Marcus Agrippa: ascensiunea politică în anii 44

După moartea lui Iulius Caesar, Marcus Agrippa pornește într-o ascensiune politică, devenind în doar câțiva ani unul dintre oamenii esențiali ai lui Octavian.

Episodul trecut tocmai îi părăseam pe tinerii romani, Ovidius Thurinius și Marcus Agrippa, în Apollonia unde se pregăteau, sub protecția celui mai puternic om al zilei la Roma, Iulius Caesar, pentru o carieră militară esențială într-o viitoare carieră politică de succes.

Moartea lui Caesar și începutul ascensiunii lui Marcus Agrippa

În acest episod urmărim drumul lui Agrippa de la Apollonia la primele funcții publice (44–39 î.Hr.).

Marcus Antonius privind trupul lui Caesar — Marcus Antonius cu corpul mort al lui Caesar, pictura de dinainte de 1906 – SpeedyGonsales, Public domain, via Wikimedia Commons

Tinerii noștri erau în Apollonia de câteva luni, iarna era pe terminate. Într-o seară ce se anunța obișnuită, Octavius fu abordat de un bărbat abia sosit din Roma. Acesta fusese trimis cu instrucțiuni precise de către mama lui, Atia, cu o scrisoare ce conținea o noutate năucitoare: Iulius Cezar, unchiul și protectorul lui politic, fusese asasinat iar Roma era în haos. În câteva minute, întreaga lume se răsturna cu susul în jos pentru cei doi tineri.

Marcus Agrippa și revenirea lui Octavian în Italia

În această perioadă, figura lui Agrippa este estompată și rolul lui în anturajul lui Octavius este neclar. El trăiește în cercul lui intim de prieteni și sfătuitori dar este greu de stabilit în ce măsură sfaturile date personal de Agrippa influențau deciziile prietenului lui.

Astfel, aflat încă la Apollonia, Agrippa și Salvidienus, alături de alți ofițeri, îl sfătuiră să meargă în Italia și să atace asasinii unchiului său.

Pe de cealaltă parte, Atia, mama lui, și soțul acesteia îl sfătuiau epistolar să facă o revenire cât mai discretă în Italia.

Ascultând cele două opinii contradictorii, Octavius se decise să urmeze sfaturile mamei sale și se îmbarcă spre Italia însoțit de Agrippa și Salvidienus, încercând să facă întreaga deplasare cât mai discretă.

Retorul său Appolodor ceru permisiunea de a rămâne în Grecia, dorind să se reîntoarcă în Pergam și, prin urmare, nu-l însoți înapoi în Italia.

Această atitudine prevenitoare era cu atât mai recomandată cu cât, la acel moment, încă nu se știa cine figurează ca principal moștenitor al lui Cezar și o apropiere fie și familială de fostul dictator putea fi periculoasă.

N-o să detaliez aici ce se întâmpla între timp la Roma, întreaga scenă politică a Romei la acel moment am detaliat-o deja aici.

Practic, după o scurtă tatonare a stării de spirit a asasinilor, Marcus Antonius se evidențiază ca un lider de facto la acel moment al Romei și încheie un acord cu asasinii fostului dictator. Intențiile sale păreau inițial pașnice față conjurați, situația se schimbă însă radical în timpul funeraliilor lui Iulius Caesar când lui Antonius, ținând un discurs fulminant in fața romanilor indignați de ce se întâmplase, nu-i fu greu să ațâțe populația împotriva asasinilor care, pentru a-și salva viața, fură nevoiți să fugă din Roma.

Atia, mama lui Octavian si sora dictatorului Iulius Caesar – photo-credit: Published by Guillaume Rouille (1518?-1589), Public domain, via Wikimedia Commons

O moștenire cu bucluc: testamentul lui Iulius Caesar și ascensiunea lui Octavian

Între timp, ajunși în Italia, pe coasta Pugliei, Octavius și anturajul lui începură să primească noutăți. Cea mai importantă era faptul că Octavius era principalul beneficiar al testamentului în defavoarea altor doi nepoți. Câțiva membrii ai familiei între care mama lui Atia și soțul acesteia, speriați de poziția periculoasă în care, brusc, se afla tânărul Octavius, îl sfătuiau insistent să renunțe la această moștenire.

Dar, de data aceasta, Octavian nu-i mai ascultă.

Nu numai că a ales să își asume în întregime această calitate de moștenitor dar chiar începu a adopta o atitudine beligerantă și se declară șocat că Antonius alesese să nu răzbune, în fruntea armatei, moartea lui Cezar.

Mai mult, se declară revoltat că asasinii nu vor suferi nici o pedeapsă pentru abominabila faptă pe care o făcuseră.

Totuși Antonius era departe de a pactiza cu asasinii așa cum dăduse impresia inițial dar căuta, în același timp, să-și consolideze poziția de lider al Romei și șef al partidului cezarienilor.

Ca parte a unui acord de conciliere, Senatul votă ca să nu fie pedepsiți și să primească provincii pe care să le guverneze în numele Romei: Brutus în Creta, Cassius Cyrenaica, C. Trebonius Asia, L. Tillius (Metellus) Cimber Bithynia și D. Iunius Brutus Albinus (fără vreo relație de rudenie cu Marcus) Gallia Cisalpina. Fiul lui Pompeius Magnus, Sextus, a fost rechemat și multor exilați li se permisera să se întoarcă.

Între timp, pe tăcute, Antonius încerca să-și consolideze cât mai mult puterea, așezând oameni în poziții cheie – pe fratele său, Caius, îl numi praetor urbanus iar pe Lucius ca tribun al poporului.

Calpurnia îi încredință lui Antonius toate actele lui Cezar. De asemenea, acesta își însuși 700.000.000 de sesterți depuși de Iulius Caesar în Templul lui Opis cu care acesta plănuia finanțarea viitoarelor războaie pe care le pregătea. Acțiunea în sine seamănă nițel a furt dar acești bani ii erau esențiali lui Antonius pentru a-și consolida puterea.

Un alt general cu potențial de a acapara puterea, M. Aemilius Lepidus, în ziua asasinatului, adusese trupe în mijlocul Romei pentru a restabili ordinea și deveni Pontifex Maximus.

Între timp, grupul lui Octavius, se aflau la Lupiae, la vila din Puteoli a tatălui său vitreg, aflată lângă Neapolis. Acolo începu o corespondență cu Antonius, Atia și cu alți membrii ai Senatului, încercând a stabili contacte premergătoare unei revendicări a moștenirii ce i se cuvenea de la unchiul său.

Întâmplător, în vila vecină, proprietar era Cicero, care se afla acolo cu consulii desemnați pentru anul 43: C. Vibius Pansa Caetronianus și A. Hirtius. Realizând influența de care se bucură în Senat bătrânul orator, Octavius se arătă docil acestuia și promise să se lase îndrumat, atitudine ce avu darul de a-l cam flata pe bătrânul senator.

Cam în această perioadă, el află mai detaliat și în ce constă moștenirea și anume trei sferturi din proprietățile lui Cezar, adoptarea legală postumă și apartenența la gens Iulia. Octavius va prelua întregul nume al binefăcătorului său și va fi numit de acum înainte C. Iulius Caesar, beneficiind totodată de întregul prestigiu de care se bucura acest nume. Tot prin testament primea indicații să dea bani populației și soldaților.

Totuși adopția nu era legală până nu ajungea a fi votată de comitia centuriată, pretorii asistând doar în calitate de martori. În calitatea lui de consul, Antonius făcu tot posibilul să amâne acest vot, încercând între timp să-și consolideze propria putere. Pentru celălalt scaun de consul rămase liber prin moartea lui Cezar, M. Antonius propuse poziția lui P. Cornelius Dolabella – un politician oportunist.

Ironia situației era evidentă pentru cei care urmăreau scena politică de câțiva ani. Dolabella fusese anterior propus de Cezar pentru consulat, iar Antonius se opusese atunci cu vehemență numirii sale.

Acum însă, în plină reorganizare a puterii, același Antonius îl susținea.

Roma nu era un teatru cu personaje infinite, ci un cerc restrâns în care aceiași oameni se certau, se trădau, se împăcau și, la nevoie, colaborau din nou. Ambițiile personale contau mai mult decât orgoliile de moment.

În această lume mică și tensionată, alianțele nu erau definitive, iar dușmaniile nu erau veșnice — ele erau doar etape într-un joc al puterii care se rescria constant.

Urmașii lui Caesar: Antonius vs. Octavius

Ajungând în sfârșit la Roma, Octavius ținu un discurs în Forumul Romanum în care promise populației respectarea prevederilor din testamentul lui Cezar în care acesta dădea către popor o sumă generoasă de bani.

De la Cicero, Octavius află că banii depuși de unchiul său la Templul lui Opis – fabuloasa suma de 700.000.000 de sesterti – ajunseseră pe mâna lui Antonius.

Octavius plecă imediat spre Campania, însoțit de Agrippa, pentru o întâlnire cu Antonius în care intenționa să-și revendice moștenirea pe care Antonius pusese deja stăpânire.

Însoțindu-l pe Octavius, Agrippa asistă la o întreagă scenă între Antonius și Octavius în care primul făcu o adevărată criză de nervi, insultându-l și spunându-i că este mult prea tânăr pentru a purta mantaua de moștenitor al lui Caesar. Agrippa asistă în tăcere. Poate că atunci a înțeles întreaga gravitate a situației: miza nu era doar o simplă moștenire, ci viitorul întregii Rome.

Cei doi prieteni fură nevoiți să plece din casa lui Antonius cu mâna goală dar, după cum se va dovedi ulterior, Antonius îl subestima grav pe tânărul moștenitor și curând își va vedea erodată autoritatea de însuși acel tânăr plăpând în care nu văzuse un urmaș pe măsura lui mărețului Cezar.

Ascensiunea lui Octavius spre putere

Octavius porni într-o campanie pentru a-și ridica propriu profil politic cu o încăpățânare și o abilitate remarcabilă pentru un tânăr de 20 de ani cât avea el la acel moment. În întreprinderea lui curajoasă nu era singur, avea un cerc de tineri de cam aceeași vârstă cu a lui cu care se sfătuia la fiecare pas. Nikolaos, enumerând cerul de apropiați și sfătuitori ai lui Octavin de la acest moment, îi numește pe Marcus Agrippa, Lucius Maecenas, Quintus Juventius, Marcus Modialius și Lucius.

N-o să insist aici asupra tuturor jocurilor de putere din perioada triumvirică ci voi insista doar asupra momentelor în care Agrippa începe să se evidențieze în cercurile puterii.

Ascensiunea politică a unui homo nuovo: Agrippa

La 16 luni după moartea lui Iulius Caesar, consulul Pedius prezentă o rezoluție în fața Senatului prin care cerea oficial urmărirea penală a ucigașilor. Legea – cunoscută sub numele de Lex Pedia – a fost aprobată în 27 noiembrie.

Acuzatorul lui Cassius

Agrippa primi sarcina acuzării unuia din principalii lideri ai conspirației, a lui C. Cassius Longinus, de mult plecat deja departe de Roma. Agrippa reuși să obțină condamnarea acestuia in absentia, averea i-a fost confiscată, Cassius a devenit un proscris iar pe capul lui a fost pus premiu. Posibil ca răsplată pentru acuzarea reușită, Agrippa să fi primit o cotă parte din bunurile celui condamnat dar nu se cunoaște acest detaliu cu siguranță.

Tribun

Tot în această perioadă se pare că fost numit tribun.

Din această funcție avea puterea să convoace adunări ale plebeilor, să propună legi spre votare, își putea bloca proprii colegi tribuni sau să se opună oricărui act al unui magistrat, toate aceste atriburii putând fi exercitate fără teamă de a fi arestat sau declarat că proscris.

Plasarea lui într-o asemenea poziție ar fi fost de mare folos lui Augustus.

O dată ucigașii declarați că fiind proscriși, Caesar se grăbi să-i scrie lui Antonius.

Urmarea fu o întâlnire de două zile lângă Mutina unde avu loc alianța ce va rămâne în istorie sub denumirea de triumvirat Triumviri Rei publicae constituendae potestate recunoscut ulterior și legal prin Lex titia.

Ca o întărire a acestei alianțe, Caesar se căsători cu tânăra Clodia, fiica vitregă a lui Antonius, fata din prima căsătorie a Fulviei.

Deoarece visteria era goală, triumvirii hotărâră că era momentul să obțină bani ușor, folosind prilejul pentru a elimina dușmani politici incomozi. A urmat un masacru organizat.

Și totuși, în mijlocul acestei epoci de sânge, figura lui Agrippa se desprinde într-un mod neașteptat.

Un anume Marcus, luptase în tabăra lui Brutus. Capturat la Philippi, pretinzând că este sclav, fusese cumpărat de Barbula. Când adevărata lui identitate a fost descoperită, numele lui ajunse pe lista celor proscriși.

Agrippa a intervenit. A făcut presiuni, a insistat, a negociat — și a reușit să-i înlăture numele de pe lista morții.

În timpul bătăliei de a Philippi, Agrippa apare că însoțitor al lui Augustus și cel ce a avut grija lui în timpul unor dese episoade de boală.

Războiul perusian

Agrippa se evidențiază, apoi, în războiul perusian. Oficial, Fulviei și lui Lucius Antonius li se opuneau Caesar și Salvidienus. În realitate, de la un anume moment al războiului, Augustus, recunoscându-și limitele ca strateg militar, cedă locul lui Agrippa, pe care îl numi legatus și îl puse în fruntea legiunilor sale.

Nu era doar o decizie tactică. Era începutul unei colaborări rare în istoria Romei: un conducător politic dispus să lase gloria militară în mâinile altuia și un general care nu transforma victoria într-o ambiție personală. Din acest moment, se conturează modelul care va defini ascensiunea lui Octavian — el va construi puterea politică, iar Agrippa îi va asigura fundația militară.

Această formulă va funcționa până la moartea lui Agrippa.

Miscarile legiunilor aliatilor lui Octavius in conflictul dintre anii 41 i.Hr. – pana la asediul orasului Perusia.
photo-credit: ColdEel / Cassius Ahenobarbus, CC BY-SA 3.0, via Wikimedia Commons

Deoarece orașul Sentium căzuse sub asediul lui Salvidienus, Agrippa anticipa că următoarea mișcare a lui Lucius va fi la Sutrium. Prin urmare se grăbi să i-o ia înainte, securizând orașul.

Planul lui Agrippa era simplu: avea de gând să atragă spre sine trupele lui Antonius în timp ce Salvidienus, venind pe Via Flaminia, îi va incercui din spate.

Totul merse conform planului anticipat de Agrippa. Cu greu Lucius reuși să scape din încercuire, încercând să se îndrepte spre Perusia. Dar era urmărit îndeaproape de Agrippa și de Salvidienus. În timp ce Salvidienus se ocupă cu asedierea orașului, Octavius Cezar și Agrippa traversară Apenini pentru a-i prinde pe aliații lui, Lucius Pollio și Ventidius, înainte că aceștia să reușească să ajungă la Perusia.

Surprins de apariția lui Octavius Cezar, comandanții îl evitară deplasându-se spre orașele vecine – Plancus la Spoletium, Pollio la Ravenna și Ventidius în Ariminium.

Deciși să-l salveze pe Antonius din încercuire, cei trei hotărâră să se întâlnească la Fulginium unde Agrippa îi găsi și îi asedie.

Pollio și Ventidius trimiseră semnale luminoase spre Antonius dar pentru că al treilea aliat, Plancus, era de opinia că mai bine ar aștepta deocamdată, într-un final, nu se mai deplasară în ajutorul lui Lucius.

Acesta nu știu ce se întâmplă și ajunse la presupunerea că armata aliatilor lui fusese distrusă.

Spre sfârșitul lui februarie, Lucius ajunse la concluzia că lupta nu își mai avea rostul și trimise un mesaj lui Octavius Cezar, cerând iertare pentru soldații trupelor sale.

Octavius nu fu de acord să acorde iertare decât pentru veterani dar, în final, ii iertă pe toți pentru că proprii soldați fură mult prea încântați să-și revadă foștii camarazi și pedepsele nu-și mai aveau locul.

Între timp, Lucius, urmat îndeaproape de Agrippa, reuși să fugă spre Tarentum unde plănuia să se întâlnească cu Murcus și Ahenobarbus.

Îl ajunse din urmă la Cameira și, mai degrabă decât să folosească forța, reuși cu succes să-i convingă legiunile să treacă de partea lui Caesar, atașând armatei prietenului său încă 12.000 de oameni.

Aceasta este una dintre primele ocazii în care se dezvăluie un talent care îl va defini pe Agrippa toată viața: capacitatea de a câștiga loialitatea soldaților nu prin teroare, ci prin autoritate calmă și printr-un instinct fin al psihologiei militare. Într-o epocă în care majoritatea comandanților își impuneau voința prin pedepse exemplare și execuții, Agrippa reușea adesea să întoarcă armate întregi prin convingere, prin prestigiul personal și printr-o formă de disciplină care inspira respect, nu frică.

Praetor urbanus

Că răsplată pentru acțiunile sale, Agrippa „foarte prieten cu Octavianus Caesar” – după cum ține să menționeze Dio Cassius – primește titlul de praetor urbanus, post pe care-l ocupă
din martie, anul 40.

Această funcție veche ce data încă din vremea regilor Romei, presupunea coordonarea justiției în oraș. Având doar 24 de ani, era sub vârstă permisă penru o asemenea poziție dar asta arată deja influența și puterea de care se bucură Ocatvius Cezar dar și încrederea pe care acesta o avea în prietenul său și în capacitatea acestuia de a face față sarcinilor presupuse de o asemenea funcție.

În iulie, Agrippa se ocupă de organizarea jocurilor Ludi Apollinarea, jocuri religioase ce datau încă din 211 î.Hr. și care se țineau în onoarea lui Apollo. Agrippa nu puse accent pe organizarea tradiționalelor spectacole cu gladiatori ci preferă axarea pe organizarea unei parade ceremoniale, urmate de curse de cai și niște piese de teatru tragice având în centru figuri romane istorice.

Cea mai mare mândrie a lui Agrippa a fost – potrivit lui Dio – o piesă de teatru numită „Troia”, „o cavalcadă (…) la care participau copii de patricieni”, adică tineri din nobilimea romană.

Finanțarea tuturor acestor evenimente venea din trezoreria statului dar este destul de sigur că Agrippa s-a preocupat de suplimentarea fondurilor cu bani din propriul buzunar și din cel al prietenilor săi bogați.

În timpul jocurilor însă, Caesar nu mai era la Roma ci în drum spre Galia și, înainte de a pleca, delegă întreagă sarcină de apărare a Italiei tot lui Agrippa. Așa se face că, în momentul în care Sextus Pompei atacă comunitățile din sud, făcând ravagii cu raziile sale, Agrippa făcu o incursiune rapidă și de succes, îl alungă pe Pompei înapoi, după care se reîntoarse rapid la Roma.

Preot al zeilor romani

În anul 39, Agrippa fu primit, ca parte a unei avansări în carieră politică, preot într-un comitet foarte exclusiv de 10 persoane, comitet cunoscut sub numele de Quindecemviri sacris faciendis care făceau sacrificii și consultau vechile cărți Sybiline. Această numire este încă o dovadă că Agrippa avea un locul privilegiat în grațiile și încrederea lui Caesar.

Reîmpăcarea TRIUMVIRILOR

Pentru că, din Est, Antonius părea să revină cu intenții belicoase, Agrippa, trimis de Octavius Cezar, merse la Sipontum pentru a-i mobiliza pe veteranii din colonie. Aceștia inițial îl urmară dar, aflând apoi că lupta urmă să se ducă contra lui Antonius, refuzara să continue în ciuda straduintei lor de a-i convinge să rămână.

Octavian căzu apoi bolnav la Canusium unde primi și vestea capturării de către Agrippa a orașului Sipontum. Antonius în schimb îl captură pe Rullus la Brundisium.

Conflictul părea să scape din ce în ce mai mult de sub control.

Dar vestea neașteptată a morții Fulviei la Sikyon păru să calmeze situația în mod neașteptat. Ambele părți dădură vina conflictului pe defunctă pentru toate neînțelegerile și o reconciliere avu loc, împăcare finalizată și se finaliză printr-o înțelegere parafată în tratatul de Brundisium. În cadrul renegocierilor, se convenira mai multe puncte dar ce ne interesează pe noi în mod deosebit fu o clauză în care Agrippa ca prieten al unuia din triumviri putea deveni consul.

Comandant împotriva revoltelor din Galia și Germania

În anul 39, Agrippa acționa în numele lui Caesar în zdrobirea unei revolte a triburilor aliate a acvitanilor, în Galia. Nu se cunosc detalii despre întreaga poveste, știm doar că Agrippa a reușit cu eficiență să liniștească lucrurile.

Plănuind o revenire la Roma, planurile îi fură deturnate de noi probleme – de data asta, la granița pe Rhin. Detalii despre aceste evenimente nu au fost păstrate, se crede că a fost vorba de o traversare a Rhinului provocată probabil de lupte locale între triburi. Fără o ezitare, Agrippa trecu râul pentru a infrunta direct problema. Dio chiar îl remarcă fiind „al doilea Roman ce a trecut Rinul pentru război” dar expediția lui fu scurtată de niște mesaje de la Roma care îi cereau să revină cât mai repede. De ce ? Vom vedea în episoadele următoare.

vezi urmarea povestii noastre întreaga serie Marcus Agrippa

Surse antice și lucrări moderne utilizate pentru această serie

Acest articol face parte din seria dedicată lui Marcus Agrippa.
Pentru documentare am folosit atât surse antice (Plutarch, Dio Cassius, Appian), cât și lucrări moderne de referință, precum Lindsay Powell și Adrian Goldsworthy. Lista completă a surselor este disponibilă mai jos.