Marcus Agrippa – calatoria in Est (15 – 13) si calatoria finala
Ajuns la vârsta maturității depline, după aproape cincizeci de ani de ascensiune neîntreruptă, Marcus Agrippa devenise una dintre acele figuri fără de care istoria Romei ar fi arătat cu totul altfel. Despre moartea lui Marcus Agrippa.
Iar felul în care înțelegea puterea spune mult despre omul care devenise.
Conform lui Seneca, maxima sa preferată era:
„Armonia face lucrurile mici să crească, lipsa armoniei face lucrurile mari să se micșoreze.”.
Anii care au urmat aveau să dovedească de câte ori depinde soarta unui imperiu de această armonie.
Treburi de stat în Marea Neagră
Plecarea din Ierusalim se poate să fi fost presată nu numai de apropierea iernii ci și de complicarea unei situații în zona Crimeei.
Un anume Scribonius uzurpa tronul cimerian, pretinzându-se a fi fiul lui Mitridade al VI-lea si, mai mult, pretinzând chiar a fi legitimat de chiar Augustus, după sinuciderea fostului rege, Asander.
Agrippa ii scrise lui Polemon, regele Pontului și aliat al Romei, să intervină, fiind mai aproape geografic de regiunea problematică.
Populația care, între timp, l-a ucis pe uzurpator, nu fu deloc încântată când îl văzură pe Polemon apărând cu flota la Tanais și se opuseră energic ca acesta să intervină în problemele lor interne.
Avură loc lupte între cele două tabere care se finalizarp cu jefuirea orașului de către Polemon în timp ce locuitorii au continuat să opună o rezistență îndârjită.
Lucrurile scăpau din ce în ce mai mult de sub control când, în primăvara anului 14, Agrippa însuși apăru pe mare în fruntea unei flote. Atât de formidabilă era reputația lui Agrippa incât cimerienii nu doar că se predară dar predară și drapelele romane care ajunseseră în posesia lor de pe vremea lui Mithridate după cum Orosius ne povestește:
Agrippa, însă, i-a învins pe bosporani și, după ce a recuperat în luptă steagurile romane luate anterior sub Mitridate, l-a forțat pe inamicul învins să se predea.” (Orosius)
Orosius
O înțelegere fu stabilită, Polemon o va lua de soție pe Dinamis în timp ce cimerienii au devenit clienți ai Romei cu obligația de a trimite oameni care să activeze în armata romană.
Odată restabilită ordinea în regiune, Agrippa își continuă deplasarea de-a lungul coastelor Pontului Euxin.
Înainte de plecarea spre Marea Neagră, Agrippa ii scrisese lui Irod cerându-i nave care îl ajunseră din urmă la Sinope in Pont. Agrippa fu surprins să constate că nu doar că îi fuseseră trimise nave ci pe ele venise însuși Irod dar fu mai mult decat bucuros de compania acestuia pentru o bună bucată de vreme.
Privire după perdea
Deși dispunem de numeroase informații istorice despre activitatea publică a lui Agrippa, rare sunt momentele în care ni se îngăduie o privire în viața sa intimă, alături de mult mai tânăra sa soție, Iulia. O întâmplare aparte ne apropie însă de aceste scene domestice.
După ce situația din Marea Neagră fusese stabilizată, Agrippa și Irod s-au oprit în Anatolia, la Amisos. În timp ce el era absorbit de treburile administrative ale imperiului, la aproape zece zile depărtare, Iulia își petrecea timpul mult mai plăcut, plimbându-se și făcând cumpărături în Ilium, pe locul vechii cetăți Troia.
Ceea ce trebuia să fie o călătorie liniștită avea însă să se transforme curând într-un episod primejdios — unul pe care Nicolae din Damasc, istoric apropiat regelui Irod, ni l-a lăsat consemnat în detaliu:
Nicolae a săvârșit un act de mare bunătate. Când Iulia, fiica lui Augustus și soția lui Agrippa, a ajuns noaptea la Ilium, râul Scamandru era în plină inundație cu torenți de ape, iar ea era în pericol de a fi luată de apă în timp ce îl traversa, împreună cu servitorii care o escortau. Locuitorii din Ilium nu au observat acest lucru, iar Agrippa a fost atât de furios pentru că nu au ajutat-o, încât i-a amendat cu 100.000 de monede de argint.
Nicolae din Damasc
Erau într-o mare dilemă, pentru că nu se așteptaseră la furtună și nu fuseseră informați că fata călătorește, dar nu au îndrăznit să-i răspundă lui Agrippa.
Când Nicolae a ajuns acolo, l-au rugat să-l convingă pe Irod să le fie ajutor și campion.
Nicolae a fost de acord foarte repede, datorită bunei reputații a orașului. El a dus rugămintea lor la rege și i-a explicat situația, cum Agrippa greșise că se supărase pe ei, când nu-i avertizase că își trimitea soția acolo, iar ea călătorise noaptea, ceea ce a făcut imposibilă vedea-o apropiindu-se.
În cele din urmă, regele a fost de acord să le preia cazul și, datorită eforturilor sale, amenda a fost ridicată. Trimișii din Ilium plecaseră deja, pentru că își pierduseră speranța de a evita amenda, așa că Irod i-a dat o scrisoare lui Nicolae, care naviga spre Chios și Rodos, unde stăteau copiii săi.
Irod însuși a mers mai departe spre Paflagonia cu Agrippa.
Nicolae a navigat din Amisos spre Bizanț și de acolo spre Troada. S-a îndreptat spre Ilium și le-a înmânat locuitorilor scrisoarea prin care anunțau eliberarea de amendă. Drept urmare, l-au ținut pe el și cu atât mai mult pe rege în mare onoare.
În această întâmplare avem rara ocazie de a-l vedea pe Agrippa dincolo de postura de general și administrator. De obicei calm și calculat, el reacționează aici cu o furie aproape instinctivă — poate nu doar din orgoliu, ci și din teamă și vinovăție. Iulia fusese la un pas de a se îneca, iar orașul nu o întâmpinase cu onorurile cuvenite.
Amenda de 100.000 de drahme, enormă pentru un oraș atât de mic, a arătat cât de serios lua Agrippa orice atingere adusă demnității familiei imperiale.
Locuitorii din Ilium, temându-se de urmări, au apelat la Nicolae din Damasc pentru a mijloci pe lângă Irod. Prin intervenția acestuia, Agrippa a fost în cele din urmă convins să ridice amenda — un gest care arată că severitatea sa nu excludea disponibilitatea de a reveni asupra unei hotărâri.
Ușurarea orașului a fost pe măsură. Drept semn al recunoștinței, locuitorii i-au ridicat lui Agrippa o statuie și l-au numit, în inscripția de pe soclu, „rudă a orașului”.
Episodul spune mult despre felul în care era perceput Agrippa în provincii: respectul pe care îl impunea mergea adesea mână în mână cu teama — un amestec familiar în relația dintre Roma și comunitățile aflate sub influența sa.
Dar episodul, deși simplu, ne permite chiar mai multă analiză.
Episodul ne permite să se întrevedem nu doar firea protectoare a lui Agrippa, ci și personalitatea unei femei crescute în chiar centrul puterii romane — obișnuită cu libertățile pe care rangul i le oferea și cu un univers în care siguranța părea de la sine înțeleasă. Este o imagine pe care o vom înțelege mai bine abia mai târziu, când destinul Iuliei va ieși el însuși în prim-plan.
Mai mult ca sigur ca responsabilitatea incidentului să fi fost mai nuanțată decât a părut la prima vedere. Vizitele membrilor familiei imperiale erau, de regulă, anunțate din timp, iar absența unei primiri oficiale sugerează mai degrabă o deficiență de comunicare decât o lipsă deliberată de respect dar poate indica si o anume spontaneitate în modul cum fusese organizată călătoria. .
Cert este că, în această scenă, se întrezărește deja silueta unei personalități care avea să marcheze, în felul ei, epoca — o prezență luminoasă și liberă, dar nu lipsită de vulnerabilități. Despre Iulia vom avea însă prilejul să vorbim pe larg mai târziu.
O prietenie târzie
Călătoria prin Capadocia și Frigia a oferit prilejul unei apropieri tot mai vizibile între Irod și Agrippa, colaborarea lor depășind deja cadrul strict politic.
”Irod era total alaturi de Agrippa in conducerea razboiului si un mare ajutor in afacerile civile si oferindu-i sfaturi in chestiuni personale, era si un companion placut cand se relaxa, fiind împreună-părtăș la toate necazurile datorită bunătății sale si bunastare datorata respectului pe care Agrippa îl avea pentru el.”
Iosif Flavius
Această apropiere nu avea să rămână doar la nivel personal. Curând, cei doi aveau să colaboreze și în chestiuni de guvernare, fiind puși în fața unor probleme delicate ale provinciilor.
Ajunși în insula Samos, au fost întâmpinați de o delegație a iudeilor din mai multe orașe, venită să înainteze plângeri privind abuzuri pe care autoritățile romane locale nu reușiseră să le stăvilească. În centrul acestor tensiuni se aflau conflictele cu comunitățile grecești, care insistau ca evreii să se prezinte la judecăți în zilele de sabbath sau de sărbătoare și împiedicau trimiterea taxei de două drahme către Templu, confiscând uneori banii.
Conflictul, devenit prea important pentru a fi soluționat local, a fost adus în fața unui tribunal prezidat de Agrippa.
În fața tribunalului, evreii au fost reprezentați de Nicolae din Damasc, care a susținut că drepturile lor erau garantate prin lege și întemeiate pe privilegii recunoscute de autoritatea romană. De cealaltă parte, avocatul grecilor a pledat pentru unitatea civică, argumentând că o comunitate armonioasă presupunea participarea tuturor cetățenilor la aceleași practici religioase.
Ascultând argumentele ambelor părți și ținând seama de realitățile unei provincii în care diferențele religioase nu puteau fi ignorate fără riscul unor tensiuni mai profunde, Agrippa a ales să reconfirme drepturile evreilor, menținând în vigoare dispozițiile deja stabilite de Roma. Hotărârea nu a fost una de concesie, ci expresia unei administrații capabile să adapteze autoritatea imperială la particularitățile locale.
Decizia a fost apoi formalizată prin decrete adresate mai multor orașe ale provinciei. Iată unul dintre acestea, trimis magistraturilor din Efes:
Agrippa, către magistrați, Senat și popor efesean, Salutări.
Iosif Flavius
Hotărăsc ca grija și custodia banilor sacri care sunt duși la Templul din Ierusalim să fie lăsată în grija iudeilor din Asia, ca să se folosească de ei în acord cu vechile lor obiceiuri.
Cei care fură banii sacri ai evreilor și fug la sanctuare, vor fi luați de acolo sși predați evreilor după aceeași lege aplicată celor ce fac sacrilegii.
Am scris, de asemenea, proconsului Silanus ca nimeni să nu oblige iudeii să se prezinte în fața unui judecător în ziua de sabbath.
Hotărârea nu a rămas un caz izolat. În alte provincii, Agrippa a intervenit cu aceeași atenție pentru echilibru și legalitate, după cum o arată un decret adresat orașului Cyrene:
…..a mijlocit pe lângă mine pentru îndeplinirea ordinelor trimise de Augustus către Flavius, pe atunci proconsul al Libiei, și către ceilalți procuratori ai acelei provincii, ca banii sacri să fie trimiși gratuit la Ierusalim, așa cum era obiceiul lor de la strămoșii lor, plângându-se că sunt abuzați de anumiți informatori și că, sub pretextul unor taxe care nu erau datorate, sunt împiedicați să le trimită, ceea ce poruncesc să fie restituit fără nicio diminuare sau tulburare. Și dacă vreunul dintre acești bani sacri din orașe este luat de la primitorii lor legiuiți, poruncesc în continuare ca aceștia să fie returnați evreilor din acel loc.
După ce aceste chestiuni au fost lămurite, ritmul evenimentelor pare să se domolească pentru o vreme, iar drumurile celor doi aliați se despart temporar.
Irod s-a întors la Ierusalim, în vreme ce Agrippa a plecat spre Mytilene unde a rămas întreaga iarnă. Acolo, în luna octombrie, s-a născut mica Agrippina — un eveniment care aduce pentru o clipă în prim-plan latura familială a unui om pe care îl vedem, de cele mai multe ori, absorbit de treburile imperiului.
Nici această perioadă nu a fost însă una de inactivitate: fidel firii sale, Agrippa a continuat să se ocupe de sarcinile administrative. În primăvara următoare, Irod a venit din nou în vizită, încărcat de daruri și aducându-l pe fiul său cel mare, născut din prima căsătorie, pentru a-l încredința grijii lui Agrippa. Tânărul urma să primească la Roma educația potrivită rangului său — un gest care întărea nu doar legăturile personale dintre cei doi, ci și relația casei lui Irod cu Augustus.
Revedere
Agrippa și familia sa au revenit la Roma înainte de luna iulie, întâmpinându-l aici pe Augustus, întors din Galia într-o atmosferă de triumf.
Senatul, dornic să marcheze noua eră de stabilitate, a hotărât ridicarea unui altar — viitorul Ara Pacis Augustae, simbol al păcii aduse de noua ordine.
Mandatul comun la conducerea imperiului, ajuns la termen, a fost reînnoit pentru încă cinci ani — o dovadă a încrederii depline care îl lega pe Augustus de cel mai apropiat colaborator al său.
Tiberius, fiul vitreg al lui Augustus, și Quintilius Varus, ginerele lui Agrippa, fură desemnati consuli pentru urmatorul an, semn că noua ordine începea să se sprijine tot mai mult pe un cerc restrâns de oameni de încredere.”.
Între timp, a intervenit o nouă urgență. Pentru că pro-praetorul Vicinius nu mai putea stăpâni situația încordată din Panonia, Agrippa plecă spre sfârșitul toamnei anului 13 să-l ajute, nu înainte de a-și lua rămas bun de la soția sa — din nou însărcinată — și de cei dragi ai săi. Vestea sosirii lui Agrippa a fost de ajuns: insurgentii panoni s-au prezentat cerând pace, așa încât Agrippa putea reveni în Italia înainte de sfârșitul anului.
Ultimul drum
După ce se expusese condițiilor grele ale iernii din Pannonia, sănătatea lui Agrippa începu să se șubrezească.
Ajuns în Campania, se retrase la vila sa de la Boscotrecase sperând ca odihna să-i redea puterile. Acolo, departe de agitația Romei, casele celor mari se deschideau spre mare, iar camerele erau împodobite cu picturi menite să creeze iluzia unui spațiu mai vast decât zidurile. Una dintre aceste încăperi – cea cu fundal întunecat, astăzi celebră prin „cameră neagră” – pare aproape o metaforă a ultimelor zile: pe negrul adânc se desprind peisaje fragile și arhitecturi delicate, ca niște amintiri suspendate între lumină și umbră. Nu știm în ce cameră a fost așezat Agrippa, dar știm că în acest decor, între liniștea Campaniei și privirea către mare, trupul lui începea să cedeze.
foto-credit Metropolitan Museum of Art, CC0, via Wikimedia Commons
Departe de a se simți mai bine, starea de sanatate se înrăutăți suficient incat cei din jur au trimis un mesager la Augustus, rugându-l să vină de urgență la căpătâiul prietenului său.
Există informații contradictorii în ce priveste locația lui Augustus atunci când acesta a primit mesajul dar indiferent unde se afla, cert este ca plecă urgent să-l vadă pe Agrippa. Dar nu a mai ajuns la timp. Când Octavian a trecut peste pragul vilei din Boscotrecase, Agrippa deja murise încheind o viață de aproape o jumătate de secol pusă neîntrerupt în slujba Romei.
Funeralii
Pentru Augustus, vestea morții lui Agrippa a fost o lovitură grea.
Fidel firii sale, Augustus își transformă durerea în acțiune și se ocupă personal de organizarea funeraliilor. Funeralii ce vor rămâne un model de urmat pentru toți membrii familiei imperiale de acum înainte.
Se făcu tradiționala mască funerară.
Corpul fu spălat și îmbălsămat.
Fu îmbrăcat în cele mai alese haine – poate chiar în armură militară – iar o monedă îi fu pusă pe limbă pentru ca sufletul celui dus să aibă ce oferi luntrașului pentru a-l trece râul Styx către tărâmurile de apoi.
Convoiul funerar porni spre Roma. În fruntea lui mergeau cei doisprezece lictori, cu fascele plecate — un ultim semn de onoare pentru omul pe care îl însoțiseră pretutindeni.
Corpul a fost depus în Forumul Roman.
Urmă o ceremonie privată în care membrii familiei isi luara adio de la el.
Începu apoi ceremonia publică în care Octavian nu permise ca publicul să vada corpul celui decedat.
Mai avem fragmente din cuvântările funerare ce s-au declamat la căpătâiul lui.
”Puterea tribunului ți-a fost dată pentru cinci ani prin decretul senatului în timpul consulatului celor doi Lentuli și ți-a fost dată iar sub consulatul lui Tiberius Nero și Quinctilius Varus, ruda ta prin căsătorie. Mai mult, a fost sancționat printr-o lege că nimeni în niciuna dintre provinciile în care treburile comune ale poporului roman te-ar chema să aibă o autoritate mai mare decât tine. Ai fost ridicat la cea mai înaltă poziție cu sprijinul nostru și prin propriile tale virtuți, prin acordul tuturor oamenilor.”
Iosif flavius
Aceste cuvinte spun, poate mai bine decât orice elogiu, locul pe care Agrippa îl ocupa în arhitectura puterii romane.
După obiceiurile romane, corpul lui Agrippa fu incinerat.
Evenimentul se petrecu într-un spațiu inchis, la nivelul superior al Mausoleului lui Augustus, acolo unde cu mai bine de un deceniu în urmă fusese incinerat și Marcellus.
Cenușa i-a fost strânsă cu grijă, amestecată cu ulei și miere. Pusă într-o urnă.
Urna i-a fost încredințată lui Augustus.
Cu niște ani in urmă, Agrippa își pregătise deja un monument funerar.
Augustus hotărî să plaseze urna în Mausoleul său. Un loc în care puteau a se odihni doar unui cerc intim al membrilor familiei sale.
Urmară zile de apăsătoare tristețe pentru Augustus dar și pentru Roma.
Moartea lui Agrippa, departe de a fi doar o pierdere privată pentru propria familie, a fost în orice caz o pierdere atât de publică pentru toți romanii, încât prevestirile s-au produs în număr atât de mare, așa cum li se întâmplă de obicei înainte de marile calamități. Bufnițele zburau prin oraș, iar fulgerele loveau casa de pe Muntele Alban, unde consulii locuiau în timpul riturilor sacre.
dio Cassius
Chiar și la câteva luni de la eveniment, diverse catastrofe erau puse pe seama morții lui Agrippa — semn că dispariția sa fusese resimțită nu doar ca o pierdere personală, ci ca o fisură în ordinea însăși a lumii romane.
Iar golul lăsat de el avea să fie înțeles pe deplin abia în anii care au urmat.
Bibliografie
Autori antici
Paulus Orosius: Histories against the Pagans – cartea 6
Nicolae al Damascului – Viata lui Augustus și Autobiografie, editie online in greacă și engleză
Dio Cassius “Istoria romana”, Editura: STIINTIFICA SI ENCICLOPEDICA, 1984, vol 2, cartea XLVIII
Istorici moderni
Lindsay Powell – Marcus Agrippa: Right-Hand Man of Caesar Augustus – editura Pen&Sword Military, 1988
