Revolta Siciliană (40–36 î.Hr.): Bătălia de la Naulochus și căderea lui Sextus Pompei

În 36 î.Hr., la un pas de foamete, viitorul Romei s-a decis pe mare iar un om controla marea: Sextus Pompei. Dacă ar fi câștigat bătălia de la Naulochus, istoria Romei ar fi arătat complet diferit.

În golful Naulochus, 600 de corăbii s-au ciocnit într-o confruntare care avea să pună capăt Revoltei Siciliene. De o parte, Agrippa, strategul din umbra lui Octavian. De cealaltă, Sextus Pompei — omul pe care propaganda îl numea „pirat”, dar care controla grâul și, odată cu el, respirația Romei.

Dacă ar fi câștigat acea zi, Octavian nu ar fi devenit niciodată Augustus. Iar Imperiul Roman, așa cum îl cunoaștem, poate că nu ar fi existat.

Naulochus nu a fost doar o bătălie navală. A fost momentul în care un fiu al lui Pompei cel Mare era la un pas de a schimba destinul Mediteranei complet diferit.

Cuprins

Basorelief roman reprezentând o bătălie navală, scenă similară cu bătălia de la Naulochus dintre Agrippa și Sextus Pompei — Batalie navala romana – *Basorelief reprezentand batalia de la Actium, basorelief datand din 14-37 i. Hr. si descoperit la Avellino (Italia) – photocredit: Following Hadrian, CC BY-SA 2.0, via Wikimedia Commons*

Din ce povesteam episodul trecut, după bătălia de la Mylae, fuseseră multe lupte în toată Sicilia dar nici una decisivă. Însă era clar că momentul unei confruntări directe și hotărâtoare, scopul fiind să-l izoleze pe Sextus Pompei și să-i taie accesul la provizii. Tot în acest scop, Octavian l-a trimis și pe Taurus să-i oprească proviziile, capturând corăbiile care îl aprovizionau.

Tactica și-a atins scopul. Pompei personal a ajuns într-o stare atât de proastă încât a decis să pună totul la bătaie într-o singură bătălie. Destul de previzibil – dat fiind că flota era punctul lui forte -, i-a trimis vorbă lui Octavian, propunându-i o bătălie năvală hotărâtoare. Octavian detesta bătăliile navale, mai toate se terminaseră toate prost pentru el dar, în final, acceptă provocarea – mai ales că nu el era comandantul militar real, Agrippa fiind cel ce urma a se ocupa de strategie și de conducerea bătăliei propriu-zise.

O zi fu fixată pentru această bătălie.

Ziua aleasă fu 3 septembrie, anul 717 de la facerea Romei, anul 36 înainte de Hristos.

Locația – golful Naulochus a cărei localizare nu este cunoscută cu exactitate dar era undeva în zona țărmului orașului Mylae.

Fiecare tabără își pregăti corăbiile, muniția și mașinăriile de război pe care le aveau la îndemână. Una din tabere alinia 300 de corăbii și era condusă de Sextus Pompeius, secondat de locotenenții Papia – cunsocut și sub numele de Apollophanes, Demochares și Tisienus Gallus. De cealaltă parte era flota condusă de Agrippa personal, având ca armă secretă eficientul harpax cu care oamenii lui Pompei vor avea acum de a face pentru prima dată.

Pe mal, se afla Octavian cu armata de infanterie. Tot pe mal se afla și armata de infanterie inamică, toți pregătiți să privească confruntarea ce era menită a se da exclusiv pe mare.

Ziua decisivă – bătălia de la Naulochus

Harpax – dispozitiv naval folosit de Agrippa în bătălia de la Naulochus pentru a agăța navele lui Sextus Pompei

Când ziua programată sosi și atmosfera era mai explozivă ca niciodată, nici una din părți nu mai avea vreo ezitare și nici nu mai dorea să dea înapoi.

Navele celor două armate rivale au pornit unele contra celorlalte, în strigătele vâslașilor și sub ploaia de muniție aruncată unii către ceilalți: pietre, săgeți, bile de foc.

Când au atins punctul de întâlnire, corăbiile s-au izbit reciproc, unele la mijloc, altele la prora. Și la această apropiere confortabilă a intrat harpaxul în acțiune.

Harpaxul – arma secretă a lui Agrippa

Navele lui Agrippa agățau navele dușmane cu frânghiile dublate de cabluri de fier, ce practic nu puteau fi tăiate, soldații treceau rapid pe podul mobil spre puntea dușmană unde se angajau în lupte corp la corp în care dominația lor era clară.

Dat fiind că harpaxul nu fusese cunoscut până atunci, armata lui Pompei nu avea nici o modalitate de a o contracara în afară de a ține departe nava.

Oamenii lui Sextus se regrupau de pe navele pierdute, aruncându-se în mare de unde erau recuperați de o mică corabie ce ii adună.

600 de corăbii într-o singură linie

De la un anumit punct, toate navele ajunseseră a fi aduse laolaltă, erau lupte peste lupte, și – ne povestește Appian – era tot mai dificil „să distingi inamicul de prieten căci toți foloseau aceleași arme și vorbeau aceeași limbă iar ordinele date din ambele părți erau înțelese de toți căci erau la un loc amestecați. Prin urmare au apărut multe și diverse fraude și lipsă de încredere de ambele părți. Ajunseseră să nu se mai recunoască amestecați între alte corpuri, arme și vase lovite.” Appian chiar a menționat că au fost puse în practică toate tacticile și strategiile – toate „cu excepția focului. De la această s-au abținut, fiind atât de aproape unii de alții.” Cu alte cuvinte, s-au abținut de la a folosi focul pur și simplu pentru că era prea mare riscul de a lua ei înșiși foc din cauza apropierii celor două flote.

De pe mal, situația era din ce în ce mai confuză. „Soldații de pe țărm – ne povestește Appian – priveau această lupta de pe mare cu teamă și nerăbdare, crezând că propria lor speranța legată de siguranță era legată de această lupta.” Problema este că degeaba priveau – cele două flote se contopiseră atât de tare încât tot ce vedeau era 600 de corăbii formau o singură linie compactă, iar de pe mal nu mai puteai distinge cine e roman și cine e inamic.

Cel care încerca foarte atent să vadă situația de facto era Agrippa care, făcând o evaluare a situației ținând cont de „culorile turnurilor, singurele care puteau fi diferențiate”, ajunse la concluzia că era în avantaj, așa încât strigând și aplaudându-și soldații care ii erau aproape pentru a-i încuraja, „a pornit apoi spre inamic și a presat fără încetare până când i-a copleșit pe cei care erau cel mai aproape.” Aceștia au cedat și s-au întors spre strâmtoare încercând să fugă. O parte din ele au fost atinse și distruse de corăbiile lui Agrippa, fiind fie scufundațe, fie incendiate. O parte din navele ce au scăpat au preferat să se predea, totuși „șaptesprezece din ele care erau in față au reușit să scape.”

Agrippa și soldații lui erau clar învingători și, aflați pe punțile corabiilor, și-au strigat victoria iar cei de pe mal le-au răspuns cu strigăte de bucurie în timp ce oamenii lui Pompeius gemeau, recunoscându-și înfrângerea.

Momentul în care Pompei a pierdut controlul

Pompei însuși, văzând ce pierderi a suferit flota lui, își părăsi oamenii – inclusiv infanteria de pe mal- îndreptându-se panicat către Messana, în panică fără a mai da ordine către infanteria sa. În consecință, armata lui Pompei a preferat să se predea lui Octavian.

Victoria lui Agrippa era categorică. Doar trei din navele flotei lui Octavian fuseseră scufundate în luptă în timp ce Pompei a pierdut prin scufundare 23 de nave, altele au fost fie arse, fie capturate, cu excepția celor 17 care au scăpat.

Efectul acestei ultime bătălii a fost imens: spectrul foametei care a stat atâta vreme deasupra Romei a dispărut aproape ca prin farmec iar starea de spirit a populației i-a devenit foarte favorabilă tânărului Octavian. Mai avea „mici” probleme de rezolvat dar viitorul chiar începea să arate promițător.

Dar victoria de la Naulochus nu însemna finalul lui Sextus Pompei. Fuga sa avea să declanșeze ultimul act al unei vieți trăite între ambiție și disperare.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Sextus Pompei câștiga?

Victoria lui Agrippa la Naulochus pare astăzi inevitabilă. Dar în realitate, echilibrul era fragil. O singură zi, o singură decizie tactică diferită, iar rezultatul putea fi invers.

Dacă Sextus Pompei ar fi învins, consecințele nu s-ar fi limitat la pierderea unor nave. Ar fi fost zdruncinată întreaga construcție politică a celui de-al Doilea Triumvirat.

În primul rând, Octavian ar fi fost grav compromis. Controlul Siciliei însemna controlul aprovizionării cu grâu. O Roma înfometată nu iartă. Popularitatea tânărului Caesar, deja construită cu dificultate, s-ar fi prăbușit sub presiunea crizei.

În al doilea rând, raportul de forțe dintre Octavian și Antonius s-ar fi schimbat radical. În timp ce Antonius domina Orientul, o înfrângere în Occident l-ar fi transformat pe Octavian într-un partener slăbit, poate chiar dispensabil. Conflictul dintre cei doi ar fi izbucnit în alte condiții — și poate cu un alt deznodământ.

Cât despre Sextus Pompei, victoria i-ar fi oferit mai mult decât control naval. I-ar fi oferit legitimitate. Nu ar mai fi fost doar un comandant rebel, ci moștenitorul simbolic al unei tradiții republicane care încă mai avea susținători. Ar fi putut negocia din poziție de forță sau chiar impune o nouă configurație politică în vestul Mediteranei.

În acest scenariu, ascensiunea lui Augustus nu mai era sigură. Iar fără Augustus, nu putem vorbi despre aceeași reorganizare a statului roman, despre aceeași stabilitate administrativă sau despre aceeași formă a Imperiului.

Naulochus a fost, așadar, mai mult decât o confruntare navală. A fost unul dintre acele momente în care istoria ar fi putut lua o altă direcție — iar Roma ar fi arătat cu totul diferit. Uneori, imperiile nu se nasc din discursuri sau reforme. Se nasc dintr-o zi de luptă pe mare.

Pentru a ajunge la urmatorul episod din seria „Marcus Agrippa”, da click aici

seria completă Marcus Agrippa