Revolta siciliana (40 -36) sau cum era sa ajunga un pirat seful Romei? (9)
Sextus Pompei, fuga din Sicilia si moartea
Nu putem incheia acest capitol de istorie romana fara a urmari – fie chiar si superficial – soarta lui Sextus Pompei dupa ce , vazandu-se infrant la Naulochus, a luat decizia de a fugi catre tinuturi mai prietenoase.
Fuga lui Sextus Pompei din Sicilia
Sa ne intelegem, omul se gandise si la aceasta posibilitate si se pregatise pentru o eventuala fuga. Pusese deja deoparte la Lilybaeum 8 legiuni sub comanda unui anume Plenius. Deindata ce, fugit de la locul bataliei, a ajuns la Messana, a trimis vorba sa vina cu cele 8 legiuni cu care si intentiona sa plece. S-a grabit Plenius sa ajunga la timp dar pentru ca tot mai multi prieteni, garnizoane si soldati il paraseau iar flota inamica era in apropiere, Pompei nu preferat sa nu se mai riste asteptand “in cetatea sa bine fortificata”, ci pleca insotit de cele 17 nave ale sale si un grup de sustinatori si prieteni – grup care era, de altfel, in continua scadere. Gandul lui era sa caute protectia lui Marcus Antonius – pe a carei mama o salvase odinioara. De acea imprejurare – spera Pompei – isi va aminti Antonius si si ii va oferi protectie. Nu vom insista aici in a povesti ce s-a intamplat cu Plenius si armata sa dupa plecarea lui Pompei, aceasta istorie o pastram pentru alta data.
Interesant este da Octavian nu schita nici un gest de a-l urmari pe Pompeius, nici nu permise altora sa o faca; “poate – emite Appius diverse presupuneri – pentru a se feri de zona stapanita de Antonius, sau pentru ca prefera sa vada ce va face Antonius dupa care sa gaseasca in asta un pretext de cearta daca va alege prost (pentru ca de mult suspecta ca ambitia ii va duce la conflict cand restul rivalilor va disparea) sau cum Octavian va spune mai tarziu pentru ca Pompeius nu fusese unul din ucigasii tatalui sau.”
Tatonari diplomatice si ganduri de marire
Pompeius, indepartandu-se de Sicilia spre Mitylene, jefui in drum un bogat templu al Junonei. Nu stim exact ce ganduri avea Pompei debarcand in Lesbos. Probabil si-a amintit in primul rand, faptul ca aici “tatal sau cand fusese in razboi cu Caesar, i l-a incredintat mamei sale, el fiind inca un baiat si, dupa infrangerea sa, i s-au alaturat iar”. Acum era el insusi la rascruce de soarta, cu propriul copil alaturi. Appian ne incredinteaza ca “Pompeius hotari sa se incredinteze lui Antonius la revenirea acestuia” din razboiul in Media impotriva medilor si partilor. Doar ca, in acel razboi, Antonius a fost invins si aceasta – ne sugereaza istoricii – a dus la o mica speranta a lui Pompei pentru propria marire, “incepu sa creada ca i-ar putea urma lui Antonius daca acesta din urma ar muri sau daca si-ar imparti puterea cand va reveni.” Appian chiar aminteste aici de Labienus, care se aliase cu dusmanul contra Romei, sugerand ca Pompei intentiona sa faca fix acelasi lucru.
In harta de mai jos aveti reprezentata o harta a destinatiei orasului Mytilene, destinatia navelor lui Sextus fugit din Sicilia. Orasul Mytilene se afla pe coasta de sud est a insulei Lesbos, situata in nord-estul Marii Egee. Locatia este incarcata de istorie, fiind locuita dinainte de anul 3000 i. Hr.
Cand Antonius reveni intr-un final la Alexandria, Pompei se grabi a intra in legatura cu el. “Gandindu-se din doua perspective, trimise ambasadori la Antonius aparent pentru a se pune la dispozitia lui si sa se arate ca prieten si aliat, dar, cu adevarat, ca sa afle informatii exacte despre treburile lui Antonius. In acelasi timp, a trimis alti mesageri la printii Traciei si ai Pontului, intentionand, de nu ar fi obtinut ce dorea de la Antonius, sa plece la Pontus in Armenia. Trimise mesageri si la parti, sperand ca, amintindu-si de razboiul impotriva lui Antonius, acestia vor fi dornici sa-l primeasca ca general, pentru ca era roman si, in mod deosebit, pentru ca era fiul lui Pompei cel mare. Si-a refacut navele si si-a adus soldati, pretinzand ca se temea de Octavian dar si ca era gata sa-l asiste pe Antonius.”
Cu alte cuvinte, conform lui Appius, Sextus lua legatura cu toata lumea si avea o politica duplicitara. Cu Antonius incerca sa se puna bine, pretinzand ca e dornic de o alianta pentru ca-l detesta pe Octavian. In acelasi timp, incerca aliante si cu popoare si conducatori cu care Antonius era in conflict.
Antonius pare sa fie precaut in privinta lui Pompei si prefera sa delege problema. Il desemna pe Titius sa se ocupe de aceasta problema, dand instructiuni destul de precise: ii ordona sa ia corabii si soldati din Siria si fie sa porneasca razboi lui Pompeius daca acesta se arata ostil, fie sa il trateze cu onoare daca i se supune de bunavoie lui Antonius.
Urmatorul pas fu sa primeasca mesagerii trimisi de Pompei. Poate sunteti curiosi sa vedeti ce s-a discutat, asa ca haideti sa tragem cu urechea….
“Pompeius ne-a trimis la tine, nu pentru ca nu se poate refugia in Spania, o tara prietenoasa lui datorita tatalui sau, care i-a imbratisat cauza cand fusese mai tanar, si chiar si acum il cheama, dar pentru ca prefera sa aiba pace langa tine si, daca e nevoie, sa lupte sub ordinele tale. El iti face aceste propuneri nu pentru prima data, ci a facut-o si cand stapanea Sicilia si devasta Italia, si cand ti-a salvat mama si a trimis-o la tine. Daca acceptai aceasta oferta, Pompeius n-ar fi plecat din Sicilia (tu nu i-ai fi oferit lui Octavian corabii contra lui), nici tu nu ai fi fost infrant in Parthia, din cauza faptului ca Octavian nu ti-a trimis soldatii pe care a fost de acord sa ti-i trimita. De fapt, acum ai fi in posesia Italiei in plus fata de celelalte stapaniri. Cum tu nu ai primit oferta la vremea cand ar fi fost mai avantajoasa pentru tine, el ti-o mai ofera in ideea ca nu esti atat de prins de cuvintele lui Octavian si de relatia de casatorie ce exista intre voi. Caci de iti amintesti, desi el era conectat prin casatorie cu Pompeius, a declarat razboi dupa ce tratatul fusese incheiat si fara motive. tot el i-a luat lui Lepidus, partenerul lui in carnuire de partea sa si nu a impartit nimic cu tine. “Tu esti singurul ramas care sta intre el si monarhia la care jinduieste: cu adevarat ar fi fost deja in razboi cu tine, daca Pompeius nu i-ar fi stat in cale. Desi tu ai putea prevedea singur aceste lucruri, Pompeius ti le spune cu buna credinta, caci el prefera un om sincer si generos unuia mincinos si viclean. Nu te invinuieste pentru navele daruite lui Octavian contra lui din necesitate, pentru a face rost de soldati la schimb pentru razboiul cu partii, dar iti aminteste ca acea armata nu a fost nici trimisa. Pe scurt, Pompeius se ofera cu corabiile pe care inca le mai are si cu cei mai credinciosi soldati ai sai care nu l-au abandonat nici chiar acum. Daca pacea este mentinuta, va fi un mare merit pentru tine ca l-ai salvat pe fiul lui Pompei cel Mare. In caz de razboi, iti va fi de mare ajutor in luptele ce vor veni,”
Ca sa-si arate bunavointa, Antonius le-a arata ordinele deja primite in aceasta privinta de Titius, subliinind faptul ca, in opinia lui, de Pompeius este cu adevarat sincer, ar accepta sa vina in persoana sub escorta lui Titius. Si apoi veni in fata lor cu o surpriza deloc placuta….
Politica duplicitara
Va spuneam mai devreme ca, o data cu emisari trimisi lui Antonius, Pompei trimise un alt grup cu mesaje catre parti. Doar ca acesti mesageri au fost interceptati de generalii lui Antonius si adusi la Alexandria, fiind pusi fata in fata cu delegatia oficiala a la Pompei. Acestia gasira imediat scuze lui Sextus, prezentand-l ca pentru tanar aflat intr-o fuga disperata pentru viata lui, temandu-se ca nu cumva Antonius sa nu-l trateze bine si sa fie nevoit sa apeleze chiar si la cei mai rai inamici ai Romei. I-au spus ca isi va arata adevaratele intentii de indata ce Antonius le va dovedi pe ale sale caci atunci nu ar mai avea nevoie de alte incercari.
Se pare ca acest dialog a fost unul de succes din partea mesagerilor lui Pompai caci – scrise Appius – Antonius ii crezu, fiind in multe privinte “un om nebanuitor, sincer si marinimos”.
La panda
La acea vreme, prefect al Asiei pentru Antoniu era Caius Furnius. Fara sa fie neaparat sigur ca procedeaza bine, acesta il primise pe Pompei cu inima indoita. Pe de o parte, Pompei nu se purta agresiv pe fata, de o maniera ce dadea justificare pentru un tratament dur, pe de cealalta parte, Furnius nici nu avea forta de a se infrunta cu Sextus si nici nu stia nimic despre eventualele planuri dintre Pompei si Antonius. Asa ca prefera sa stea linistit, asteptand sa se clarifice aliantele si planurile fiecareia dintre parti.
In momentul in care il vazu pe Pompeius incepand a-si aduna trupele, a inceput la randul lui sa se pregateasca, si-a adunat armata din provincii si trimise in graba dupa Ahenobarbus si Amyntas, ambii aflat prin apropiere cu cate o armata in dotare. Pompei se trezi foarte curand incoltit din trei parti, lucru de care se planse prin emisari lui Antonius, spunandu-i chiar ca este privit ca un dusman.
Intre timp, alte intrigi se puneau la cale: cu complicitatea unui anume Curius, unul din ofiterii lui Ahenobarbus, Pompei intentiona sa-l captureze pe acesta si sa-l foloseasca ca ostatic la schimb cu sine insusi in caz de nevoie. Tradarea acestuia insa a fost descoperita si Curius a fost condamnat si executat. Pompeius, cautand a afla cum au fost descoperite planurile sale, il banui de tradare si il executa pe pe un libert al sau, Theodorus, despre care Pompei credea ca e singura persoana care stiuse de plan.
Deoarece era deja descoperit si nu mai era cazul sa-si ascunda planurile de Furnius, Sextus porni la ofensiva directa si a pus prin tradare stapanire pe Lampsacus, un oras in care se aflau multi italieni, colonizati acolo de Gaius Caesar. Pe acesti italieni i-a momit sa se angajeze militari in armata sa, oferindu-le recompense mari. Avand 200 de cai si trei legiuni de infanterie, a atacat mai departe Cyzicus pe uscat si pe mare.
Acolo insa a fost respins din ambele flancuri de o mica armata lasata acolo de Antonius intamplator, doar pentru niste gladiatori pe care Antonius ii avea acolo.
Furnius nu il ataca direct contra lui, dar il urmarea ca o umbra. Deranjat de faptul ca acesta ii boica diversele discutii si negocieri cu diverse orase, Pompei a atacat tabara lui Furnius direct, incercand a-l incercui complet prin trimiterea unei parti a trupelor sale prin spatele taberei. Tactica a functionat si Furnius si trupele lui au fost alungat din tabara lui de trupele ce au atacat din spate. Pompeius i-a urmarit oamenii si i-a ucis multi in timp ce fugeau peste campia transformata in mocirla dupa niste ploi recente. Cei ce au reusit sa se salveze, s-au retras intrucat nu puteau face fata unei batalii.
In ciuda acestei victorii, Pompeius ducea lipsa atat de provizii suficiente cat si de un corp de cavalerie. Nici nu ne mai miram ca atunci cand a aflat ca o herghelie de cai italieni veneau la Antonius, trimisi de Octavia, a incercat sa profite de oportunitate si si-a trimis emisarii cu aur sa cumpere trupele pentru a-l trada pe Antonius si a trece de partea lui. Tentativa de mituire a esuat insai si guvernatorul lui Antonius din Macedonia i-a prins pe acesti oameni si le-a confiscat si la dat cavaleriei.
Intre timp, inaintarea lui Pompei se bucura de succes, a trecut sub stapanirea lui Nicea si Nicomedia, unde obtinu mari cantitati de bani. Sextus incepe a dfeveni o forta in regiune. “Puterea lui – ne confirma Appian – a fost sporita in toate privintele cu o rapiditate care i-a depasit chiar si lui asteptarile.”
La inceputul primaverii, Furnius a primit intariri saptezeci de corabii ce veneau din Sicilia iar Titius sosi din Siria cu inca 120 de nave si o mare armata; acostand la Proconnesus.
Pompeius, intr-o strategie ciudata cauzata probabil de panica, incepu sa dea foc propriilor nave, considerand ca vaslasii sai, acum purtatori de arme ar putea lupta mai cu spor pe uscat.
Insa atunci se petrecu un fapt aparent lipsit de importanta dar semnificativ pentru moralul sau: cei mai importanti sustinatori ai sai, “distinsi barbati din tabara sa ce inca ii mai erau prieteni” l-au abandonat si au trecut de partea lui Antonius. A fost o mare lovitura pentru Sextus Pompei. Intre acesti barbati ii regasim pe Cassius de Parma, Nasidius, Saturninus, Thermus, Antistius si “cel mai inalt rang intre toti” Fannius, socrul lui Pompeius Libo..
Parasit acum de prieteni, Pompei se indrepta intr-o directie necunoscuta, “umbland zvonuri ca se indrepta spre Armenia”. De ;a ceva departare era urmarit de Furnius si Titius, insotiti si de Amyntas si oamenii lor.
Intr-o seara cu el, tarziu fiind si obositi dupa o zi de urmarire, fura atacati in noapte, pe neasteptate, de Pompeius insotit de circa 300 de oameni. Multi au fost ucisi cat inca dormeau sau abia sarisera din pat. Inca buimaci, multi au luat-o la fuga, goi fiind. “Este evident – ne spune Appian – ca, de Pompeius ar fi atacat cu intreaga armata sau daca i-ar fi urmarit energic, i-ar fi distrus cu totul. Dar, prost ghidat de muze, a ratat aceste ocazii si nu a avut alt avantaj din intreaga poveste”. Dupa acest episod, oamenii lui Furnius l-au urmarit si i-a blocat accesul la provizii. Cam prea tarziu, Sextus incearca o reapropiere, apeland la Furnius iar motivatiile pentru care o face sunt destul de clare si de logice: acesta “fusese prieten al lui Pompei cel mare” si “era mai inalt in rang si mai de incredere decar ceilalti.”
Intalnindu-se pe un rau, Pompeius isi motiva toate actiunile de lipsa proviziilor. “De lupti contra mea,” continua el, “la ordinele lui Antonius, Antonius isi greseste propriile interese neputand prevedea iitorul razboi. De tu doar ghicesti intentiile lui Antonius, eu protestez si te implor sa astepti emisarii ce i-am trimis lui Antonius sau sa ma duci la el acum. Ma voi preda doar tie, Furnius, cerandu-ti sa ma duci la el in siguranta.” Furnius ii prezenta ca singura alternativa viabila predarea catre Titus ce fusese din start insarcinat de Antonius sa se ocupe de aceasta chestiune. Aici insa atingea un punct sensibil caci Pompei il detesta pe acesta. Povestea dintre cei doi era una veche: Titius fusese odinioara luat prizonier de Pompei si ii aratase marinimie, crutandu-i viata. Acum se considera tratat de acesta cu nerecunostiinta si “in afara faptului ca era nervos, considera sub demnitatea lui ca un Pompeius sa fie in puterea lui Titius, care nu era de obarstie nobila, (….) nu il considera de incredere” si chiar ca acesta ii purta dusmanie. Intalnirea se incheie fara un rezultat concret, chit ca Furnius era aproape convins ca Sextus se va preda a doua zi. Insa asteptarile sale fura gresite.
Tarziu in noapte, “Pompeius a lasat obisnuitele focuri aprinse, trambitele dand obisnuitele semnale la intervale regulate (….)” si, insotit de o trupa ce nu fu anuntata asupra destinatiei, se deplasa spre plaja unde – conform lui Appian – “intentiona sa mearga pe tarm si sa dea foc flotei lui Titius, si poate asta ar fi facut daca Scaurus, desi necunoscand ce intentii are, nu l-ar fi parasit si nu ar fi anuntat de aceasta plecare si de directia spre care se indrepta.” cu alte cuvinte, Pompei fu din nou desconspirat de o tradare din randul propriilor oameni. Amyntas, urmat cu 1500 de cai, il urmari pe Pompei pe care il ajunse repede intrucat acesta nu avea cavaleri. Cand Amyntas s-a apropiat, oamenii lui Pompeius au inceput sa dezerteze, unii pe ascuns, unii pe fata. Acestia, in fapt, au si fost preluati in serviciul lui Antonius. “Pompeius, fiind aproape total parasit si cu frica de proprii oameni, se preda singur lui Amyntas fara a pune conditii, desi el insistase a se preda lui Titius cu conditii.”
“Asa a fost prins Sextus Pompeius, (….) ultimul fiu al lui Pompei cel Mare, (…) el nu a urmat niciodata o politica agresiva impotriva dusmanilor sai desi soarta i-a dat multe ocazii; el doar s-a aparat.” Titius a fost cel care l-a si executat. Asupra acestui ultim episod, nu exista o unica versiune. Appian ne spune mai toate zvonurile ce umblau la acea vreme si precizeaza ca Titius “l-a omorat personal la Miletus, in al patruzecelea an de viata. A facut asta fie pe cont propriu, suparat pe vreo veche insulta si nerecunsocator pentru bunatatea ce i se aratase fie a facut-o la ordinele lui Antonius. Unii spun ca Plancus, nu Antonius, a dat acest ordin. Ei cred ca Plancus, in timp ce guverna Siria, a fost autorizat prin scrisori a semneze in numele lui Antonius in caz de urgenta si sa ii foloseasca sigiliul. Unii cred ca fusese scrisa de Plancus cu stirea lui Antonius, dar ca ultimul era rusinat sa o scrie pe numele lui Pompeius, pentru ca Cleopatra era binevoitoare lui in contul lui Pompei cel Mare. Altii cred ca Plancus, stiind aceste lucruri, a luat ordinul pe sine ca o problema de prevedere, ca nu cumva Pompeius, cu cooperarea Cleopatrei, sa strice respectul de bun augur dintre Antonius si Octavian. “
Povestea reala nu avem cum sa o aflam cu atat mai mult cu cat sfarsitul lui Sextus va fi ulterios luat si folosit in interes propriu de Octavian ca unul din capetele de acuzare aduse contra lui Antonius.
Si aici, trebuie sa recunoastem, Octavian avea dreptate: conform legii romane, era complet interzis sa executi fara judecata un cetatean roman. Iar Sextus era cetatean roman cu o importanta proeminneta atat din cauza tatalui sau cat si datorita propriei reputatii ce avea niste sustina. E drept ca nici Octavian nu ar fi procedat altfel. Posibil ca Sextus sa fi fost pe cat de ambitios si periculos pe cat il prezinta Appian, uciderea lui fiind astfel perfect justificabila din punctul de vedere al autoritatii. Posibil sa fi fost si oaresce neintelegeri sau chiar intrigi intre Sextus si Antonius, poate daca acestia ar fi ajuns a se vedea fata in fata, cu totul alta turnura ar fi luat evenimentele. Intr-un univers paralel, Sextus ar fi putut fi chiar conducatorul flotei lui Antonius, asa cum Agrippa era conducator pentru Octavian.
In loc de incheiere…
Sextus Pompei este una din figurile cele mai interesante si pe nedrept uitate ale sfarsitului de Republica romana. In ziua de astazi, focusul tinde sa se concentreze pe figurile lui Brutus si Crassus ca ucigasi directi ai lui Cezar si pe Antonius ca ultim obstacol in calea lui Octavian in scopul sau neabatut de a ajunge unic conducator al Romei. Dar daca stam sa analizam atent perioada, o figura ca cea a lui Sextus Pompei, fiul marelui Pompei, neimplicat direct in asasinarea lui Cezar si protector al proscrisilor de pe listele triumvirilor, era mult mai periculoasa pentru Octavian si Antonius ca aspirant la cele mai inalte pozitii ale statului roman. Fusese la un moment dat suficient de puternic incat Octavian sa considere – chiar si pentru cateva secunde – ca e mai cuminte sa se inrudeasca cu Sextus decat sa-i fie dusman. Ma bucur ca am avut aceasta posibilitate de a cunoaste mai amanuntit o figura istorica atat de interesanta si sper ca si voi, dragi cititori, v-ati bucurat alaturi de mine de scurta lui poveste.
Bibliografie
Dio Cassius, Istoria Romana, Editura: STIINTIFICA SI ENCICLOPEDICA, 1984, vol 2, cartea XLIX
Horia Matei – “Pirati si corsari”, editura Universal Dalsi, 1996
Suetonius, “The Lives of Caesars” – “Life of Tiberius”, varianta online in engleza/latina
Ovidiu Drimba – “Istoria culturii si civillizatiei” – volumul 3, editura SAECULUM I.O., anul aparitiei 2000
