de retragere, a făcut mari eforturi de a o ajunge din urmă pe Cleopatra dar, din reacția lui ulterioară, de supărare, putem intui că el a realizat sau (poate) a simțit că nu este momentul propice de a pleca. Poate Cleopatra nu a respectat un plan în care momentul fugii era stabilit la semnalul lui Antoniu. Sigur este că Antoniu în persoană ar fi trebuit să stea și să lupte indiferent de deciziile Cleopatrei. Prin fugă lui bezmetică după nava iubitei, Antoniu și-a pierdut toată prestanța și respectul soldaților săi. Și asta a fost cu adevărat dezastruos pentru el, după cum singur va constata într-un viitor nu foarte îndepărtat.

La un șoc inițial, soldatii lui Antonius nu putura crede ca al lor comandant pleaca in mijlocul bataliei si nu mai revine. Când soldații din flota lui au realizat ca fuga lui este reală, au rezistat o vreme până când navele lor au fost răsturnate de un vânt puternic. O parte din nave au ales să se predea lui Agrippa. Într-un final, cu totul, Agrippa și Octavian au confiscat nici mai mult nici mai puțin de 300 de nave – cifra e dată de Plutarch din însăși memoriile lui Augustus.

Armata terestră, la rândul ei, nici nu a schițat vreun gest de a respecta instrucțiunile inițiale de a pleca spre est.

„Mulți l-au văzut pe Antonius fugind, și totuși cu greu ar fi putut crede că el, care avea nouăsprezece legiuni întregi pe uscat și douăsprezece mii de călăreți pe malul mării, i-ar fi părăsit și ar fi fugit atât de laș” – ne povestește Plutarch. Cu alte cuvinte, poate cum singur a intuit de la un punct, impactul fugii lui asupra soldaților lui a fost răvășitor. Nu le venea să creadă că fuseseră abandonați în așa manieră de comandantul lor și, pentru un timp, păstrară o licărire de speranță. Tot Plutarch ne spune că: „soldații lui încă îl doreau și sperau mereu că va veni într-un fel sau altul la ei. Mai mult, ei s-au arătat atât de viteji și de credincioși față de el, încât, după ce au știut cu siguranță că a fugit, au așteptat șapte zile.”

Trădarea pe care ei trebuie să o fi simțit, trebuie să fi fost devastatoare. După șapte zile de așteptare a unui semn din partea lui Antonius, au trimis un mesaj lui Octavian, propunându-i o înțelegere. Toți, în corpore, erau de acord să schimbe tabăra dacă Octavian este de acord să împartă prada cu ei, chiar dacă, tehnic vorbind, ei erau în tabăra perdantă. Octavian fu de acord.

Trădarea pe care ei trebuie să o fi simțit, trebuie să fi fost devastatoare. După șapte zile de așteptare a unui semn din partea lui Antonius, au trimis un mesaj lui Octavian, propunându-i o înțelegere. Toți, în corpore, erau de acord să schimbe tabăra dacă Octavian este de acord să împartă prada cu ei, chiar dacă, tehnic vorbind, ei erau în tabăra perdantă. Octavian fu de acord.

După Actium…

Ajungând corăbiile egiptene pe la capul Matapan (în antichitate, capul Taenarum), după trei zile de supărare, avu loc marea împăcare. Plutarch ne povestește cum„femeile Cleopatrei” au mijlocit o împăcare între cei doi „să vorbească împreună, iar apoi să cineze și să se culce împreună”.

Avură loc apoi niște întâlniri cu simpatizanți – cei mai mulți dintre aceștia erau negustori greci și prieteni. O parte din acești prieteni asistaseră la bătălia de la Actium și „i-au adus vestea că armata lui pe mare a fost răsturnată dar că presupuneau că armata de pe uscat era încă întreaga”. Vorbim aici de acea perioadă de șapte zile cât soldații lui l-au așteptat să revină. Plutarch ne spune că Antonius a trimis mesaj la Canidius să se întoarcă cu armata sa în Asia, traversând pe lângă Macedonia. Motivul pentru care  Canidius a ales să plece în miez de noapte, abandonând armata, este greu de spus și de reconstituit. Poate mesajul de la Antonius nici nu a fost primit sau, poate, moralul soldaților era atât de scăzut încât Canidius nu a vrut să-și mai asume teribilă sarcina. Cert este că, spre deosebire de soldații lui care au negociat și au obținut iertarea și niște beneficii de la Octavian, Canidius va fi executat mai târziu pentru trădare de noul învingător.

Reconsiderându-și opțiunile pentru el însuși și familia lui, Antonius hotărî retragerea în Africa și iși sfătui și prietenii să se salveze fiecare cum poate. Susținătorii – ne spune Plutarch – nici nu se gândeau să-l părăseasca dar o făcură totuși la insistențele lui. Plutarch ne spune în mod deosebit de un anume Teofil, guvernator al Corintului și tată al unui anume Hiparh, de care Antonius era foarte apropiat. Acestuia Antonius i-a scris personal, transmițându-i că îl va ajuta să se ascundă într-un loc sigur până când va încheia pacea cu Octavian. Ce nu știa însă Antonius, era că tocmai Teofil și Hiparh au fost printre primii care l-au abandonat și au încheiat o înțelegere cu Octavian, înțelegere datorită căreia s-au putut retrage să trăiască liniștiți la Corint.

Opțiuni și alternative

Este imposibil de aflat ce discuții au avut loc între Antonius și Cleopatra în timp ce călătoreau pe mare, către Egipt.

Ce știm cât de cât, dând crezare relatării lui Plutarch, este că, sosind în Libia, în cetatea Paraetonium (actualul port Mersâ Matruh), la 250 km est de Alexandria, Antonius s-a despărțit de Cleopatra pe care a trimis-o înainte, spre Egipt. El însuși a preferat să rămână pe loc singuratic, având alături doar doi prietenii alături de care a făcut lungi plimbări în zilele următoare. Acești prieteni erau amândoi oratori, unul dintre ei era grec, pe numele sau Aristocrate, iar celălalt un român pe nume Lucius care i se predase lui Antonius de bunăvoie după bătălia de la Philippi și fusese iertat de acesta, devenind foarte buni prieteni pentru tot restul vieții. Privind la peisajul de mai jos, cadrul natural în care cei trei prieteni își făceau plimbările, putem să ne închipuim lejer că Antonius simțea o nevoie acută de liniște și reculegere.

Însă, în realitate, puține șanse de liniște existau. Pe plan politic, existau tot felul de realinieri de alianțe pe care Antonius nu le putea ignora. Astfel, ne relatează Plutarch, când „Antonius a auzit că cel căruia îi încredințase stăpânirea Libiei și căruia îi încredințase acolo stăpânirea armatei sale, a cedat lui Cezar, a fost înnebunit încât s-ar fi ucis de mânie. Prietenii lui din jur i s-au împotrivit și l-au ferit de el (însuși)”.

Fuga lui rusinoasa dupa Cleopatra, abandonandu-si armata in mijlocul bataliei, ajunsese la urechile celor 20.000 de soldati ce stationau in Libia si acestia il sanctionara, refuzand, pur si simplu, sa-i mai asculte ordinele. Criza de furie a lui Antonius care, practic, se putea sfarsi intr-o sinucidere pe loc de nu l-ar fi oprit prietenii, arata tumultul sufletesc care il stapanea dupa ce simtise din start ca fuga de la Actium fusese o mare greseala. Acum insa realiza ca prin acea fuga pierduse mult mai mult decat o simpla btalie, ci practic pierduse sprijinul si increderea soldatilor sai. Într-o singură zi, Antonius a pierdut nu doar corăbii, ci încrederea oamenilor. Iar când un comandant pierde asta, armata se topește singură. Actium nu a fost o bătălie decisivă prin pierderi. A fost decisivă prin efect.

Viața continuă… pentru o perioadă

Revenind la Alexandria, Antonius o găsi pe Cleopatra, făcând niște planuri îndrăznețe de a-și trece corăbiile peste uscat până la Marea Roșie „pentru ca atunci când corăbiile ei ajung în golful Arabiei, să-și ducă acolo tot aurul și argintul” și plănuind o cale de scăpare spre estul îndepărtat „pentru a scăpa de pericolul și robia acestui război”. Din aceste planuri, practic vedem că cei doi își dădeau seama de situația critică în care se aflau. Flota Cleopatrei în Marea Mediterana era inutilă dar, dacă reușea, să o relocheze în Marea Roșie, situația se putea îmbunătăți brusc pentru că acolo puteau la modul cel mai serios să taie legăturile de comerț ale estului cu lumea română. Cleopatra credea că Octavian va fi dispus la negocieri și, chiar de acesta ar refuza, ea, Antonius și copiii lor puteau scapă, fugind spre est, în India. Cu alte cuvinte, Cleopatra se gândea la modalități nu de a rămâne stăpână în Egipt, ci de a supraviețui ca simpli muritori, niște bogați fugari, stabilindu-se undeva în îndepărtatul Orient unde însuși Alexandru cel Mare fusese nevoit să abandoneze înaintarea.

Încercări de negociere se purtau acum tot timpul. Plutarch ne povestește: „au trimis ambasadori la Octavius ​​Cezar în Asia, Cleopatra cerând regatul Egiptului pentru copiii lor, iar Antonius rugându-se să i se permită să trăiască la Atena ca un om particular, dacă Cezar nu l-ar lăsa să rămână în Egipt. Și pentru că nu aveau alți oameni de preț în jurul lor, pentru că unii au fugit, iar în cei care au rămas nu se încredeau prea mult, au fost siliți să trimită pe Eufroniu, profesorul copiilor lor.”

Octavian. la rândul lui, încerca prin diverse negocieri să creeze probleme în relația lui Antonius cu Cleopatra. Astfel, „Cezar nu a acceptat cererile lui Antonius” în schimb Cleopatrei „nu i-ar refuză nimic rezonabil” dacă ar accepta „fie să-l omoare pe Antonius, fie să-l alunge din țara ei”.

Mai mult chiar, Octavian trimise ca emisar Cleopatrei pe un anume Thyreus, „bărbat foarte înțelept și prevăzător” cu care Cleopatra avea o relație de amiciție atât de apropiată încât stârni gelozia lui Antonius care, nici mai mult nici mai puțin,„l-a făcut să fie luat și biciuit și l-a trimis astfel la Cezar”.

Destul de clar, încrederea lui Antoniu în Cleopatra nu era foarte puternică. În mai multe rânduri izvoarele istorice relatează cum o suspecta de joc dublu, în ciuda faptului că ea se străduie mereu să îi dovedească buna ei credință.

Cu motiv sau nu, mai aveau câte o licărire de speranță. „Antonius credea că armata lui pe uscat pe care a lăsat-o la Actium era încă întreagă” și, prin urmare, o convinse pe Cleopatra să renunțe la planurile ei de relocare a flotei în Marea Roșie. Ceea ce nu sunt deloc sigură că a fost neapărat un lucru bun, opțiunea de a scapă prin Marea Arabiei este foarte posibil să fi fost un plan mai bun decât părea la prima vedere.

Dar, că să fim corecți, nu doar Antonius contribuise la abandonarea planului. Cleopatra oricum pornise la îndeplinirea îndrăzneței idei. După ce a adunat toată forța și oamenii necesari unei asemenea întreprinderi, începu tragerea primului grup de nave peste uscat, pe la jumătatea traseului, convoiul fu atacat de călăreți arabi pe cămile. Aceștia erau nabateenii care locuiau în preajma orașului Petra, și care, văzând mișcările oamenilor Cleopatrei, i-au atacat și ucis oamenii într-o împresurare nimicitoare, dând foc cu acest prilej și primelor corăbii deja trase pe uscat.

Dar poate va întrebați de ce au făcut-o. Regatele din regiune fuseseră de mult nemulțumite de reorganizarea și reformele făcute de Marcus Antonius în Orient iar acum găsiră prilejul perfect de a se răzbuna. Da, tot acest atac era plata nabateeniilor pentru politica lui Antonius pe care ei o considerasera păguboasă la adresa lor. Nu strică să menționăm și că nabateenii trecuseră cu ceva luni înainte de partea lui Octavian, așa că nu aveau a se teme în nici un fel de vreo consecință din partea acestuia. Ba chiar dimpotrivă, acest atac putea fi interpretat că un gest de prietenie pentru conducătorul Romei.

Curând, Antonius află de o nouă defecțiune între aliați. Regele Irod al Iudeii a schimbat tabăra și, nu doar că a trecut de partea lui Octavian, ci a făcut eforturi evidente în a-l susține pe acesta din urmă cu provizii pentru armata cu care Octavian trecea prin provinciile lui.

În toată framantarea regională și tot în aceeași perioadă, Armenia s-a reîntors la veche alianță cu Partia. Aceasta era o ultimă lovitură care îi arată lui Antonius că eforturile lui de dominare a estului din ultimii 10 ani și toată campania sa plină de sacrificii din Partia, nu mai aveau la acest moment nici o importanță. Muncă lui de 10 ani era risipită în vânt și el nu putea face nimic ca să îndrepte situația.

Foarte probabil, psihicul lui alunecă ușor ușor în deprimare și disperare. Știm că a părăsit palatul Cleopatrei și compania prietenilor săi și s-a mutat intr-o casă lângă mare, lângă insula Pharos unde se afla farul din Alexandria. Acolo a dus pentru o perioadă o viață de pustnic, comparându-se pe sine cu Timon al Atenei, „pentru că i s-a oferit același rău, care i-a fost oferit mai înainte lui Timon”. Chiar și-a botezat mica locuință în care stătea Timoneon. Se considera trădat de cei cărora le facuse bine, era supărat pe toata lumea și nu mai avea încredere în nimeni. Aparent – ne spune Plutarch – „părea că era mulțumit să renunțe la toată speranța lui și, astfel, să scape de toate grijile și necazurile sale.”

Dar deja îl cunoaștem prea bine pe Antonius ca să credem că va rezista în acest stil de viață prea mult. După o vreme nu a mai rezistat și și-a părăsit casa singuratică pe care a construit-o lângă mare, revenind alături de Cleopatra, în palatul ei regal. Unde au inceput o perioada de sărbătoriri și banchete, parcă realizând că sfârșitul e aproape și altceva nu mai pot face. Sunt păreri potrivit cărora Antonius, la acel moment, refuza să vadă realitatea dar, după părerea mea, el era pe deplin conștient doar că, adesea, când nu era în faza de deprimare, alegea să ignore situația reală și să încerce să trăiască ca și cum nimic rău nu se întâmpla. Și ce altă metodă mai bună știa Antonius să uite de toate decât petrecerile și băutura? Așa că dădu multe petreceri. Orice prilej era bun pentru un nou banchet. Una din petreceri a făcut-o în cinstea lui Caesarion, fiul lui Iulius Cezar și al Cleopatrei, pentru ca acesta să fie înscris, după obiceiurile romanilor, în numărul tinerilor. O altă petrecere a dat-o in cinstea lui Antyllus, fiul său cel mare si al fostei sotii, Fulvia.

Plutarch ne spune că „s-a ținut mare ospăț și dans în Alexandria multe zile împreună”. Dar de faptul că erau conștienți de situația reală ne putem da seama din faptul că au renunțat la o fostă ….confrerie de petrecere numită Amimetobion (a bautorilor) și au înființat o alta, pe care au numit-o Synapothanumenon care se traduce drept „ordinul și acordul celor care vor muri împreună”. Această a doua confrerie depășea cu mult petrecerile în somptuozitate și cheltuieli față de anterioara confrerie. Prietenii lor au aderat cu toții la noua grupare și organizau, pe rând, mari petreceri unii la alții, fiecare din confrerie, când îi venea rândul, ospătand toată grămada de prieteni. Antonius însuși și Cleopatra, la finalul fiecărui banchet opulent ce începu a se petrece seară de seară, își încărcau oaspeții cu aur și cadouri scumpe înainte de plecare.

În căutarea unor soluții

Ca să fim sinceri, petrecerile nu erau singura cale prin care cei doi încercau să facă față situației. Antonius a trimis lui Octavian câteva oferte de pace la care acesta nu a răspuns niciodată.  I-au trimis chiar și o mare sumă de bani pe post de mită. Octavian păstră banii dar tot nu dădu răspuns.

Când deveni evident că Octavian înainta hotărât către Egipt, Antonius își conduse soldații în câteva incursiuni militare menite a-l încetini pe dușman. Rezultatele acestor incursiuni erau însă departe de a fi hotărâtoare: câteva mici victorii în est, câteva mici înfrângeri în vest erau insignifiante ca importantă în față adevăratei amenințări reprezentate de armata lui Octavian.

Pe 31 iulie, când Antonius a revenit la Alexandria, Octavian era și el la porțile orașului.  

Povestea se apropie de final: Moartea lui Marcus Antonius

Întreaga serie Marcus Antonius

Întrebări frecvente despre Marcus Antonius după Actium

Bibliografie

Plutarch, “Viata lui Marcus Antonius”, editie online in engleza

Dio Cassius „Istoria romana” – editie online in limba engleza

Paolo de Ruggiero – „Mark Antony, A Plain Blunt Man” – editura Pen & Sword Books Ltd, 2013

Patricia Southern – „Mark Antony: A Life” – editura Amberley Publishing, 2012