Marcus Antonius: omul lui Cezar (episod 5)
Ascensiunea politică a lui Marcus Antonius începe în anii în care se apropie de Iulius Cezar și intră în tabăra acestuia. După experiența militară din Galia, Antonius ajunge tribun al plebei și începe să joace un rol tot mai important în politica romană.
În anul 49 î.Hr., Antonius nu este încă legenda pe care o știm. Este omul lui Cezar la Roma, într-un moment în care orașul nu mai poate fi ținut în frâu.
Iar evenimentele descrise aici au contribuit direct la căderea Republicii Romane.
🎬 Preferi să vezi povestea în format video?
Dacă îți plac astfel de istorii din Roma Antică, te invit să te abonezi la canalul Youtube pentru episoadele următoare.
⬇️ Povestea completă o găsești în video-ul de mai jos ⬇️
▶ Episodul de față face parte din seria „Marcus Antonius”.
Dacă îți place genul acesta de povestiri istorice, te invit să urmărești și celelalte episoade din serie.
Să facem o mică recapitulare cine este Marcus Antonius în anul 50 î. Hr. După o copilărie și o adolescență tumultoase și niște studii foarte fructoase în Grecia, primul pas către o carieră serioasă este plecarea în armată sub conducerea generalului Gabinius. Se remarcă drept un ”comandant curajos și înțelept” (Plutarch), luptând în Siria, Iudeea și Egipt.
Schimbări în viața personală
Spre finalul anului 55 î.Hr., după aceste campanii, Marcus Antonius revine la Roma, unde se căsătorește cu verișoara lui, Antonia, fiica politicianului și generalului Gaius Antonius Hybrida, fratele tatălui său. Acesta avusese până la acel moment o carieră politică de succes deși controversată – în anul 63 fiind chiar consul.
Este o căsătorie care, în principiu, viza o întărire a legăturilor familiale dar și un semnal că se pregătea lansarea tânărului Antonius spre o carieră politică și militară începută deja promițător în campaniile din Orient. Cuplul are împreună un copil, o fată care primește numele de Antonia (cunoscută sub numele de Antonia Prima) și care a fost născută la Roma, probabil în anul 54 î. Hr.
Apropierea de Cezar
După campania din Egipt, unde a contribuit la readucerea pe tron a lui Ptolemeu al XII-lea, Marcus Antonius pleacă spre Galia pentru a se alătura armatei lui Iulius Cezar.
Aici își continuă formarea militară și începe să se remarce nu doar ca soldat, ci și prin felul în care relaționează cu oamenii din jurul său. Prezent printre soldați, mâncând și bând alături de ei, își câștigă rapid respectul și loialitatea acestora.
Nu știm exact când sau cum se produce apropierea de Cezar — în propriile sale relatări despre războiul galic, acesta nu îl menționează pe Antonius. Cu toate acestea, până la finalul campaniilor din Galia, legătura dintre cei doi este deja clară.
Până la sfârșitul anului 50 î.Hr., Antonius devenise deja unul dintre oamenii de încredere ai lui Cezar. În anul 49 î.Hr., el apare la Roma în calitate de tribun al plebei, într-un moment în care tensiunile politice atinseseră deja un punct critic.
Deși se formase în cercuri aristocratice și avea educația și stilul de viață al unui nobil, Antonius provenea dintr-o familie plebeiană — ceea ce îi permitea, fără artificii juridice, să ocupe această funcție.
Astfel, ajunge într-o poziție esențială, de unde poate interveni direct în confruntarea dintre Cezar și tabăra senatorială.
Marcus Antonius, tribun la Roma
Ajuns la Roma, Antonius găsește un oraș profund divizat. De o parte se află tabăra lui Pompei, sprijinită de o mare parte a Senatului; de cealaltă, susținătorii lui Cezar, care, deși absent din oraș, continuă să influențeze viața politică prin aliații săi.
Rivalitatea dintre cei doi se extinde la nivelul întregii societăți romane, iar violențele de stradă devin tot mai frecvente, mai ales după moartea lui Clodius.
V-am povestit deja cum Octavia, una din nepoatele de soră ale Iulius Caesar, era căsătorită la acest moment cu Gaius Marcellus, aflat în tabăra lui Pompei și prieten bun al lui Cicero.
În anul 50 î.Hr., Gaius Marcellus, consul la acel moment și aflat în tabăra lui Pompei, încearcă să scurteze mandatul lui Cezar în Galia și să-l forțeze să revină la Roma fără armată.
Cezar nu a răspuns apelului și a ignorat, de asemenea, presiunile făcute de acesta pentru a demisiona.
Tot Marcellus a obstrucționat eforturile lui Cezar de a obține un al doilea post de consul în absență, pretextând că acesta ar trebui să revină la Roma dacă vrea să fie ales.
„De îndată ce Antonius a devenit tribun”, ne spune Plutarch, „el s-a opus măsurilor pe care consulul Marcellus le dorea.” Tot Marcellus dădu decizia că Iulius Caesar să nu mai recruteze bărbați și soldații să nu-l mai asculte. Antonius se opuse. Tot Marcellus vroia că niște legiuni deja plătite să fie trimise lui Pompei. Antonius se opuse din nou.
Încercând să-și facă auzită vocea în toată această încleștare pentru putere, Cezar scrie niște scrisori către Senat, susținându-și poziția. Facțiunea lui Pompei însă bloca pur și simplu citirea acestora in plen. „Antonius, având putere datorită funcției sale de tribun, a citit scrisorile deschis și i-a făcut pe oamenii să se răzgândească. Căci le-a părut că Cezar, prin scrisorile sale, nu avea o atitudine nerezonabila.” (Plutarch)
În Senatul mai degrabă ostil lui Antonius, acesta acționează alături de Curio, vechiul său prieten, devenit între timp unul dintre cei mai importanți susținători ai lui Cezar la Roma. Împreună, încearcă să contrabalanseze cu tenacitate influența taberei senatoriale și, în mod special, tentativele lui Pompei de a-l submina pe Cezar și de a-i prelua armatele.
Într-un moment tensionat, când majoritatea senatorilor cere ca Cezar să renunțe la armată, Antonius propune ca atât Cezar, cât și Pompei să facă același lucru. Propunerea este primită inițial cu aprobare, dar respinsă ulterior de consuli.
Războiul civil
Plutarch ne relatează destul de detaliat întreaga încleștare: „În cele din urmă, când s-au discutat cele două chestiuni, au fost puțini senatori care au crezut că Pompei ar trebui să renunțe la armată sa, dar toți senatorii au considerat că Cezar e acela care ar trebui să facă. Apoi, Antonius ridicându-se, a întrebat dacă nu consideră senatorii că este bine că atât Pompei cât și Cezar să renunțe amândoi la armate. Toți senatorii și -au dat împreună întregul consimțământul la aceastăa și, cu mare strigăt, îl felicitară pe Antonius, l-au rugat să-l trimită la judecata Senatului. Dar consulii nu au permis asta. Prin urmare, prietenii lui Cezar au formulat din nou alte cerințe rezonabile, dar Cato a vorbit împotriva lor: și Lentulus, unul dintre consuli, îl dorea pe Antonius dat afară cu forța din Senat iar la ieșirea lui s-au vorbit înjurături urâte împotriva lui.”
Când Antonius i-a sugerat lui Pompei să se retragă din politică pentru binele Republicii, tensiunile s-au ridicat atât de sus încât a primit de-a dreptul amenințări cu moartea pentru acest gest îndrăzneț. Marcus Antonius nu era nici vreun laș și nici nu se dădea deoparte de la vreo încăierare fizică dar, până și el a considerat că s-a ajuns la un asemenea punct încât era de-a dreptul primejdios să rămână în Roma. Și putem spune că îl înțelegem pe deplin dacă ținem cont că într-o situație cu mult mai puțină miză, în anul 52, vechiul său prieten Clodius fusese ucis în plină stradă de un rival din tabăra senatorială. Rivalitatea politică nu mai era de mult la nivelul ideilor și dezbaterilor ci degenera mult prea adesea în violență fizică și chiar până la ucidere.
Simțindu-se cu adevărat în pericol, Antonius a fugit din Roma împreună cu colegul său tribun, Quintus Cassius, într-o căruță închiriată, amândoi deghizați în haine simple, de oameni săraci. Ținta călătoriei lor era tabăra lui Cezar ce campa dincolo de râul Rubicon, la frontierele Italiei.
Când au ajuns la Julius Caesar, au spus deschis că la Roma totul scăpase de sub control: tribunii poporului nu mai puteau să-și exprime opiniile și erau alungați, fiind în mare primejdie de moarte toți cei care susțineau legea și dreptatea.
plutarch
Trecerea Rubiconului
Categoric, relatarea lui Antonius despre întreaga situație politică din Senat, l-a motivat pe Cezar suficient de mult încât acesta să ajungă la concluzia că nu mai are altă opțiune decât să pornească spre Roma în fruntea armatei.
Nu este de mirare că, ulterior, Cicero îl va acuza pe Antonius că a contribuit decisiv la această hotărâre. Într-adevăr, relatarea lui a pus în mișcare o serie de evenimente, dar ar fi nedrept să atribuim întreaga responsabilitate unui singur om. Senatul însuși încercase în mod activ să-l înlăture pe Cezar de la comanda armatei și să-l aducă la Roma pentru a fi judecat, într-un context politic dominat de ambiții și orgolii.
Dar, în acel moment, conflictul ajunsese deja într-un punct critic. Lupta politică nu mai era una a compromisului, ci una care se îndrepta inevitabil spre confruntare deschisă. În acest sens, Antonius nu a făcut decât să fie parte a unui proces deja declanșat — părțile erau mult prea antagonice pentru a mai putea da înapoi.
Senatul fuge din calea lui Cezar
Nu știu exact ce calcule își făcuseră Pompei și Senatul în privința lui Cezar atunci când avuseseră pretenția că acesta să renunțe la armată și să vină la Roma pentru a fi judecat pentru trădare.
Un comandant ca Cezar nu avea voie legal, în anul 49 î.Hr., să treacă Rubiconul și să mărșăluiască spre Roma — un gest care echivala, în fapt, cu o declarație de război. Și totuși, exact asta a făcut.
În fața intrigilor și presiunilor politice din Senat, Cezar a decis că nu mai are alternativă. L-a numit pe Antonius drept secund al său, iar împreună au trecut Rubiconul — atât la propriu, cât și simbolic — îndreptându-se spre Roma în fruntea armatei.
Există și o ironie greu de ignorat în această situație. După ce l-au provocat constant și au încercat să-l forțeze să renunțe la putere, Pompei și Senatul se dovedesc complet nepregătiți în momentul în care Cezar chiar pornește spre Roma. În locul unei confruntări, aleg retragerea în grabă.
La vestea înaintării lui Cezar, Pompei și senatorii susținători ai săi (cu mici excepții) au ales să părăsească orașul în grabă. Cezar a decis să-i urmărească, iar înainte de plecare i-a încredințat lui Marcus Antonius conducerea Romei, lăsându-l responsabil de administrarea capitalei până la întoarcerea sa.
Marcus Antonius, un administrator mediocru
Magister equitum era a doua demnitate în stat atunci când Dictatorul se afla în oraș. Însă, în absența acestuia, un magister equitum devenea superior oricărui magistrat sau ofițer.
În acest post însă, Antonius s-a dovedit incompetent, „prea leneș ca să fie atent” la problemele administrative și la buna funcționare de zi cu zi a orașului. Mai mult, activitatea sa politică a fost cât pe ce să declanșeze o revoltă. Scânteia tuturor problemelor a fost o lege în favoarea plebeilor.
Dolabella, ginerele lui Cicero, tribun al plebei la acel moment și un tânăr dornic de schimbare, promova o lege cunoscută sub numele de „novae tabulae”. Aceasta propunea anularea datoriilor și reducerea unor costuri de închiriere. Dolabella însuși era direct interesat, având datorii considerabile, dar aceeași situație o aveau și mulți alți cetățeni.
Pentru că legea sa întâmpina opoziția Senatului — care nu dorea să o aprobe înainte de întoarcerea lui Cezar — Dolabella reuși, la un moment dat, să-l convingă pe Antonius să îl susțină. Problema era însă că sprijinul lui Antonius nu era ferm și, curând, s-a lăsat convins de alți doi tribuni, Lucius Trebellius și Gaius Asinius Pollio, să și-l retragă.
De fapt, aici intreagă poveste începe să capete aspecte de telenovelă.
Abandonarea sprijinului pentru Dolabella depășea deja sfera unei simple dispute politice. Nu se știe exact în ce împrejurări, dar Antonius ajunsese să suspecteze existența unei relații între Dolabella și Antonia, soția sa. Situația a degenerat rapid, culminând cu alungarea Antoniei din casă.
La rândul său, Dolabella — care tocmai se căsătorise cu fiica lui Cicero în anul 49 î.Hr. — ajunge și el să fie părăsit și să divorțeze, în ciuda faptului că soția sa, Tullia, era însărcinată cu al doilea copil. Nu avem multe detalii despre acest adevărat taifun personal, dar efectele sale politice sunt evidente.
Dincolo de conflictele personale, refuzul lui Antonius de a susține legea nu l-a descurajat pe Dolabella, mai ales că aceasta se bucura de un larg sprijin popular. Dolabella a forțat situația și a umplut forumul cu oameni înarmați, încercând să impună votarea legii.
În fața acestei amenințări, Senatul a emis un Senatus consultum ultimum, un fel de decret de urgență. Antonius, în calitate de magister equitum, a fost însărcinat să restabilească ordinea.
Când a intrat în oraș, Dolabella baricadase deja forumul. Ciocnirile care au urmat au dus la o vărsare de sânge cu victime de ambele părți. În cele din urmă, legea nu a trecut, iar tensiunile au continuat până la întoarcerea lui Cezar.
Opoziția față de anularea datoriilor i-a adus lui Antonius pierderea popularității în rândul plebeilor. Pe de altă parte, nici nobilimea nu îl agrea, aceștia — după cum spune Cicero — „nu doar că nu-l plăceau, ci îl urau pentru viața sa aventuroasă și dezmățată.”
Parte din această lipsă de popularitate se datora vieții extragante a lui Antonius. Acesta, o dată întors la Roma, a abandonat viață frugală a soldatului roman din campanie și a început un șir de banchete și beții făcute în timpuri total nepotrivite și cu cheltuieli extrem de mari. Casa lui era centrul acestei vieți boeme unde se înconjura de oameni de reputație îndoielnică cu care petrecea zi și noapte.
Mai rău, aceste petreceri interferau uneori grav cu funcția publică pe care o avea. „La căsătoria Hippiei, unul din bufonii ei, – povestește Plutarch – el a băut atât de mult vin toată noaptea încât a doua zi când trebuia să vină în fața conciliul care îl chemase, s-a prezentat cu dureri de stomac, s-a întins pe jos în fața lor și (spre oroarea generală, aș adăuga eu)a vomat în timp ce un prieten i-a ținut mantia pe post de lighean ” (Plutarch).
Între timp, viața lui personală începe să alunece din nou spre excese.
Deși era deja căsătorit cu Fulvia, Antonius apărea în public alături de Cytheris, o actriță (categorie socială privită cu dispreț în epocă), pe care o purta peste tot în lectică și o prezenta drept soția sa. A dus-o chiar și în casa mamei sale.
În orașele prin care trecea, Antonius era însoțit de un întreg alai de actori și curtezane, spre indignarea gazdelor.
Romanii au fost, de asemenea, scandalizați de extravaganța pe care o afișa Marcus Antonius în toate acele călătorii care erau – teoretic – de lucru. Adesea oprea pe vreo pajiște idilică, punea să se întindă corturile iar bucătării lui se puneau pe pregătit feluri somptuoase pe care apoi Marcus Antonius și suita le serveau în farfurii aurite în timp ce vinul și-l sorbeau din cupe de argint. Ce putem noi să spunem….. Marcus Antonius știa cum să-și facă viață frumoasă, chiar dacă asta îl făcea sacul de box al bârfelor orașului.
„Oamenii erau îndurerați să vadă că Caesar era în afara Italiei urmărindu-și inamicii pentru a încheia războiul ce aducea atâtea pericole și alții în acest timp abuzând de numele și autoritatea lui ar avea acest comportament insolent și scandalos față de cetățeni.” (Plutarch)
Inevitabil comportamentul lui Antonius a atras oarecare indisciplină și din partea militarilor care au devenit „mai îndrăzneți când vine vorba de escrocherii, cruzimi și jafuri”.
Reputația lui Cezar însuși suferea din pricina faptelor secundului lui.„Așa încât – ne explică Plutarch – Cezar după ce a revenit l-a iertat pe Dolabella și fiind făcut consul a treia oară, nu l-a mai cooptat pe Antonius ci pe Lepidus, colegul său.”
Marcus Antonius în dizgrație
Atât de gravă a fost situația sub conducerea lui Marcus Antonius încât, atunci când, în anul 46 î.Hr., Iulius Cezar a revenit la Roma, a refuzat să-l mai numească consul, așa cum se înțeleseseră anterior. În schimb, l-a îndepărtat din viața politică și l-a trimis departe de Roma, o măsură care, cel mai probabil, urmărea și calmarea tensiunilor din oraș. Cezar știa foarte bine cât de mult conta percepția publică și cât de ușor putea fi pierdut sprijinul populației în astfel de momente.
Cezar dezaproba în mod special maniera sângeroasă în care Antonius acționase împotriva plebeilor — lucru cu atât mai grav cu cât el însuși își construise întreaga carieră pe sprijinul acestora.
Mai mult, Dolabella, rivalul politic al lui Antonius, a fost iertat și luat de Cezar într-o campanie în Africa de Nord, împotriva susținătorilor lui Pompei. Consulatul promis anterior lui Antonius a fost acordat lui Lepidus.
În aceste condiții, cariera politică a lui Marcus Antonius părea să fi ajuns la sfârșit.
Împăcarea
În 45 i. Hr., când fu nevoit să plece la război împotriva fiilor lui Pompei, în Spania, Cezar își invită nepotul de soră, pe Octavius în vârstă de 18 ani, să îl însoțească.
Octavius nu era un tânăr robust. Dimpotrivă, avea o sănătate fragilă și era adesea bolnăvicios. Însă voința sa era remarcabilă. Hotărât să nu rateze această oportunitate, a făcut eforturi considerabile pentru a ajunge în Spania și a fi alături de unchiul său.
Impresionat de determinarea lui, Cezar i-a acordat o atenție deosebită.
În același timp, Antonius se afla departe de centrul puterii, într-o perioadă de marginalizare. Și acolo ar fi rămas probabil mai mult timp, dacă Cezar nu ar fi decis să îl readucă aproape, la aproape doi ani de când se văzuseră ultima dată.
Îndată ce se văzură, cei doi depășiră repede orice neînțelegeri și Antoniu se declară, în continuare, drept cel mai înflăcărat suporter al lui Cezar. Acesta îi ceru să revină la Roma și, împreună, porniră spre Roma prin Galia.
Pagina autorului, Public domain, via Wikimedia Commons
De nou reluată prietenia, legătura era puternică dintre Cezar și Antonius, nu prea existau motive de îndoială căci – potrivit lui Plutarch – „toată nobilimea importantă a orașului a călătorit multe zile de drum de la Roma pentru a-l întâlni dar acolo Cezar a dat importanță lui Antonius mai presus de celorlalți oamenii care veneau la el. Căci l-a luat mereu în caravana sa în toată Italia, și abia în urmă lui veneau Brutus Albinus și Octavius, fiul nepoatei sale, care mai apoi a fost chemat Cezar, și a devenit împărat al Romei mult timp după.”
Se pregătește un asasinat
Ajuns la Roma și ales consul pentru a cincea oară, Julius Caesar a avut inițial intenția de a-l numi pe Marcus Antonius în cel de-al doilea post de consul, considerându-l un aliat de încredere și un colaborator apropiat.
Lucrurile s-au complicat însă atunci când, după ce a decis să renunțe el însuși la consulat, Cezar a propus ca locul să fie ocupat de Dolabella — vechi rival politic (și nu numai) al lui Antonius.
Nu este de mirare că Antonius s-a opus cu înverșunare, ajungând chiar să-l înfrunte direct pe Cezar în Senat. Dolabella i-a răspuns pe același ton, iar în cele din urmă Cezar a renunțat la idee.
Totuși, episodul nu s-a încheiat aici. Cezar a revenit ulterior cu aceeași propunere, iar Antonius s-a opus din nou, de această dată invocând semne divine — un gest care, în contextul epocii, putea bloca oficial o decizie politică.
Cezar a cedat din nou, spre exasperarea lui Dolabella.
Totuși, să fim serioși: Julius Caesar nu avea nevoie de acordul celor doi. Faptul că le permitea să i se opună era, în sine, o concesie — chiar o favoare pe care le-o acorda.
Întrebat de ce îi lasă să se comporte astfel și nu îi aduce la ordine, Cezar ar fi răspuns: „nu de acești oameni grași și bine hrăniți mă tem, ci de acei oameni palizi și slabi”, făcând aluzie la Brutus și Cassius.
Vorbe care s-au dovedit, în cele din urmă, profetice.
În realitate, liniștea de la Roma era doar aparentă. Încă de la trecerea Rubiconului, cu patru ani înainte, republicanii căpătaseră o puternică impresie că Cezar dorește să se proclame rege.
În mod fatal — și, cel mai probabil, fără să-și dea seama de consecințe — Marcus Antonius avea să facă un gest care le oferea adversarilor lui Julius Caesar exact ceea ce așteptau: un motiv în plus să-și întărească temerile și să treacă la acțiune.
Totul se petrece în februarie anul 44 î.Hr., în timpul sărbătorii Lupercalia.
Cezar, îmbrăcat în haina triumfală, era așezat pe tribuna oficială, de unde urma să privească desfășurarea ritualului.
Sărbătoarea în sine era una neobișnuită chiar și pentru romani.
Tineri de neam bun și ofițeri alergau aproape goi prin oraș, unși cu ulei de măsline, ținând în mâini fâșii de piele cu care atingeau în treacăt cetățenii întâlniți în cale. În special femeile tinere se apropiau de ei, crezând că acest gest le aduce fertilitate.
Ritualul, de o arhaică sălbăticie, amintea de originile pastorale ale Romei.
În mijlocul acestui spectacol straniu, avea să se petreacă un moment care va schimba pentru totdeauna percepția asupra lui Cezar.
Marcus Antonius, fiind printre cei care participau la alergare, aproape dezgoliți, a ales însă să iasă din rolul ritualului și să se îndrepte direct spre tribună, unde se afla Iulius Cezar.
În mâini purta o coroană de lauri cu împletitură regală — un simbol care, în ochii romanilor, trimitea clar la ideea de monarhie.
Ridicat de ceilalți alergători, Antonius i-a pus coroana pe cap lui Cezar, sugerând prin acest gest că ar merita titlul de rege.
Cezar și-a întors capul, refuzând.
Mulțimea a izbucnit în aplauze.
Antonius a încercat din nou.
Și de această dată, Cezar a refuzat.
Au continuat cu această joacă o vreme.
„Când Antonius îi punea acea coroană de laur pe cap, câțiva adepți ai săi se bucurau; când Cezar o refuză, toți oamenii împreună băteau din palme” – povestește Plutarch.
Într-un final, coroana de lauri a sfârșit pe capul unei statui a lui Cezar de unde câțiva republicani au smuls-o din nou.
Pentru cei prezenți, scena a părut, în mare parte, o glumă — un spectacol curios, în ton cu atmosfera sărbătorii.
Mulțimea l-a însoțit pe Cezar cu entuziasm până acasă.
Dar, dincolo de reacția publicului, consecințele erau deja în mișcare.
Cezar însuși pare să fi realizat pericolul și s-a arătat nemulțumit de gestul lui Antonius. Însă pentru adversarii săi politici nu mai conta.
În ochii lor, gestul confirmase ceea ce bănuiau de mult.
Iar de aici, gândul unei soluții radicale nu mai era decât un pas.
La 15 martie 44 î.Hr., Iulius Cezar se îndrepta spre Senat, însoțit de Marcus Antonius.
La intrare, sub pretextul unei discuții private, Antonius a fost oprit de Trebonius, care, făcând parte din complot, primise sarcina de a-l ține departe.
Nu era întâmplător.
Conspiratorii se temeau că Antonius ar putea interveni.
În timp ce era reținut la intrare, în interior, lucrurile se desfășurau rapid.
Când Antonius a înțeles ce se întâmplă, era deja prea târziu.
Caius Iulius Cezar murise sub loviturile complotiștilor.
Continuarea poveștii: Marcus Antonius – în fruntea Romei
întreaga serie: Marcus Antonius – 18 episoade
Bibliografie
Marcus Tullius Cicero – “Filipice – discursuri impotriva lui Marcus Antonius”, Editura pentru literatura universala, traducerea Dumitru Crăciun, Bucuresti, 1968
Plutarch, “Viata lui Marcus Antonius”, editie online in engleza
Cicero „Scrisori catre Atticus” – editie online engleza
Patricia Southern – „Mark Antony: A Life” – editura Amberley Publishing, 2012
