Ruperea Tratatului de la Misenum – Menas și începutul războiului dintre Octavian și Sextus Pompei (Episodul 3)

Relațiile dintre Octavian și Sextus Pompei se deteriorează rapid după Tratatul de la Misenum. În doar câteva luni, dezertarea lui Menas și reluarea blocadei cerealelor readuc Italia în pragul războiului. Ruperea tratatului de la Misenum.

---

---

Ruperea tratatului de la Misenum

Pacea de la Misenum părea să încheie o perioadă de tulburări și instabilitate.

În realitate, nici unul din semnatari nu par să fi luat foarte în serios promisiunile făcute prin acel acord.

Și nici nu este neapărat un lucru de mirare, întrucât această pace fusese încheiată mai mult la presiunea celorlalți decât din voință celor trei puternici ai zilei.

Antonius nu avea nici o intenție să-l lase pe Pompei guvernator peste Pelopenez.

Nici Octavian nu părea mai dornic de compromisuri, în fapt, el fusese cel mai reticent la orice fel de pace. Că nu era împăcat cu situația asta, vedem și din faptul că în următoarele luni, toată energia lui este dedicată masivei sarcini de a-și construi o flotă cu care să-l înfrunte în lupta directă pe fiul lui Pompei.

Nu dura mult si navele lui Sextus incepura sa atace iar Italia, căci – ne povestește Horia Matei în a sa carte „Pirați și Corsari” – „prost sfătuit de către adjuncții săi – mai interesați în activitatea piraterească decât în consolidarea avantajelor obtinute la Misenum – profită de o încălcare neînsemnată a clauzelor tratatelor de către Octavian și începu să prade coastele Italiei, capturând din nou transporturile de cereale.”

Peloponezul și tributul – scânteia conflictului

Conform lui Appian, toate neînțelegerile au reînceput din cauza provinciei Peloponez pe care Antoniu i-o cedase lui Pompei cu condiția ca tributul datorat de provincie ori să fie plătit îndată, ori să fie garantat de Pompei. Acesta, dimpotrivă, considera că provincia îi fusese dată incluzând tributul.

Când află că tributul trebuia plătit, „nervos, fie de această stare a lucrurilor, fie din necredinţa lui generală, fie din a lui
gelozie pentru că ceilalţi aveau armate mari sau pentru că Menodor l-a făcut să considere acordul mai degrabă ca un armistițiu decât ca o pace durabilă, (Pompei n.r.) a început să construiască nave și să recruteze echipaje instruindu-și soldații că trebuie să fie pregătiți pentru orice.” (Apian cartea IX, 77)

Jafurile și raidurile reincepură ceea ce stârni nemulțumirea populației care „se plângea că tratatul nu le aduce vreo ușurare de la suferință ci doar adăugase un al patrulea partener la tiranie.” (Appian)

Menas (Menodorus) – trădarea care rupe pacea

Una din aceste „încălcări neînsemnate” (cum îi spune Horia Matei) a fost dezertarea unuia din oamenii lui Sextus, în fapt unul din secunzii lui, Menas (numit la unii autori drept Menodorus), care fugi și i se alătură lui Caesar.

Menas – dacă ne aducem aminte – fusese acel pirat care – potrivit lui Plutarch -, la cina de după pacea de la Misenum, îi sugerase în șoaptă lui Sextus să îi omoare pe propria corabie pe Antonius și Octavius și să se proclame stăpânul Italiei.

Revenind din niște incursiuni de jaf pe continent, Menas debarcă în Sardinia și avu niște confruntări armate cu guvernatorul insulei, Marcus Lurius.

Inițial, acesta i-a respins atacul dar ulterior Menas reuși să câștige iar Lurius plecă din insula. Menas acapară stăpânirea insulei fără prea multă împotrivire, singura localitate care i s-a opus fiind capitala Caralis.

Reuși să dobândească și această ultima redută dar, dorind a se pune bine cu Octavian, elibera toți prinsii de război între care se afla libertul Helenus, unul din apropiații lui Octavian. Dio Cassius ține să insinueze că această generozitate nu era fără țintă: „Binefacerea acordată lui Caesar avea rolul de a-l pregăti pe acesta sufletește în favoarea sa, cu mult înainte și de a-i asigura astfel un refugiu la caz de nevoie.” (cartea XLVIII, 30).

Acum, pornind de la niște discuții între ei privitoare la grânele și banii ce le avusese în administrare ca guvernator al Sardiniei și Corsicai, Menas ucise oamenii trimiși de Sextus pentru a-i transmite mesajul, își predă ținutul și chiar pe sine însuși lui Octavius care-l privea „cu ochi buni”.

Pompei se declară jignit de faptul că Caesar nu acționase „ca un om de onoare” și nu-i trimisese secundul înapoi. Dio Cassius ia apărarea lui Menas, susținând că acesta „era victima calomniilor născocite de cei de un rang cu el, pizmași pe puterea lui.” 

Octavius își justifică sprijinirea lui Menas, susținând că „Sextus continuă să primească refugiați, să construiască vase de război și să aibă garnizoane pe pământul Italiei” (2).

Ba mai mult, Octavian ținu să îl provoace pe față, dând multă cinste lui Menas, „dându-i voie să poarte inele de aur și să fie înscris in rândul cavalerilor.” 

Ok, pretextul cu inelele de aur mi s-a părut chiar comic ca motiv de ofensare și, foarte probabil tuturor celor din secolul XXI, li se pare la fel. Dar ca să fim foarte corecți, e cazul să ascultăm și explicația lui Dio Cassius cu privire la motivul pentru care purtarea acestor inele era o provocare fățișă. „Nimeni, la romanii de odinioară, – ne spune el –nu numai dintre cei ce fuseseră sclavi, dar și dintre cei de condiție liberă, nu avea voie (….) cu excepția senatorilor, să poarte inele de aur.”

Appian învinovățește, la rândul lui, de depărtarea lui Menocrates de Sextus pe nobilii rămași în anturajul lui. Aceștia ar fi fost geloși pe Menas pentru că acea funcție de guvernator al Sardiniei și Corsicai pe care o deținea. La rândul lor, liberții din anturajul lui Pompei erau bucuroși să bage intrigi fiind „invidioși pe puterea lui Menodorus”. (Appian capitol IX, 78)

Octavian pregătește războiul

Philadelphus, un libert al lui Octavius, făcu o călătorie la Menas pentru a procura cereale iar Micylio, cel mai bun prieten al lui Menas, îl căută pe Octavius pentru a negocia dezertarea, oferind stăpânirea Sardiniei, Corsicai, trei legiuni de soldați și un mare număr de trupe înarmate ușor. „Fie că a fost munca lui Philadelphus, fie că acestea erau consecințele calomniilor contra lui Menodorus pe care Pompei le luase în seamă, Octavius a acceptat oferta, nu imediat dar curând după, și consideră pacea că fiind deja încălcată.” 

Harta cu castel Volturno, Italia – zona confruntarilor navale dintre Sextus Pompei si Octavian dupa ruperea pacii de la Misenum

Octavius ceru ajutorul „partenerilor” de putere în lupta pe care o preconiza contra lui Sextus. Lepidus nici măcar nu catadicsi să răspundă mesajului iar Antonius reveni din Grecia până la Brundisium dar nu stătu mult, pretextând că războiul cu parții nu-i permiteau să rămână.

Ca să fiu sinceră, îl înțeleg perfect pe Antonius. Deja depusese mult efort să aducă pacea între Octavius și Pompei și era probabil sătul de ciorovăielile lor, ciorovăieli în spatele cărora erau niște orgolii inflamate. Prin urmare, considerând cearta lor mai degrabă una de copii decât de oameni serioși, plecă spre est lăsând instrucțiuni precis: lui Octavius îi atrase atenția să nu încalce tratatul iar pe Menodorus îl amenință cu pedepsirea ca pe un sclav fugit, căci acesta, fiind un sclav al lui Pompei ale cărui proprietăți Antonius le cumpărase, se putea considera legal că Menodorus era sclavul lui Antonius.

Vocea împăciuitoare a lui Antonius nu reuși însă a domoli spiritele.

Octavius realiză că această dușmănie ce el i-o purta lui Sextus nu era împărtășită de restul colegilor de triumvirat și era un război în care era pe cont propriu.

Sextus, la rândul lui, vroia să creadă că Octavian nu era într-o poziție prea solidă, ba chiar trâmbița în stânga și în dreapta că plecarea lui Antonius fără a-l ajuta pe Octavian, era, în fapt, din cauza faptului că nu era de acord cu acțiunile colegului de triumvirat. Iar în timp ce purta această propagandă contra lui Caesar, Sextus „se îndrepta pe mare spre coastele Italiei și, aici, debarcând în diverse puncte, priciniu mult rău și suferi la rândul sau pierderi grele.” (Dio Cassiua, vol 2, cartea XLVIII, 46)

Nici Octavian nu se lăsă mai prejos. Îl acuză pe Pompei de încălcarea tratatului prin încurajarea pirateriei și această acuzație a lui era susținută de Menodoros. Octavius mai preciză că Antonius știa de acțiunile pro-piraterie ale lui Sextus, motiv pentru care refuzase să-i predea Peloponezul.

În aer plutea un miros greu de război – iar confruntarea directă dintre Octavian și Sextus Pompei devenea inevitabilă.

Întrebări frecvente despre ruperea tratatului de la Misenum

Bibliografie

• Velleius Paterculus – “Istoria romană” – text online in engleza, traducere Frederick W. Shipley, volum Loeb Classical Library, anul publicarii: 1923
• Appian – “Razboaie civile” – text online in engleza, Perseus digital Library – Tufst University, Medford University, MA, USA, the University of Leipzig, Leipzig, Germany
• Horia Matei – “Pirati si corsari” – editura Universal Dalsi, 1996
• Dio Cassius – “Istoria romana” – Editura: STIINTIFICA SI ENCICLOPEDICA, 1984, vol 2, cartea XLVIII
• Suetonius, “The Lives of Caesars” – “Life of Tiberius”, varianta online in engleza/latina
• (1) Shelley C. Stone, III – “Sextus Pompey, Octavian and Sicily” – articol publicat in American Journal of Archaeology, Vol. 87, No. 1 (Jan., 1983), pp. 11-22 (13 pagini) publicata de: The University of Chicago Press
• Ovidiu Drimba – “Istoria culturii si civillizatiei” – volumul 3, editura SAECULUM I.O., anul aparitiei 2000

---